Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.3 (147), Martie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Paradox, 5

Primit pentru publicare: 03 Mart. 2021
Autor: Nicolae CORNESCIAN     
Publicat: 04 Mart. 2021
© Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

PARADOX

5.

O visez și simt frigul pătrunzându-mi în oase. Radiind dinspre ea, precum valuri de aer de un alb lucitor, aproape vizibil. Mai ales când întreabă:

– Nu observi că aici, noaptea, nu vine nimeni? În această gară fără nici un nume. Căci aici întunericul e la fel ca și cel de pe tărâmul morții, pe un ton blazat descrie o lume destul de posibilă. Vorbește ca și cum tot ce percep ar trebui să capete o noimă oarecare. Ar trebui să fie întocmai așa cum, exprimând, mă absolvă de orice vină în fața faptului tot mai clar, acela de a participa fără propria-mi voie la cele petrecute destul de nesperat. 

Pomenește ceva de copaci singuratici, pe care-i văd deîndată ițindu-se tocmai acolo unde, în mod normal, ar trebui să fie calea ferată. Conturându-se tot mai pronunțat în lumina lunii incandescente. Întinzându-și brațele noduroase; frunzele fără nici o culoare, la fel ca și siluetele lor mereu mișcătoare; doar niște umbre difuze, pierzându-se-n noapte. Lăsând loc altor păreri. La fel de absconse și la fel de spontane. Indiferent de ce văd și încerc să-i descriu, dând dovadă de acea perorație de care de multe ori simt că nu mă pot elibera până nu termin discursul întocmai așa cum îmi doresc. Îi povestesc ca și cum ea nici n-ar fi aici, ci, mai degrabă, ar aparține cu totul altui spațiu. Fapt ce devine și mai evident când, oarecum șovăielnic, mă încumet s-o ating. Dar nu simt nimic. Mai nimic. Căci mâna mea trece dincolo de conturul distinct al siluetei sale. De albeață strălucitoare a pielii ei și de tot ce mi-e dat să privesc, întrebându-mă într-un târziu cât din ceea ce văd închipui și cât anume chiar există dincolo de orice iluzie. Chiar și acum când, fiind conștient că visez, mă avânt totuși să aflu un adevăr apăsător. Așa că încerc să mă dedau compromisurilor aparent riscante, văzându-mă obligat să-i răspund:

– Aici totul e altfel doar pentru că tu ești alături. În această gară din care mai mereu plecăm doar înspre singurătățile noastre. 

– În aceste clipe din afara timpului trecător, adaugă ea, uitând de orice prudență și, mai ales, de acea logică de fier, pe care o manifestă preponderent în timpul partidelor noastre de șah. Vorbește fără inhibiții și chiar amintește de ceva ce știu numai eu; scornesc ca și cum aș reproduce totul după vreun tipar întocmit de dinainte. Ca și cum, descriindu-i, aș prezenta imagini și fapte dintr-o existență posibilă. Petrecută acum. Tot cu noi, dar într-o altă dimensiune. Tangențială celei de aici. Acolo unde poate că visăm o parte din ce se întâmplă acum. Cu amândoi. Tot ce decurge după un scenariu precis, scris pesemne numai de ea, din timp ce nu știu în ce timp mă aflu de fiecare dată când o văd alături. 

– Lara, îi șoptesc. Lara, mă trezesc rostindu-i numele când ceasul electronic de pe noptieră arată 3 și 17 minute. Când, intrând online de pe telefonul mobil, aștept meciul de revanșă. Dar n-o găsesc activă. În schimb, accesez linkul trimis de ea la mesaje private. Legătura atașată mă duce într-un cloud de-al ei, unde în secunda imediat următoare încep să urmăresc un material video. Văd o casă în clipul deschis; o clădire năpădită de mușchi ce cresc pe ziduri și pe dalele acoperișului. Văd un colnic. O pădure. Văd tot ce închipuiam până acum, de fiecare dată când mă despărțeam de ea și preț de o oră, cât durează călătoria mea cu trenul, notam în cele mai mici detalii. Tocmai așa cum apare și-n clipul înregistrat de ea: acest scuar și această clădire. Și o masă de piatră pe care tronează câteva figuri de șah. Apoi, după un efect de tranziție dintre două scene, o văd și pe ea, depărtându-se de aparatul lăsat să filmeze; fixat în așa fel, încât să surprindă o cât mai mare parte din proximități ca din vis. O privesc și constat că e pentru prima dată când mi-e dat s-o descopăr în lumina clară a zilei. Cum pentru prima dată e și această bizară convingere că am mai întâlnit-o și de alte dăți. Dar nu, nu în această perioadă de când desfășor cu ea jocuri nesfârșite de șah, ori de când noapte de noapte ne întâlnim în aceeași gară. Ci într-un alt timp. Greu de definit tocmai acum. Greu de stabilit cu exactitate chiar dacă și atunci pare-se că arăta întocmai ca-n acest film în care o văd iradiind aceeași grație, o frumusețe de nedescris și ceva ce face ca lumina din preajma ei să capete culori tot mai vii. Tot mai clare. Amestecându-se necontenit și născând acele nuanțe ce aproape că nici nu-i cu putință să existe și pe acest pământ. În acest spațiu întru totul străin, însă plin de secvențe ce par cunoscute. Uitate, dar văzute și de alte dăți. Percepute precum episoadele unui deja-vu plin de amănunte care mai de care mai ilustrative; pline de sens și conotații clare. Cum e, spre exemplu, chiar și ochiul lui Horus, sculptat pe scoarța copacului din apropierea obiectivului video. Același cu cel de pe pandantivul păstrat încă și azi în al treilea sertar al biroului din bibliotecă. Ținut acolo cu toate că n-am știut niciodată și nu știu nici acum reala proveniență a respectivului obiect. Ascuns printre caiete cu însemnări: fragmente de proză și adnotările anumitor partide de șah, copiate din publicații de specialitate, împrumutate din cele mai diverse biblioteci. 

Mai sunt aici, în acest clip pe care-l reiau iar și iar, câteva obiecte destul de improprii, ce par a nu se încadra nicidecum în întregul peisaj. Forme de o geometrie disproporționată. Ca niște sculpturi futuriste. Abandonate, mai ales, în preajma lizierei. Ori poate că ceea ce văd e doar o iluzie optică, datorată suprapunerii straturilor de lumină, vibrând de fiecare dată când ea privește înspre obiectiv și zâmbește. 

Poartă un jerseu vernil, cu guler rulat, și pantaloni paperbag, de un turcoaz celest. O ținută lejeră, scoțând în evidență formele corpului ei, atât de perfecte. De o simetrie și o suplețe demne de invidiat de oricine. Mai ales, când înaintează înspre obiectivul care surprinde toate aceste imagini. Pășește cu acea grație ce e proprie doar felinelor pregătite de un ultim atac, crucial. Se apleacă și oprește înregistrarea. În ultima clipă, lasă totuși să se întrevadă fasonul distinct al țesăturii pantalonilor, scoțând în evidență proeminențele zonei intime; fiecare cută, fiece detaliu, atât de fidel redat de aparatul reglat la o rezoluție superioară.  

Incitantă în acest caz pare nu atât filmarea în sine, ci, mai ales, locația stocării: discul virtual, aparținând domeniului Universității. Iar în acest domeniu, cum observ din adresa încifrată în link, are și ea contul ei. Fapt ce mă face să cred că într-un fel sau altul aparține și ea respectivei instituții de învățământ superior. Activează aici. Și pesemne că ocupă o funcție de titular, din timp ce i se permite să folosească respectivul spațiu de internet, din domeniul anterior menționat. Poate e chiar profesor, căci n-o văd în rolul de bibliotecară sau secretară a vreunui conferențiar bătrâior. Și poate că, în oarecare măsură, activează tocmai în vreo branșă înrudită cu branșa mea de activitate. Mai precis, dacă și pe ea o pasionează tot ce ține de ficțiune, înseamnă că relația noastră nu e doar una întâmplătoare. Cum nu sunt întâmplătoare nici aceste câteva cuvinte, scrise de ea până acum, atât de potrivite și atât de incitante, încât de multe ori am senzația că sunt cele mai corecte replici la toate provocările mele. Mai exact, dacă nu s-ar cunoaște autorii mesajelor noastre de pe serverul de șah, dacă totul s-ar citi integral, fără antractele dintre intervențiile fiecăruia în parte, s-ar putea crede că toate enunțurile de aici încropesc un text fluent, scris de o singură persoană. Poate pentru că ea, fiind extrem de atentă la tot ce îi scriu, nu face altceva decât să-mi continue ideea. Ori poate pentru că, așa cum m-a informat și de alte dăți, până la un punct oarecare, pare-se că gândim, totuși, la fel. 

Oricum însă ar sta lucrurile, cert e faptul că în toate aceste analogii, simt că există ceva ce ne apropie și, de multe ori, ne face să complinim tot ce inițiem; să ne completăm reciproc. Până la un punct anume. Până la acea limită ce ne permite să păstrăm, totuși, distanța necesară. Căci, cu toate că într-un timp relativ scurt, pare-se că am ajuns deja prea departe, rămânem, deocamdată, doar doi străini; neștiuții care nu caută, grație insistențelor iritante, să submineze autoritatea celuilalt. Și nici nu dau dovadă de acele atitudini arogante, menite, în urma anumitor discuții cu totul anoste, de a ne îndepărta reciproc. Tocmai acum, în această perioadă incipientă, când orice tatonare e gândită la fel de atent ca și fiece mișcare de pe tablă de șah. Când jocul e abia la început. Când se caută și se oferă indicii mai puțin valoroase, aceste exhibiții ce au drept scop o cât mai precisă progresie înspre ceva ce, cu timpul, ar trebui să devină tot mai sigur. Iar un asemenea argument, cum lesne se poate înțelege, îl constituie chiar și acest clip, trimis de ea. Precedat acum de un nou mesaj: ”Îți amintești?”

”Parțial”, răspund în glumă și-i propun să jucăm o nouă partidă de șah. Însă ea îmi respinge propunerea, explicând că s-a trezit mai devreme, întrucât are de terminat ceva important. Scriind că e presată de timp. Prin urmare, mă anunță că azi va lipsi de aici, din acest spațiu virtual. Poate chiar și mâine, dacă nu va duce la bun sfârșit planurile propuse sau, mai precis, impuse de altcineva, de superiorii ei. 

Îi scriu că nu aștept nici o explicare din partea ei. Îi doresc spor în cele ce urmează să întreprindă și o întreb dacă n-aș putea s-o ajut într-un fel sau altul. În acest caz, ea, în schimb, se dovedește a fi a naibii de perspicace, căci deîndată îmi scrie că, neștiind nimic despre mine, nu-mi poate cere nici un ajutor de care ar avea cu adevărat nevoie. Și când zice că nu știe nimic, se referă desigur la profesia mea, pasiunea ori abilitatea în vreo ramură oarecare. ”Șahul, în această situație, încheie mesajul pe o notă combativă, e doar un joc. Și nimic mai mult”. Apoi se deconectează, lăsându-mă să-mi văd de ale mele, inducându-mi, totuși, o dispoziție destul de radioasă în ciuda prea scurtei durate de conversație cu care încep o nouă zi. 

Înainte de a porni înspre biblioteca universității, mai notez câteva idei în eseul promis că-l voi expedia în cursul zilei de azi către o redacție care deja îmi asigurase cazarea într-un hotel de lux din inima munților, unde urmează să-mi desfășor sejurul multașteptat. Scriu cu atenție. Mai precis, deocamdată, nu adaug nimic semnificativ, ci doar corectez anumite pasaje. Cele în care, pe baza criteriilor obiective, exemplific procesele de conceptualizare a frumosului. Detaliez particularitățile care favorizează în mod predilect gândirea estetică, atât de convenabilă în stabilirea perspectivelor interpretative, inducând rezultatele scontate. Și aici, în acest context, un accent important acord conceptelor de filosofie a subînțelesului, adică fenomenologiei structurilor artistice, rezultate din melanjul sentimentalismului subiectiv cu analiza obiectivă a spațiului eteronom. Înlocuiesc anumite paralelisme și trimiteri către surse mai puțin cunoscute cu exemplificări concluzive, procedeu ce-mi permite să confer eseului o viziune armonică aparte și acea fluență care, anulând aspectul schematic, oferă întregului material complexitatea necesară. Căci nu vreau ca aceste axiologii să fie înțelese doar de anumiți cititori; doar de cei care stăpânesc noțiunile necesare de teorie literară. Mă străduiesc să diversific înfățișarea superficială a articolului de față, aducându-l astfel mai aproape de ceea ce se vrea un util material pentru orice manual de estetică generală. De aceea, apelez și la câteva simboluri din sfera fenomenologiei metafizice. Renunț la teoria intropatiei, înlocuind respectivele evocări cu argumente ce descriu tipuri de creatori simpatetici. Recitesc încă o dată întregul material și constat că îi mai lipsește, totuși, ceva. Anumite cazuistici, menite de a-i conferi dinamica necesară. Tocmai acele evocări detaliate, pe care le pot găsi doar în tratatele păstrate în biblioteca universitară. Locul înspre care pornesc deîndată. Așa că mă grăbesc să prind trenul ce va pleca în mai puțin de un sfert de oră. 

Scotocesc prin dressing și dau de o pereche de blugi și o cămașă cadrilată. Nu uit nici geanta de umăr de același albastru șters și în câteva clipe iau taxiul care mă duce direct la gară. Abia în tren îmi amintesc că am uitat să iau cu mine și regina ei neagră. Căci, dacă o voi întâlni, noaptea, la întoarcere, ar trebui s-o întreb ce-i cu acel simbol, imprimat la baza piesei: ochiul lui Horus. Sper, totuși, că mă va lămuri și așa, fără să vadă obiectul în cauză. Și dacă îmi va aduce informațiile necesare, abia atunci discuția mea va aluneca gradat spre clipul vizionat, cel trimis de ea în această noapte. Prin urmare, am să-i spun că și acolo, pe scoarța copacului din apropierea aparatului de filmat, văzusem respectivul simbol. Cum văzusem și o sumedenie de alte detalii, pe care acum le reiau iar și iar. Pas cu pas, verific aproape fiecare cadru surprins de ea. Caut indicii precumpănitoare, cele care m-ar putea ajuta să înțeleg de ce anume îmi trimisese respectivul material. Căci dincolo de strălucirea ei aproape hipnotică, nu găsesc nimic relevant. Vreau să spun că locul în sine nu atrage cu acel ceva ce s-ar putea numi ”ieșit din comun”. Ba din contra. Spațiul surprins e destul de fad. Și nici casa din planul secund nu se remarcă cu ceva aparte; vreo arhitectonică excentrică ori ceva special. Însă, cu toate astea, tot ce revăd pe displayul telefonului în aceste momente, îmi pare destul de cunoscut. Am senzația că e tocmai acea imagine pe care mi-o închipui de fiecare dată când scriu, inventez lumi posibile ori descriu tărâmuri de nicăieri. Iar în centrul lor, acum, o văd tocmai pe ea. Așa cum nu m-am gândit niciodată că ar putea fi și-n această viață. Chiar atât de prezentă. Atât de reală și atât de perfectă în fiece gest și-n fiece pas de felină zveltă. Parcă plutind pe cărarea mărginită de iarba înaltă. Pășind grațios, ca și acum când, ajuns în biblioteca universității, o văd venind înspre mine. O văd zâmbind, fapt ce mă face să cred că știe că am reușit să rezolv rebusul. 

(va urma)