Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.8 (140), August 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

PAPARUDA

Primit pentru publicare: 27 Aug. 2020
Autor: Lhana ROMA-NOVA
Publicat: 27 Aug.  2020
©Lhana Roma-Nova, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

PAPARUDA

Nu te mai uita-n oglindă, Vechi Preot Solomonar,
ci te spânzură de-o grindă… vezi, rămas-ai fără har
când pe Kogaionon vrut-ai să te urci – precum ai zis –
să învingi fiarele virtuții și pe zeul trac Zamolxis
ca să cucerești Tărâmul cel ce-i de necucerit,
să furi lumii caldarâmul!… de ce ești nedumerit?
te-așezasei la tribună – jilț sculptat din trei minciuni –
făr’ să vezi cum se răzbună adevărul cu perciuni,
toți balaurii din lună, toți balaurii din cer
îți zâmbeau și-ți luau arvună cornul sfânt de rinocer,
iar în mintea-ți zdrențuită se porneau furtuni și ploi
și în tufa de răchită unde țipă doi mierloi…

«Cine ești, tu, să-mi ceri samă, cine-ți este pețitor,
cine-ți este tată, mamă, sau alt trup însoțitor,
cine te-a trimis iscoadă ca să-mi tulburi apele:
vreo sirenă fără coadă ce-a înghițit-o șarpele,
călători prin nori sau fum doritori să mă învingă,
Nessus (sânge otrăvit) când, parfum, a vrut să ningă
peste nimfe – oceanide, peste toți subpământenii
ce trăiesc în lantanide, sau ce alte căpetenii
au râvnit a mea coroană, vor pumnalul să-mi împlânte,
care coif de fanfaroană a îndrăznit să te înspăimânte?
vreun Ion, vechi slujitor, s-a trezit c-ar vrea tribut
harul meu de vrăjitor ca să-l joace la barbut?».

Nu Ioana, nu Ion au trezit șarpele-Ananta,
ci doar șarpele Python și-a pierdut pe veci amanta
când Apollo întins-a arcu’ înmuiat în nard, spun elfii,
și-a zdrobit pe monstrul sacru – păzitorul de la Delphi;
nu îndrăznit-a vreun Manole a zidi șarpe ceresc,
creator de pianole și de har dumnezeiesc,
numai Ana cea înțeleaptă – ascultând îngeri în cor –
a aflat ce o așteaptă și rugat-a un cocor
să-i ia pruncul nenăscut, să-l ascundă-n auroră
unde dorul are scut dans cu Iele prinse-n horă,
unde jertfă nu-i, nici sânge, unde luna-i ruptă-n două,
unde cucuveaua plânge că basmaua ei nu-i nouă!

«Dar ce patimi, ce durere îmi crestează în șapte ochii
și ce ființe neființe, ce sălbatică putere sunt acele astre în rochii?».

Nu te mai uita-n oglindă, Vechi Preot Solomonar,
somn de foc va te cuprindă de la iască și amnar!
libelule verzi și roșii și albastre-indigo
vor ucide albatroșii și vor pune embargo,
vor închide norii în saci, îi vor da la berze în cioc
ca pe niște cozonaci ca să-i vândă în talcioc
iar cu ceva mărunțiș vor putea răscumpăra
de la zâne, pe furiș, cerul tău și… flacăra!
stelele-mbrăcate în rochii vor zbura cirezi, cirezi
și cântând aceste ciochii vor ploua cu ce nu crezi,
vor ploua cu adevăruri, cu speranțe regăsite
și vor descuia ivăruri de la inimi părăsite,
vor ploua cu vise albastre încrestate în flori de tei
și cu aripi de măiastre rătăcite într-un bordei,
vor ploua cu flori de nufăr răstignite în jurăminte
și cu șoapte ascunse în cufăr – zestrea mea, ca să ții minte!

Vor ploua cu vise roz – busuioc pentru icoane,
fluturi îmbrăcați în boz… Marii, Ane și Ioane,
iar din frunzele de nuc și din flori de lămâiță
vor purta cuibul de cuc pe-al lor cap – o coroniță,
ramurile de răchită vor ascunde în ele sânii
de fecioară nenuntită… ce-și zâmbesc în bărbi bătrânii!
ploi de dor încep să cadă peste inimi sângerânde
stând ascunse în ogradă – după porți – cerșind osânde
și canoane, cum vrea Domnul, să se facă voia Lui
dar să nu le fure somnul zburătorii, vreun gargui,
ci să plouă cu iubire ceas de ceas (precum te rogi)
peste toți și peste toate, pentru dor – despăgubire –
va ploua cu inorogi!

Ploi de dor – cu mine-s rudă și cu steaua Paparudă;
vino, vino de ne udă cu lumină, Paparudă,
și cu fluturi de speranță, Paparudăreanță!

Ploi de dor – prin mine curgă de la Paparuda murgă;
vino, vino de ne udă cu jăratec, Paparudă,
cu pană de dumbrăveancă, Paparudăreancă!

Ploi de dor – prin mine cântă dinspre Paparuda sfântă;
vino, vino de ne udă cu aghiasmă, Paparudă,
și cu îngeri Heruvim, hai să paparudărim!

Paparudărencele, cu toți Paparudărenii,
cheamă Pădurencele – zbor printre milenii,
și se țin de mână – hora ploilor,
în a treia săptămână – după Paște, verde-a foilor,
și se prind în horă când secat-a dorul
și soacră și noră – verde ca mohorul!

«Eu, preot Solomonar, dintru Celălalt Tărâm,
război sacru vă declar Paparudelor din Râm,
îndrăznit-ați a-mi fura ploi de apă în stil baroc
și din lanț a-mi dezlega fiarele și zmei de foc,
și m-ați prefăcut în șarpe, mă târăsc prin vise sumbre,
de durere ieri prin ape năpârlit-am… ce văd, umbre?
care ființă neființă a trimis la zei năvod
ca să cadă în neputință însuși Zeus-Voievod,
unde-mi este noua trenă și toiagul de descântec,
spune-mi, tu, Ruda – Sirenă, unde-s eu, în care pântec?».

Peste tot și nicăieri, tu ești tot și ești nimicul,
ierni din inimi, primăveri, prietenul și inamicul,
tu ești omega și alpha, începutul și sfârșitul,
ești maestrul și ești calfa, păcătos, desăvârșitul,
ești un preot, vrăjitor, șarpe în cer și sub pământ,
ești cuvântul călător, patimă, deznodământ,
ești neantul, infinitul, zori de zi, dezamăgirea,
curcubeul și zenitul, ești virtutea, nemurirea!

Ouroborus se trezea și din coada-i nechezea:
„Papa-Ruda, Ruda, pește Karakuda,
pește țigănesc, încotro pornesc
paparude, rudele, toate caracudele,
încotro se-ndreaptă mâna mea cea dreaptă?
Să fiți blestemate, stele nestemate,
rămâneți fecioare precum negre cioare,
n-aveți parte de noroc, nici de apă, doar de foc,
să suflați numai în foale, s-ajungeți vestale!”.

Cântecul vestalei (M-am iubit cu focul viu):
M-am iubit cu focul viu! adevărul? nu-l mai știu
căci de-atâta preaiubire și de-atâta preacredință
s-a topit a mea simțire, a mea minte, a mea ființă,
s-au făcut cenușă, scrum risipite pe un drum
fără călători cu pâine… amintiri de azi, de mâine!
nu li-i foame, nu li-i sete, nu li-i somn, nici nu li-i frig,
dezbrăcați, lipsiți de ghete, după ei încep să strig…
și îi chem pe îndelete, fără vlagă, fără spor…
călători răpuși de dor,
călători fără avere ce în desăgi mi-aduc durere,
sunteți voi doar o părere?!

M-am iubit cu focul viu! asta-mi zic toți trecătorii
dar eu – suflet arămiu – nu voi întreba cocorii
fiindcă-s sigur că ei știu
și… nu vreau să mi se spună adevărul cel din urmă,
ci aș vrea să mă mai mintă sunetele dintr-o chintă,
fie-mi inima o țintă!
focul viu, de-așa rușine, a fugit într-un pustiu
să se dăruie pe sine – mântuire într-un târziu –
și, ascuns printre fucsine,
nu gândește că pustiul își trăiește travestiul,
nu se întreabă dacă ar vrea viaţa lui sau viaţa mea…

Eu… m-aş lepăda de ea!