Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

PARADOX

Nicolae CORNESCIAN

 

 

 


PARADOX

9.

– Mark, Mark, Mark, o aud strigând, dar nu mă întorc, întrucât pricep totul. Cât se poate de bine. Înțeleg și mă bucur că am reușitsă nu mă las amăgit. Mai ales, de acele concepte ale ei despre o altă viață, despre noi de atunci și alte fabulații de această natură. Ce mai? Exact tot ce descriu în ficțiunile mele, iar ea, citindu-le, printr-o tactică cât se poate de vicleană, identică celei din partidele lui Romanovschi, încerca să le prezinte drept adevărate. Altfel spus, voia să mă învingă chiar cu armele mele. Dar desigur că n-a ajuns mult prea departe cu asemenea măscării de prost gust. Ba chiar aș îndrăzni să zic, aproape puerile. A reușit totuși să stârnească ceva în mine. În ciuda acestei neghiobii, izbutise să mă facă s-o jelesc, să mă gândesc la ea și să-mi doresc uneori să o văd. Ca și acum când, rătăcind deja de mai bine de o oră prin acest cartier cenușiu în care locuiește ea, constat că n-am întâlnit încă pe nimeni. Nicăieri. Doar piatră și lut negru. Și nici urmă de altceva. Ceva viu. Ceva care să-mi distragă atenția de la toate aceste gânduri la fel de confuze ca și aceste locuri din care am impresia că nu mai pot găsi nici o cale de ieșire. Așa că, oprindu-mă pentru câteva minute, intrând într-un fel de parc cu arbori ca de plastic, mă decid totuși să o sun. La urma urmei, îmi convine sau nu, ea e singura persoană de aici care m-ar putea lămuri încotro să mă îndrept ca să ajung la gară. Însă, când o sun, îmi răspunde robotul:
”Apelul dumneavoastră este foarte important pentru noi. Lăsați mesajul după semnalul sonor, specificând numărul de contact. Și noi vă vom suna deîndată. Mulțumim pentru telefon!”

Când în cele din urmă ajung la miradorul de sticlă din centrul scuarului, descopăr câteva acoperișuri povârnite, ițindu-se într-o depărtare incertă. Și ceva cenușiu, unduind constant tocmai acolo unde admit că ar trebui să fie gara. Locul înspre care voi porni deîndată ce se va mai potoli această ploaie atât de nepotrivită tocmai acum. Această transparență lichidă prin care, pe moment, am senzația că alunecă umbra ei. Cel puțin, forma siluetei ce se conturează destul de aproape de locul din care scrutez toate astea; îmi amintesc de ea. Aceleași proporții inconfundabile și aceeași suplețe grațioasă. Însă nimic real. Ci doar un gol de aer avansând printre perdelele picăturilor diamantine. Acest vid definindu-i cel mai bine absența. Făcându-mă ca în aceste clipe să o doresc mai mult ca oricând. Întrucât știu că acum numai ea e cea care m-ar putea elibera de aici, din acest spațiu mult mai confuz decât orice vis.
Dar brusc, ca în cazul unor mutări de pe tabla de șah, realizez că mai pot opta și pentru o altă soluție. Așa că scot telefonul și accesez hărțile Google. Văzând unde sunt, cercetez apropierile marcate destul de clar pe ecranul verde-gălbui. Mai precis, caut câteva puncte de reper relevante. Și, desigur, în primul rând încerc să identific gara, ori, cel puțin, linia care marchează calea ferată. Măresc și micșorez imaginea de câteva ori, însă cu excepția parcului, în care mă aflu acum, nu găsesc mai nimic. Doar un verde șters de jur-împrejur. Oricât de mult nu aș mări scara hărții, imaginea rămâne neschimbată. Prin urmare, într-un târziu, ajung la concluzia că, de fapt, poate din pricina conexiunii slabe la internet, hărțile nu se pot înnoi. Așa că e lesne de înțeles faptul că respectiva modalitate e inutilă. Duce doar la descărcarea acumulatorului. Alternativa ar mai fi hărțile web. Poate că nu necesită un flux atât de mare de date mobile. Așa că deschid direct browser-ul Mozilla și tastez cuvântul „hărți”. Însă, repetând respectiva procedură de mai multe ori, constat că de fiecare dată îmi apar locații total diferite. Tot felul de zone suburbane chiar și din orașe în care nici măcar nu am fost vreodată.
Cu toate astea, imaginile de aici, cele disponibile online, dezvăluie un peisaj complet diferit: terase pline de flori, nesfârșitele câmpuri și tot ce ademenește și face să înțeleg din ce în ce mai clar poruncile de moment ale propriei rațiuni. Mă îndeamnă să merg mai departe, chiar și atunci când pare-se că nu mai găsesc voinicie necesară. Îmi amintesc cuvintele ei și recunosc că avusese dreptate. Mai ales, spre dimineață. Când insista să rămân. Dar nu puteam înțelege acea dorință a ei. Condamnam totul, chiar și atunci când ea accentua să-i fac o ultimă favoare: să nu plec nicăieri. Cu toate astea, jinduiam doar un singur lucru: să mă distanțez cât mai curând posibil și să pun capăt acelui joc bizar care inducea doar agitație.
Acum însă, când tind să-i dau dreptate, vizibil nedumirit, o caut pe serverul de șah. Îi scriu deîndată, dar în schimbul răspunsului mult așteptat primesc o nouă provocare, pentru un nou meci. Mai precis, văd că se comportă ca și cum nu s-ar fi întâmplat mai nimic. Și asta tocmai acum, când am atât de multă nevoie de ea. Când, vădit iritat, ceea ce se poate deduce și din felul în care joc, caut cu toată febrilitate să elucidez acest mister, imposibil de priceput, în care sunt afundat în prezent. Așa că insist cu întrebări, însă răceala ei, lipsa oricărei reacții din partea sa, pur și simplu mă aduce undeva la limita disperării. Indignat, îi mai scriu totuși: „Cum să mă întorc înapoi? La tine. Spune-mi, te rog, căci nu știu unde sunt. Nu văd nimic. Nicăieri. Și mai e și această ploaie. ” Dar nici nu îmi termin bine ideea, că îndată mă și văd sunat.
– Acolo plouă tot timpul, spune pe un ton destul de distant.
– Tocmai de aceea am nevoie de tine, o implor și adaug: căci nu știu, nu știu cum să ies de aici. Încotro să mă îndrept, ca să nu rătăcesc în zadar.
– Nicăieri. Nu încerca să pleci nicăieri. Rămâi acolo și așteaptă-mă. Și am să vin deîndată.
– Îți mulțumesc, îi zic și îi dau șah.
– Nesperată mutare, comentează meciul ori poate pasul meu anterior, plecarea mea.
– Dar nu știi unde sunt, adaug deîndată.
– Știu, îmi infirmă remarca. Cât ești conectat pe chess.org, te pot localiza cu ușurință. Tocmai de aceea insist să rămâi acolo. În scuar.
Așa deci, îmi zic când terminăm convorbirea. Mă urmărește. Știe unde sunt. Și asta de fiecare dată când ne duelăm online. Știe deci unde locuiesc, ce fac zi de zi și care e itinerariul meu frecvent. Rutina, vreau să zic. Știe totul, dacă îmi poate identifica locația. Prin urmare, nici nu e de mirare faptul că și-a permis să ajungă chiar atât de departe cu toate insinuările ei. Povestindu-mi de cealaltă viață, cea pe care o descriu în toate textele mele, urmărindu-mă pas cu pas, pur și simplu avea toate șansele să mă ademenească de partea ei. Să-și îndeplinească pesemne vreun vis tainic. Mai precis, tocmai acea obsesie, ca o demascare a bolii, de care nici măcar nu e conștientă; acea năzuință acerbă de a repeta tocmai ceea ce e imposibil de admis de orice minte sănătoasă: destinul nostru comun. Cel de atunci.
Pretextând că are argumente clare din acel timp, existent doar în ficțiunile mele, arătând un fel de considerație față de jocul minții, povestind totul, apelează la o sumedenie de considerații, care mai de care mai relevante. La acele adjective exagerate ce au drept scop îndreptățirea oricărei afirmații venite din partea ei. Și toate astea, acest fel al ei de a relata totul, bănuiesc că îi conferă un sentiment de satisfacție. Un fel de aură invincibilă, satisfăcându-i probabil tainicele pofte grotești, mai precis, acele vise în care crede cu toată tăria. Crede că pot defini tocmai viitoarea ei viață. O existență ipotetică, din care, după cum deduc cât se poate de clar, în mod obligatoriu trebuie să fac parte și eu. Dar nu cel care știu că sunt, ci, mai degrabă, cel care tind să fiu. Adică, acea imagine ideală înspre care aspiră oricine. Mai precis, nu omul obișnuit, ci jucătorul de șah. Poate, în oarecare măsură, chiar și autorul, dacă ea, desigur, găsise ceva relevant în toate scrierile mele. Și poate că aflase, din timp ce ajunsese chiar până aici. Până la acest punct în care cu o vervă de nestăvilit încearcă să-mi insufle tot ce ține doar de domeniul fictivului. E prezent doar în mintea mea, în imaginarul meu debordant, care, așa cum mi-e dat să constat în aceste momente, devine de fapt realitatea ei. O veracitate al naibii de periculoasă, de care ar trebui să mă îndepărtez cât mai curând cu putință. Ca de ceva bolnăvicios, ceva ce ar trebui să reneg și să uit asemenea vreunui coșmar demn de a mă urmări tot restul vieții. Însă, mai întâi, ar trebui să scap de aici. Sigur, doar cu ajutorul ei. Ultima încercare de a mai vorbi cu ea, de a-i fi alături. Iar apoi am să revin la singurătatea mea întremătoare. Cea în care mă simt liber și în afara oricăror primejdii. Până atunci însă, nu-mi rămâne altceva mai bun de făcut decât să aștept.
Privesc în gol și pentru o clipă am senzația că o văd. Dar ceea ce mijește de fapt în acest luciu lichid e același gol de aer. Amintind silueta ei. Forme de o simetrie ademenitoare. Mâinile ei întinse înspre mine pe când înaintează tot mai mult. Se apropie, ca mai apoi să înțeleg că totul e doar o iluzie optică, alimentată de această dorință de-a mea de neînțeles de a vedea-o alături. Aici. În brațele mele. Ca în bibliotecă ori ca în pat. În patul ei. Locul unde îmi doresc să ajung din nou. Căci e ceva acolo. În casa ei e ceva ce mă atrage și mă face să mă simt întru totul detașat de tot ce aparține acestei lumi. Sunt câteva obiecte. Cum ar fi chiar și acele poze. În care apar eu. Iar în una, când mă întorceam cu șahul după care mă trimise, aruncând o privire fugitivă în album, o văzusem chiar și pe ea. Alături de mine. Un trucaj ideal, căci, exceptând faptul că proporțiile păreau întru totul corecte, mai erau în acea poză și câteva umbre. Al naibii de veridice. Umbre ce confirmau cât se putea de clar prezențele noastre din acel loc în care nu-mi amintesc să fi fost vreodată. Umbre ce, nu sunt sigur, dar bănuiesc că se pot desena cu ajutorul acestor noi software de specialitate. Ceea ce de altfel reușise de minune, din timp ce nu sunt sigur de veridicitatea acelei poze. Cred că e doar un produs digital. Dar, în oarecare măsură, uneori tind să admit că e adevărată. În sensul că a fost făcută tocmai atunci, în acea perioadă de care vorbea ea. Oricum ar sta însă lucrurile, cea mai plauzibilă pare totuși tocmai teoria ei, care se referă la existența a două persoane din acei ani, care ne semănau întru totul. Chiar dacă, exprimând-o, ea adăugase: „Ori dacă îți convine mai mult…”. Adăugând, lăsa lesne de înțeles că era ferm convinsă de contrariul. De faptul că cei din poze suntem noi. Și nimeni altcineva. Așijderea celor din textele mele în care, luând în considerare toate cele petrecute, încep să regret că am inventat-o. Căci ea, ea e străina din prozele mele. Ea e Lara mea de atunci și dintotdeauna. Dar abia acum realizez acest adevăr. Acum, când o văd alături. Întrupându-se parcă din nimic. Ori, mai exact tocmai din această ploaie îngrădindu-mă de tot restul lumii. Ascunzându-ne aici, de unde nu se vede nimic cu excepția transparenței anulând parcă orice fel de nuanță străină, demnă de a confirma chiar și cea mai neînsemnată realitate.
– Ți-am adus cafea, îmi spune. Și câteva brioșe cu șofran.
– Politețuri inutile, răbufnesc vădit nemulțumit. Ca și cum ea ar fi singura vinovată de cele petrecute cu mine din clipa în care am părăsit-o.
– Mark, zice și îmi întinde cafeaua pe care nu o refuz. Tu chiar nu pricepi nimic?
– Dar ce am să pricep? Propriile ficțiuni?
– Sinceră să fiu nu am citit nimic din ce spui că ai scris. Nici măcar nu știam că scrii.
– Minți, răbufnesc apucând-o de încheietura mâinii stângi.
– Mark, continuă ea fără a manifesta nici o indignare, eu știu cine ești tu, de fapt. Știu. Știu mult mai bine decât tine.
– Desigur, îi confirm întru totul sarcastic spusele. După toate aceste partide de șah, sunt sigur că știi cine sunt. Deduci din felul în care gândesc.
– Ochiul lui Horus din casa ta e al meu, zice ca și cum ar recurge la un atac nesperat.
– Nu pricep.
– E tocmai acel pandantiv de care m-ai implorat să îți amintesc și în această viață.
– Aș putea spune că exagerezi, doar că de data asta tind să îți dau dreptate.
– Vrei să spui că… ?
– Vreau să spun că nu pricep cum naiba ai reușit să îl strecori în casa mea.
– Mark, caută să se explice, dar îndată izbucnește în plâns.
– Nu are sens să te dedai la asemenea scene ieftine, încerc să rămân cât mai distant. Dar nu reușesc, căci în clipa imediat următoare, când mă îmbrățișează și tremură din tot corpul, simt aceeași milă ce aproape că îmi induce un fel de durere. Simt aceeași răceală emanând dinspre ea. Același frig aproape paralizant.
– Crede-mă că nici măcar nu știu unde locuiești, găsește puterea să se explice.
– Bine, admit. Dacă, să zicem că te cred, cum crezi că se poate explica existența acestui pandantiv din casa mea? Cum? Că doar nu apăruse acolo de niciunde. Nu s-a materializat din metaforele mele, notate în caietul din același sertar în care îl păstrez și pe el. Acel ochi al lui Horus. Cu numele tău incrustat în partea sa superioară.
– La comanda ta…
– Poftim?
– Pe 13 mai 1921, când mi-ai dăruit acel pandantiv, l-ai rugat pe bijutier să scrie pe el numele meu de fată. Căci ziceai că îți place rezonanța lui. Îți place cum se asociază cu prenumele. Găseai în această asociere o melodicitate aparte.
– Taci! nu mai suport să ascult noile-i fabulații fără tâlc. Nu mai cred nici o iotă din tot ce îndrugi. Pe deasupra, nici măcar nu am scris așa ceva. Tocmai asta ce îmi povestești tu acum.
– Dar ai să scrii în curând. De cum te vei întoarce acasă, te vei apuca tocmai de aceste pasaje. Iar apoi, visând la mult așteptatul sejur din inima munților, sejur plătit de una din redacții cu care colaborezi, ai să continui unul din eseurile tale din teoria literaturii. Și asta după ce vei înțelege mult mai bine câteva din substraturile scrierilor lui Evanghelos.
– Poftim? abia de mai găsesc forța să protestez, auzind toate astea, tot ce nu i-am spus niciodată.
– Te voi ajuta și eu, dacă ai să-mi permiți. În privința articolului, vreau să zic.
– Lara, mă răstesc, spune-mi, te rog, spune-mi de cât timp mă spionezi și cauți cu tot dinadinsul să mă atragi de partea ta?
– Nu te spionez.
– Și atunci de unde știi toate astea? Tot ce nu țin minte să-ți fi spus vreodată…
– Nu ai spus, dar ai scris. Mai exact, ai notat în caietul cu parole de pe diferite site-uri de șah. Cel pe care l-ai uitat într-o noapte în gara în care ne întâlnim de ceva timp.
– Lara, zâmbesc înțelegând deîndată totul. Eu… Dar nu reușesc să mai adaug ceva, căci buzele ei îmi ating buzele. Iar apoi limba. Același gust de zmeură coaptă. Și mirosul. Incontestabil, același miros hipnotizant. Paralizant, chiar.
– Mark, zice într-un târziu, privindu-mă prelung. Tu chiar nu pricepi nimic? Nu simți cât de mult te iubesc?

(va urma)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.664 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5