ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Pădurea nebună

Primit pentru publicare: 28 Oct. 2018
Autor: Georgeta BOLEA
Cenaclul DinOgor
Publicat: 01 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

I.
De-ar fi dăinuit bunătatea-n lume
Eu astăzi n-aș mai fi scris
Cântul pădurii nebune,
Putea fi pierdut al meu vis
Și-nainte de a-mi începe cântul
Îl întreb pe Dumnezeu Sfântul,
Care-a zidit lumea și pământul,
Creație zidită cu pace și bine:
Unde-i bunătatea în lume?
C-au pornit vântoase-n codru
Pădurile-s tumultuoase,
Dispar arborii de cedru
Luceferi dispar în noapte,
Mareele maluri devorează,
Codru-i negru, aiurează
Valurile și stelele
Se iau la harță între ele,
Se-ncolțesc și scânteiază
C-a înnebunit pădurea!
Și-i prinsă-n horă cu lumea,
Stă în rugă românimea
Lumea toată e o turmă,
O parte scăpată, sumbră
Alta luminoasă-n umbră.
Și sălbatec trece vântul
Prin capul meu pustiit
Să ducă în lume cântul
Veșnic și neisprăvit…
Hoinăresc din zori în seară
În țara mea slobodă și-amară,
Să cânt jalea românească
În limba mea strămoșească
Să traduc al meu cuvânt
Într-o voioasă floare,
Dar cântul îmi este trist
Și floarea mi-i de jale,
Un cânt de viță de copac străbun
Cu serbede poame
La margini de nou drum
A înnebunit pădurea!
Zarvă-i pe pământ și-n ceruri
Și s-a înfrățit cu lumea,
Români-s toți triști la leruri
Copacii plâng, sunt triști și goi
Și-i frică de secure, de război
Și lumea-i o lume de poveste
Ca-n alte țări din vremile aceste.
Copacii zdrențuiți, dezlănțuiți
Și chipuri de români tot triști
Tu, bardule, cum mai reziști?!
Fă-ți, tu, cântare de aramă
Din glăsuirea codrului de țară,
În țara mea de poveste
Necazuri se abat fără de veste
Și-i în rugă românimea.
Lumea toată e o turmă
Din gură totul se face,
Guvernantul e la gură
Românul cel mai dibace,
Țăranu-i înghițit de ape
Altul pe uscat se zbate,
Clericimea toată-i oarbă
Unii pe pământ doboară
Pe umili ca să mai moară,
Înnebunesc toți copacii?!
Și bântuie vârcolacii!
Puietul nu se mai înalță
Stă strâns într-o soartă nouă
Cu ochi uscați și morți muguri
Cu frunți seci, brăzdate-n rouă
Și alese tinere vlăstare
Vândute peste hotare
Se pierd, se prăpădesc de-amar,
Viața le este coșmar,
Doamne, dă-le puterea rugăciunii,
Să primească darul mântuirii!
A înnebunit pădurea!
S-a prins în horă cu lumea
Și-i în rugă românimea,
Lumea toată e o turmă
O parte scăpată, sumbră
Alta luminoasă-n umbră,
Săracii hrăniți la zile mari,
Bogații mereu sătui
Că-s tigri-miliardari,
La unii mânia le este omenia,
La bogați argintăria!
II.
Sună clopotul de aramă
În pădure la izvoară
Un voinic, trufaș din fire
Urcă dealul mănăstirii,
Pe-un dâmb verde se așează,
Valucă, cioban renumit
Cu o turmă la păscut
A-l întreba pe om cutează:
–Cine ești și cum te cheamă?
–Mihalache e-al meu nume
Fusei primar de renume!
Creștine, chiar nu-ți amintești,
Îs primarul de la Durnești!
–Unde mergi? – La mănăstire
Eh! După ce-a murit soția
Am rămas cu Leana-Lia,
Fată tânără de casă,
Dar de când m-a părăsit
C-un ibovnic a fugit…
Sufletul în mine geme,
Simt c-am să mor de durere
Zi și noapte-n chinuri stau
Că în brațe n-o mai am!
Istețul cioban îl judeca-n gând:
Primar, n-ai fost stăpân pe instinct!
De mulțime tu n-aveai timp
Și urci dealul mănăstirii
Cu suflet în clipa pieirii
Și eu de mult mă-ntreb ce-i lumea
Și, tot mă întreb și-acuma
A înnebunit toată pădurea?
Sau nebună este lumea?
Plâng stâncile, sar din temelii
Zguduind codrul cuprins de urgii,
Rugi umile s-aud prin crengile ce gem
Să o lase-n viață, luptându-se cu el
Sabah, din Egipt, venit-a la al ei iubit,
Îl știa! Dintr-un live s-au cunoscut!
El orbit de răutate, de neagră lumină
Ea se apăra… este și virgină…
Simțindu-și gâtul strâns în brațele-i reci
Pădurea vara-și varsă frunza pe poteci
Cu ochii vineți și buze albăstrii,
Cu părul smuls, lung pân’ la călcâi,
Călăul o târăște fără de zăbavă
Crâmpeie ultime în ochi… vedenii,
Simte că e a morții pradă,
Cu îngerii, călăul, o-ncunună
În a morții sinistră văgăună.
A înnebunit pădurea
Și-i în rugă românimea,
Trăim vremi de patimi pline,
Un șirag de rele-n lume…
A înnebunit pădurea
Lumea toată e o turmă,
Unii pe pământ doboară
Pe alții umili să moară.
Că-i o pădure țara mea
De ramuri verzi și uscături
În ea poți multe să înduri
Că hlamida-i zdrențuită
Și vietatea nu e ocrotită,
Dăinuie a mea poveste
Și virtute nu mai este,
Tu, țara mea, furtunoasă
Dă-mi o veste mai voioasă
Pădurea noastră vuiește
Și nu se mai odihnește
Duce veste-n lung și-n lat
De românul cel plecat
Și dă veste-n tot pământul
Ca să-i găsească mormântul
La românul cel plecat
Mort, dar nu și îngropat.
Și eu mă-ntreb mereu ce-i lumea
De mult, mă întreb și acuma
A înnebunit pădurea
Sau nebună este lumea…
Trăim vremi de patimi pline,
Un șirag de rele-n lume
Dăinuie a mea poveste
Virtutea a murit, nu este!
Durerile-și întețesc avântul,
Mie mi-a rămas cuvântul
Să trimit astăzi în lume
Cântul pădurii nebune,
Țara mea e țară de poveste
Unde-i gloria, maestre?!
În cer, îngeri de mătase,
Intonează rugi de împăcare
Pentru suflete ghețoase
Jinduim la viață nouă
Din anul 1989,
Dar aburită a fost zarea
Românul și-a înstrăinat calea
Trădări, complotări și ură
Tânjim după gloria străbună,
Ne-am săturat de minciună!