Parlamentarul Nicolae Iorga despre Dobrogea.
II.Câteva considerații (1914-1929)

Iorga a intervenit în discutarea proiectului legislativ referitor la organizarea Cadrilaterului și la integrarea cât mai rapidă a noii provincii de graniță în organismul statal românesc. Istoric fiind, al trecutului românesc, bulgăresc, sârgesc, balcanic, otoman, cunoscând foarte bine caracteristicile complexe ale Dobrogei, din nordul cu deltă până în sudul balcanic, culoar milenar de trecere din stepa nord-pontică către strâmtorile inter-continentale, și invers, parlamentarul a lămurit unele articole și paragrafe neclare ale proiectului de lege, pe de o parte, a completat cu propuneri concrete, punctuale alte prevederi legislative menite a transforma viitoarea lege într-un instrument juridic util și ușor aplicabil, fără reacții adverse, generatoare de nemulțumiri și împotrivire minoritară, pe de altă parte. Totul în contextul în care nu a fost de acord, din punct de vedere istoric, cu anexarea Cadrilaterului la România, ca trofeu al Tratatului de pace de la București din 28 iulie/10 august 1913, deși din punct de vedere politic – diplomatic – militar – strategic a acceptat că alipirea ”a fost o tristă necesitate”. Dar a transformat Bulgaria, deja vecin sudic dușman, într-un stat revanșard și revizionist, iar atitudinea ei din anii participării României la Primul Război Mondial a demonstrat-o cu prisosință. 

Schimbarea circumscripţiilor administrative din Dobrogea – Proiectul de Lege „pentru organizarea Dobrogei nouă” (şedinţa din 27 martie 1914)

”Onorată Cameră,
Mai ales în privinţa acestei legi cari nu ne priveşte numai pe noi cei vechi din România, ci şi pe alţii cari sânt mai noi în România, cari s-au deprins mai puţin cu ţara noastră şi cari reprezintă, fără îndoială, un spirit străin şi legături străine, mi-e foarte dezagreabil să vorbesc contra. Cu toate acestea, nici amănuntele, nici tendinţele nu-mi îngăduie să fiu un susţinător al proiectului cari ni se înfăţişează. Vedeţi, nu numai că eram bucuros să nu vorbesc împotriva legii de organizare a teritoriilor anexate, dar eram gata să ajut ca această lege să fie altfel. Natural că nu putem schimba nimic în ceia ce priveşte spiritul cari animează dispoziţiile ei. Spiritul acesta era natural, îl aşteptam. El nu aparţine numai partidului liberal, ci aparţine tuturor partidelor noastre. (p. 679) 

Neapărat, potrivit cu importanţa pe care o pot avea eu, (d. Preşedinte al Consiliului de Miniştri) m-a întrebat în ce priveşte punctul cel mai neînsemnat al legii: Ce nume să aibă judeţele noi şi ce mărci. Eu i-am dat un răspuns (…). Cum să se numească cele două judeţe? Aceasta este întrebarea cea dintâi pe care şi-o pune proiectul (de lege). Şi el zice: Cele două judeţe să se numească: Dârstor şi Dobrici. D-lor, eu sânt contra schimbării numelor de localităţi la schimbările de dominaţie. Bulgarii au schimbat pe Hagioglu – Bazargic în Dobrici, nume care nu are nici un sens şi care nu este nici Dobrotici, nici altceva; dar s-a schimbat, va să zică, Bazargic în Dobrici, care este o prescurtare din Dobrotici. (p. 682) 

(…) Dar noi venim şi zicem: Dobriciul îl păstrăm dincoace, Silistra însă, dincolo, o schimbăm şi în loc de Silistra spunem Dârstor. (…) Va să zică, am avut Durostorul român; Dârstor e numai forma bulgărească de mai târziu. Deci noi, înlocuind Silistra cu Dârstorul, nu facem altceva decât să reprimim într-o formă bulgărească un cuvânt de origine română. (p. 683) 

D-le raportor, propuneţi să i se zică Durostorul, dacă ţineţi să nu i se zică Silistra, dar nu Dârstor, cum în veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea nu-i ziceau ţăranii de peste Dunăre. Ce urât nume în această formă bulgărească! (p. 684) (…) s-a schimbat denumirea de Dobrici în Bazargic. Prin urmare, judeţul Bazargic cu capitala Bazargic; denumirea de Dobrici s-a dus împreună cu stăpânirea bulgărească. (…)  Şi-mi pare bine că l-aţi pus Bazargic, în forma turcească, nu în cea dialectală românească. Sânteţi de acord cu toată toponimia de acolo, fiindcă în teritoriul anexat nu există localităţi cu alte nume decât cele turceşti. (p. 685)

Dar mărcile? Mărcile cred că nu le-aţi schimbat în secţiuni. (…) În materie de mărci, d-voastră propuneţi la Silistra chipul lui Mircea, luat de la Mănăstirea Cozia de pe pereţi şi la judeţul celălalt, de sud, al aşa-numitei Dobrogi-Nouă, care de fapt e Dobrogea cea mai veche, d-voastră puneţi un far. D-lor miniştri, d-le raportor şi d-lor delegaţi, v-aţi gândit d-voastră ce însemnează marca unui judeţ, ce reprezintă? Reprezintă producţiunea acelui judeţ. (pp. 685 – 686) (…) Şi vă atrag atenţia asupra unui punct: Mărcile nu sânt de ieri, de alaltăieri, ci sânt de secole, poate de mai multe secole de cum suntem noi. Documentar ele apar în veacul al XVIII-lea şi sânt sigur că cele mai multe dintre dânsele corespund autonomiei primitive judeţene şi cneziale a judeţelor noastre. (…) În mărcile acestea vechi nu sânt portrete, nu le introduceţi acuma! Nu uitaţi felul populaţiei acelui judeţ: turci, bulgari, găgăuţi. (…) Nu puteţi cere unui turc, bulgar, găgăuţ să înţeleagă pe Mircea cel Bătrân, ori trebuie să scrieţi dedesuptul chipului şi în mai multe alfabete că acela e Mircea cel Bătrân. Şi apoi chipul lui Mircea, ales drept marcă, va face impresia groaznică a unui cap de om tăiat. (pp. 686 – 687) (…) pe lângă marca Ţării Româneşti din monedele lui Mircea este şi un blazon particular al lui, cu florile de crin şi aşa mai departe. Ar fi o marcă de judeţ foarte frumoasă şi rog pe d. raportor să se gândească puţin şi la această propunere (…), l-aş ruga să facă această schimbare şi să lase pe Mircea întreg, cu cap cu tot, acolo unde are rost, iar nu să ni-l taie în bucăţi pentru a-i pune capul pe acolo unde sânt bune altfel de lucruri. (p. 687)

Dincolo e farul. (…) Am propus deci d-lui prim-ministru o schimbare. În judeţul Dobrici, înainte de a fi bulgarii şi după ce fuseseră turcii, cari au dat atâtea numiri de localităţi, erau mocanii noştri, a căror misiune istorică a fost extraordinar de importantă. Respectabili ca ţărani români, dar şi ca elemente de legătură între toate provinciile neamului românesc. Plecaţi din fundul Ardealului, pe valea Dunării, a Nistrului şi până în regiunile îndepărtate ale Rusiei. Unde n-au fost şi unde n-au reprezentat, cu oile lor, cel dintâi act de luare în stăpânire a teritoriului de către neamul românesc! (…) Eu i-am spus d-lui Brătianu: Pune ca marcă un mocan cu oile pe malurile mării. Dacă socotiţi că această idee nu e prea îndrăzneaţă, nepotrivită ştiu eu cu ce norme de stat, cu ce datine de înţelepciune politică, vă rog să vă gândiţi că în locul farului, care nu e o producţie ieşită cu sutele din pământ, aţi putea pune această frumoasă icoană a ţăranului ardelean mânând oile lui pe pământul acela străin, în vederea mării. (pp. 688 – 689)

Trec  la altă observaţie de amănunt, care cred că trebuie ţinută în seamă pentru a se schimba forma greşită a proiectului de lege. Iată, la art. 16 nemodificat: „Religia creştină ortodoxă a statului român e religia dominantă şi în noul teritoriu”. Căte religii creştine ortodoxe sânt, d-le raportor? (…) Nu există decât un singur lucru, există biserica creştină ortodoxă. Pentru  „Religia creştină ortodoxă a statului român” ne-ar putea râde şi cei cărora li vom aplica legea. Vă gândiţi, d-lor? Noi nu am fundat nici o religie. (p. 689)

Mai departe, tot la art. 16 şi 17, se hotărăşte care va fi organizarea ierarhică religioasă. D-le raportor, vă rog să mă ascultaţi. Aici este unul din punctele cele mai interesante. (…) D-voastră ziceţi: Judeţele acestea trebuie să aibă o organizare religioasă. Să le alipim deci la Episcopia Dunării de Jos. (p. 689) (…) Dar ştiţi d-voastră ce înseamnă episcopia aceia a Dunării de Jos? (…) este episcopia basarabeană de odinioară. Şi episcopia basarabeană de odinioară înseamnă episcopia laturilor turceşti, înseamnă episcopia acelor oraşe de pe malul Dunării cari atârnau de turci. Această episcopie, care înainte de aşa numita retrocedare a Basarabiei era la Ismail, a fost mutată atunci la Galaţi. Dar această episcopie era şi pentru Căuşani şi pentru Chilia şi mai ales pentru Brăila. Episcopii aceştia se numeau odinioară episcopi de Proilav sau Brăila. Cum vii d-ta acum să iei tocmai Brăila, care este vechiul Scaun al episcopiei acesteia? Dar aceasta n-are sens! Absolut n-are sens! (pp. 690 – 691)

Una din cele mai vestite mitropolii din toată Peninsula Balcanică a fost Mitropolia din Silistra. Patriarhatul bulgar la început a fost acolo, şi de acolo s-a mutat aiurea. Silistra, mai înainte de toate, alături de urmele ei romane, alături de importanţa ei antică, Silistra a fost un mare centru bisericesc. Şi eu cred că aţi face cu mult mai bine să înviaţi Mitropolia din Silistra şi, înviind Mitropolia din Silistra, aţi lega timpul regelui Carol de timpul glorios al lui Constantin Vodă Brâncoveanu. (…) Să întemeiem deci Mitropolia din Silistra la două sute de ani de când Constantin Brâncoveanu atrăgea pe mitropolitul învăţat al Dârstorului şi-l reţinea în vecinătatea lui. (…) Şi când veţi face acea Mitropolie din Silistra, să-i supuneţi Dobrogea întreagă, fiindcă Dobrogea a format un întreg, care s-a sfărâmat la 1878 şi s-a reîntregit la 1913. (pp. 691 – 692)

D-voastră, şi aşa e natural, aveţi o mare iubire pentru turci, un popor foarte cumsecade, pe care trebuie să-l ajutăm cât putem, dar nu trebuie să ni facem prea multe iluzii în ceia ce priveşte putinţa de dezvoltare culturală a lui şi baza ce ni pot da nouă în stăpânirea acestui teritoriu. Dar la noi este o dogmă, bulgarului nimic; bulgarul este un ticălos, turcul e totul pentru credinţa lui, fără să vă uitaţi că turcul, la orice ocazie de nemulţămire, îşi pune bagajul în căruţă şi pleacă pe un drum ce-l duce sigur în Asia Mică. (…) Dar în Constanţa noi n-avem un muzeu roman, pietrele sânt azvârlite în cancelaria liceului, în Constanţa avem doar o biserică, a cării zidire s-a prelungit, după cât ştiu, mult timp; noi n-avem o sală de conferinţe, n-avem un teatru şi dacă te duci să ţii o conferinţă, trebuie să te rogi de comunitatea grecească pentru ca să-ţi dea sala Elpis, iar în mijlocul acestui oraş, în care noi n-avem nimic cu care să ne mândrim, la cincizeci de ani de reanexare, se ridică deodată marele edificiu, care a costat atât, al moscheii turceşti. Foarte bine să ajutaţi pe oameni, dar nu atâta, şi mai ales să nu faceţi acel lux extraordinar într-un judeţ în care nu erau destule şcoli româneşti. (p. 693)

Continuând cu acest sistem, admiteţi d-voastră la art. 20: „Personalul şi întreţinerea principalelor moschee”. Moschee? Nu, domnii mei, nu se zice moschee, se zice: moschei. (…) Şi anume „câte una în oraşele Turtucaia …”, în care câţi şi ce turci sânt şi cât merită să se îngrijească lumea în primul rând de moscheea lor, o ştie oricine a trecut pe acolo. Apoi: „Silistra, Bazargic, Balcic şi Cavarna, vor fi în sarcina administraţiei Casei Bisericii. Tot administraţia Casei Bisericii va face plata salariilor şi cheltuielilor celor doi muftii din Silistra şi Bazargic”. Apoi bine, d-voastră credeţi că poate Casa Bisericii este un fel de Casă cu caracter inter-religionar? Cum puneţi moscheile la o clădire ce are ca o cruce ideală deasupra ei? (…) Aceasta nu se poate! Puneţi-le în sama Ministerului de Culte, care e al tuturol culturilor, dar nu la Casa Bisericii care, tocmai fiindcă este a Bisericii, nu poate fi şi a moscheilor. (pp. 693 – 694)

Mai departe. D-voastră recunoaşteţi tribunalele mahomedane. Bine! Eu cunosc îndeajuns lucrurile turceşti ca să ştiu că, oriunde sânt supuşi mahomedani, trebuie să fie şi o instituţie specială judecătorească pentru ei. De când avem Dobrogea, s-au învăţat multe lucruri şi chiar pe aici umblă expresii ca „miriè” şi „tapù”. Sânt foarte interesante, dar îndrăznesc să vă sfătuiesc să le întrebuinţaţi rar, căci nu se întrebuinţează totdeauna bine. (…) Dar recunosc şi eu că trebuie tribunale de acestea musulmane. 

Ia să vedem însă care sunt atribuţiile acestor tribunale. Ele ”judecă afacerile dintre musulmani relative la organizaţia familiei, la puterea părintească, la căsătorii, la divorţ, succesiuni ab intestato (fără testament). Se înfiinţează la Silistra şi Bazargic un tribunal musulman care judecă conform legilor şi uzurilor musulmane”. Cum? Legilor şi uzurilor musulmane? Sau legilor noastre şi uzurilor musulmane? ”Hotărârile lor vor fi redactate în limba românească”. Sunt o mulţime de lucruri turceşti cari reclamă anume termini şi cu toată bunăvoinţa nu se pot redacta subtilităţi de acelea teologice arabe în buna limbă românească. Tribunalele musulmane au să se pronunţe şi în materie de succesiune ab intestato. Ştiţi la ce ajungem cu aceasta? La judecata bisericească din evul mediu (…). Pe urmă trebuie să ne gândim la un lucru. Avem turci, tătari în Dobrogea; au avut şi până acum tribunalele musulmane aceste atribuţii. În Dobrogea noastră de la 1878 au existat aceste atribuţii? Da. (…) Experienţa lor v-a putut servi ca să vedeţi că niciodată în tot cuprinsul acestui program nu s-a întins jurisdicţia tribunalelor musulmane. (…) Nu zic să se desfiinţeze asemenea tribunale, dar să se fixeze într-un chip cu mult mai practic, mai restrâns, o spun, atribuţiile acestor tribunale musulmane, fiindcă dacă ele nu se întind atât, de ce să li dăm asemenea drepturi, cari pot trezi cine ştie ce idei la anume fanatici, despre rostul tribunalelor excepţionale. (pp. 694 – 695)

În sfârşit, o ultimă observaţie în partea aceasta de amănunte. La vămi, d-voastră daţi şi unele nume de localitate. D-lor, este regretabil că şi în Dobrogea veche nu s-a ajuns la un fel românesc, la o tradiție uniformă românească de a se scrie numele turceşti. (…) Cine a făcut harta cunoscută a Cadrilaterului, a fost mai cuminte decât toţi administratorii căci, limba turcească fiind o limbă care se scrie cu alte caractere decât cele româneşti, a introdus acele caractere cari, în ortografia românească, reproduc sunete din limba turcă şi ar fi de dorit să se schimbe pretutindeni în proiect unde se găsesc astfel de anomalii, adoptându-se norma cea mai naturală în scrierea acestor nume. (pp. 695 – 696)

De ce am anexat aceste judeţe? (…) Dar eu sânt dintre acei cari cred că anexarea celor două judeţe a fost o tristă necesitate. Dovada ni-au făcut-o ofiţerii noştri, dovadă agresiunea bulgarilor împotriva grecilor şi sârbilor, cari au luat chiar celor mai buni prieteni ai lor, printre cari ţin să fiu numărat şi eu, iluzia că, atâta vreme cât viaţa lor politică va rămâne anarhică şi cât elementele lor cuminţi nu vor avea siguranţa de a domina continuu statul, se poate trăi în vecinătatea lor fără oarecare măsură de precauţie. (…) A fost din acest punct de vedere, o tristă necesitate de prezervare împotriva unor vecini faţă de cari acum trebuie să întrebuinţăm toate mijloacele posibile şi imposibile, omeneşti şi supraumane, ca să li dovedim că nu avem ură şi că ei nu sânt îndreptăţiţi să aibă ură împotriva noastră, ci împreună trebuie să restabilim acel interes comun balcanic care ar fi pavăză pentru ei şi pentru noi. În aceste împrejurări s-a făcut anexarea celor două judeţe. (pp. 696 – 697)

Aceste două judeţe nu sânt nici ale lor, nici ale noastre. Dobrogea a fost un drum şi înainte de a fi un drum (…). Această regiune nu a ţinut nici bisericeşte, nici politiceşte în chip statornic de bulgari, ci a ţinut şi bisericeşte şi politiceşte în chip statornic de Bizanţ. Această Dobroge a fost marginea bizantină a Mării Negre, având oraşe care în toate timpurile, înainte de a veni ţăranii turci năvălitori, au fost greceşti, de la Rodosto până la Varna şi la oraşul, în mare parte grecesc şi azi, Cavarna. Şi bizantină a fost această regiune. (…) Regiunea aceasta, va să zică, a fost bizantină, până în ultimii ani de viaţă ai Imperiului Otoman. Toată, cu Ecrenè, cu Cavarna, cu Caliacra. (…)  Judeţului să nu-i zicem nici Bazargic, să-i zicem, după reşedinţa de odinioară a lui Dobrotici, al cărui nume înseamnă fiul lui Dobrotă, (…) să-i zicem judeţul Caliacra. (…) Să-i spunem judeţul Caliacra, cu capitala Bazargic, dacă voiţi, dar să zicem judeţul Caliacra. Ce frumos sună! Chiar, în afară de eufonia silabelor greceşti, e sensul care zice ”Capul cel bun”. 

(…) Prin urmare, d-lor, în părţile acestea ale Mării Negre, dominaţia bizantină, ierarhic bizantină, cuprinzând şi Silistra, de la Chilia gurilor Dunării până la Silistra şi Ecrenè era o singură regiune bisericească; nu atârna de Târnova, ci de Constantinopol. Însă pe vremea aceea, de ce oraş atârnai bisericeşte, de acelaşi oraş atârnai şi politiceşte. (…) (Dobrogea) era numai o regiune legată de Bizanţ, asupra căreia se întindeau când valuri de stăpânire bulgărească, când valuri de stăpânire românească. Turcii au luat-o de la noi şi, după ce au luat-o de la noi, fiindcă era drumul spre Constantinopol, au colonizat-o cu tătari. Şi până la linia Rusciuc – Şumla – Varna  toată toponimia este exclusiv turcească. Bulgarii de azi sânt în cea mai mare parte de la 1800 înainte. Ei nu sânt stăpânitorii continui şi vechi, dar nici noi nu sântem stăpânitorii continui şi vechi. Noi nu avem de restabilit astfel o stare de lucruri românească care ar fi durat secole şi pe care să o fi înlăturat nu ştiu ce furtună de năvălire duşmană. (pp. 698 – 699)

Al doilea, sistemul d-voastră acesta de unificare în câţiva ani de zile, pentru că acesta este scopul proiectului, sistemul acesta este aplicabil când cineva ajunge în stăpânirea unei provincii în care-şi are netăgăduite drepturi naţionale. (…) Acolo (în Cadrilater / Dobrogea nouă / Dobrogea de sud – comp. DP) nu intrăm într-o lume de români; sânt români acolo şi unii foarte vechi. Turtucaia şi toată linia Dunării au fost populate cu români, dar în părţile turceşti, asupra cărora s-a întins o colonizare rurală bulgărească, acolo nu este cazul. Şi când nu este cazul, când noi am ocupat dintr-o necesitate militară şi politică un teritoriu, fără să avem a ne duşmăni cu naţia căreia i-a aparţinut acel teritoriu, ei bine, atunci se impune o singură politică. Această politică este întâi respectul tuturor drepturilor culturale pe care le-ai întâlnit şi al doilea, întrebuinţarea tuturor mijloacelor pentru ca tocmai prin aceia că noii cetăţeni reprezintă această cultură, să avem legături bune cu vecinul cu cari sântem meniţi, cu voia sau fără voia lor, a îndeplini aceiaşi misiune istorică”. (Ibidem, vol. I, pp. 699 – 700)

Proiectul de lege, cu actualizări, a fost votat cu 70 de voturi pentru şi unul împotrivă. (Ibidem, vol. I, p. 706).
*

La 27 noiembrie 1919, s-a încheiat la Neuilly-sur-Seine, oraș-satelit al Parisului, tratatul de pace între Puterile Aliate și Bulgaria învinsă, în care s-a prevăzut, referitor la România, printre altele, că frontiera româno-bulgară era ”astfel cum exista la 1 august 1914”, înaintea începerii Primului Război Mondial, adică de-a lungul Dunării inferioare, apoi prin sudul Cadrilaterului (”Dobrogea nouă”, ”Dobrogea de sud”), sud Silistra – Smil – Ekrené. Delegația guvernamentală românească a semnat abia la 10 decembrie 1919 tratatele de pace cu Bulgaria cu Austria (de la Saint-Germain-en-Laye) și Tratatul minorităților de la Paris. Opoziția politică națională (fostul Bloc parlamentar democratic, majoritar în Parlamentul României Mari emanat în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 1919, reprezentat pe plan executiv de Guvernul Alexandru Vaida-Voevod) s-a manifestat față de Guvernul gen. Alexandru Averescu (martie 1920 – decembrie 1921). N. Iorga a promovat aceeași poziție față de anexarea Cadrilaterului (în acel caz, recunoașterea internațională a anexării!): pe plan teritorial a respins anexarea, pentru că nu avea un fundament și o justificare istorică – națională. Pe plan politic – diplomatic – militar – strategic, a acceptat că alipirea ”a fost o tristă necesitate”. Marele istoric, devenit consilier regal între timp, a exprimat aceeași atitudine și peste două decenii, în cadrul consiliilor de coroană din august 1940, în care s-a discutat și atitudinea agresivă și pretențiile revizioniste – revanșarde bulgărești față de Cadrilater (N. Iorga, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940. Inedit, ediție îngrijită, introducere și note de Andrei Pippidi, Editura Humanitas, București, 2019, pp. 328-331).

Declaraţie a lui N. Iorga, în numele opoziţiei politice, cu privire la votarea tratatului cu Bulgaria (în şedinţa din 14 august 1920):

”Onorată Cameră, opoziția națională, neputând participa la votarea Tratatului cu Bulgaria, (…), se vede silită a se exprima numai prin următoarea declarație: 

(…) Și, în cazul când vecinii noștri (bulgarii – compl. DP) au ajuns să-și îndeplinească idealul pentru care au suferit martirii renașterii lor, soldatul român a stropit cu sângele lui văile Balcanului. În toată această operă de sprijinire, care a durat peste 400 de ani, poporul nostru n-a fost îndemnat de nici un sentiment de ambiție sau de trufie deșartă, cum n-a fost îndemnat de nici un interes vulgar. Instinctiv înaintașii noștri au simțit ceea ce conștiința noastră deplină afirmă astăzi: Că popoarele carpato-balcanice au legături esențiale de rasă, că ele trăiesc în același mediu geografic, că ele atâtea ori au fost cuprinse în hotarele aceleiași unități politice (p. 243) superioare și că, precum au interese comune în ordinea economică, tot așa sunt expuse acelorași primejdii. 

Răspunsul la aceste servicii esenţiale a fost acea pornire de duşmănie, care şi-a atins culmea prin atacul nemotivat din 1916, (Aplauze) şi prin caracterul răzbunător pe care l-a luat participarea Bulgariei la războiul menit să împiedice unirea noastră naţională şi să smulgă din trupul vechiului regat acea Dobroge care, ca tot litoralul Mării Negre, a avut o viaţă deosebită de a poporului bulgar şi asupra căreia completare firească, până la Mare, a teritoriului nostru naţional, s-a întins de la strămoşii noştri daci până azi, fireasca expansiune a locuitorilor malului stâng. (Aplauze)

(…) Opoziția națională nu vede din partea României nimic care ar împiedica-o de a dori, peste tristele amintiri ale faptelor de ieri, pe care le-ar atribui bucuros unui regim căzut și unei mantalități menite să dispară, bună pace strămoșească țăranului bulgar ajuns stăpân în țara lui. (Aplauze) Și pentru a o întări, ea dorește ca bulgarii ajunși, prin fatalitate geografică sub stăpânirea românească, să aibă acea largă făgăduință de viață culturală și națională în genere, de care, trebuie să spunem, nu s-au învrednicit niciodată, până acum măcar, cei 150.000 de români cari trăiesc sub stăpânirea bulgară pe celălalt țărm dunărean. (Aplauze) De aceea, ea aprobă acest tratat de pace, care nu ia nimănui dreptul său”. (Aplauze) (p. 244) 

(Idem, Discursuri parlamentare, vol. II (1919 – 1923), ediţia a II-a, îngrijirea textului, prefaţă şi note de Georgeta Filitti, Editura Mesagerul, Chişinău, 2012, pp. 243-244).
*
Deputatul și istoricul cu preocupări osmanistice N. Iorga s-a arătat deosebit de interesat să participe la discutarea proiectului de lege privind schimbarea unor toponime în uz din Dobrogea veche și nouă, proiect legislativ cu propuneri de înlocuiri toponimice nerealiste și hazlii, care l-au scandalizat pe virulentul parlamentar și turcolog.

Discutarea proiectului de lege privind schimbarea unor toponime în Dobrogea – N. Iorga de interesează de calendarul discuţiilor specifice (şedinţa din 30 mai 1924) 

”Aş dori atunci să-mi daţi asigurarea, căci eu nu pot veni diseară la şedinţă, că nu se va ajunge la discuţiunea acestui ciudat proiect de lege, care s-a împărţit astăzi, în care este vorba, contra oricărui bun simţ, să se (p. 131) schimbe numele unor localităţi din Dobrogea, numindu-se localităţi cu nume aşa de bizare ca „Valul Dacilor”, sate cu numele „Clementina” sau „Mioriţa”, sau „Ciocârlia”, sau „Castelul”, sau „Nunta” şi aşa mai departe. Acesta este un proiect ridicol; iar iscăliturile puse dedesupt sunt luate prin surprindere. Dacă s-ar lua în discuţiune şi s-ar aproba un astfel de proiect de lege, ne-am face de râs. De aceea aş ţine să fiu şi eu de faţă când se va discuta acest proiect de lege. (…) Aştept ordinea de zi, când se va anunţa discutarea acestui proiect de lege, în cari sânt trecute numiri de sate, ca unele cari se chiamă „Ţepeş Vodă”, iar altul se chiamă „Isma”. (p. 132)

Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, vol. III (1923 – 1928), îngrijirea textului, prefaţă şi note de Georgeta Filitti, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2014, pp. 131 – 132.