Ionuț ȚENE

Auzi, pădurea nebună!

Seara a plecat cu trenul spre est
Și gara aduce amintirea rece a pulberii de gheață
Locomotiva pufăie un trabuc de vată
Iar fumul urca timid cum fecioara scările
în camera adolescentului precum lupul singuratic
precum scoica pe malul mării înfierbântate
Nordul e aproape și frigul se mușcă sălbatic
cu dinții de zăpadă
timpul zboară un albatros spre buza polului
iar sufletul îngheață depărtarea
Seara ninge petale de mălini cu privirea de sânge
Trenul m-a luat gingaș de mână
și l-am privit lung în ochii ce intrau în pădurea nebună
acolo unde copacii înalți nu se termină niciodată
acolo unde nu mi-e dat să ajung vreodată
în inima verde ce se face chitară
când uscă toamna lacrimi cu frunze năvalnice de ploaie