,,Pași pe caldarîm, Românii sub coroana habsburgică”: cartea va fi lansată pe 3 octombrie 2024 la Oradea.

• Indiferent din ce unghi am privi (istoric, social, economic, spiritual, filosofic, moral, religios etc) societalul prezentului nu mai reușește să separe grâul de neghină, pentru că teritoriul mentalităţilor a fost defrişat şi cultivat apoi de istorici, filosofii şi antropologi, scoţând la suprafață structuri ale diluției, monopolului și ocupațiunilor străine, care au luat în stăpânire rodnicul pământ românesc din vremea lui Ștefan, Mihai, Vlad, Ion, Nicolae și a altor bravi Români.
• Cum să rămâi impasibil la procesul accelerat al decadenței morale?, promovat de auto-erijatele „faruri” călăuzitoare: ONU (Organizația Națiunilor Unite) – în fapt, Organizația Dezbinării Națiunilor, OMS (Organizația Mondială a Sănătății – în fapt, Organizația Criminală a (ne)Sănătății Planetare), WEF (Forumul Economic Mondial de la Davos) și alte „ONG”-uri… cu directă conectare la Statul Major General al rețelei „Bilderberg”, prin șefii-marionetă puși în fruntea statelor colonizate. 
• Cu acceptarea tacită a guvernelor de la București, de-a lungul a peste trei decenii otrava iredentismului a fost resuscitată și promovată sub criminala deviză a lui Dúcsó Ksaba, „Nincs Kegyelem!” 
• Arborarea drapelelor altei țări pe străzile Transilvaniei de Nord-Vest a devenit notorietate, refuzul de a vorbi limba oficială a statului român nu mai este o raritate, iar vizitele oficialilor din fruntea statului vecin incită la nesupunere. 
• Denumirile românești ale străzilor au fost înlocuite cu numele unor asasini de români din timpul Diktatului de la Viena, iar crimele comise de hoardele amiralului fără flotă sunt tratate ca acte de eroism. Statuia lui Mihai Viteazul a fost demontată și înlocuită cu a unui „rege” străin, Avram Iancu a fost batjocorit, iar asasinilor li s-au ridicat busturi de proslăvire.
• În școlile din Nord-Vestul României, o panglică tricoloră roșu-galben-albastru purtată de o scolăriță a fost folosită ca prilej de scandal, iar recent, un elev din Baia Mare a fost sancționat pentru… patriotism. I-a fost scăzută nota la purtare, i s-a administrat o mustrare scrisă și i-a fost impusă consilierea psihologică după ce a adus în școală câteva „manifeste” pe care scria „Eroii nu mor niciodată” și „Basarabia e România”. Nici cazul „pașoptiștilor” de la Cluj și „camuflarea” monumentului eroilor români de la Carei nu i-a deranjat pe guvernanții de pe malul Dâmboviței… 
• În acest climat ostil, Santinela bihoreană din „Cetatea cavalerilor” situată în nord-vestul României ciuntite în blestematul an 1940 – Colonelul Dr. Constantin Moșincat – a cărui conștiință este învelită în drapelul naţional-creştin-ortodox, stă trează și, sub patronajul muzei Clio, face „Pași pe caldarâm”, observă, atenționează și consemnează pentru viitorime istoria prezentului din Transilvania, pământ românesc, o prețioasă lecție de istorie, credință și patriotism.
• Strigătul de alarmă al „Santinelei bihorene” spune multe: „Vizitele «private» ale oficialilor din Ungaria în România s-au înmulțit, iar aceștia se cred în țara lor aici în Transilvania. Își permit chiar să dea indicații forțelor de ordine române […] Din bugetul public, la Oradea, s-a pus o statuie ecvestră pentru episcopul Ladislau inaugurată de doi oficiali pe ungurește, că altfel nu înțeleg sau nu pricep nobilii urmași ai celor care i-au mitraliat pe românii ieșiți în cale la Ip și Trăznea, în 1940). Vin cu «care alegorice» cu coroana «Sf. Ștefan» (Szent Istvan, cum zic ei, dar pe care nu a purtat-o niciodată) din flori plătite regește din bugetul orădenilor […]. Dacă nu știți, informați-vă, iar dacă știți nu mai admiteți să-și bată joc ungurii de ardeleni, cum o făceau înainte cu strămoșii noștri „opincari”! Purtați-vă civilizat, ca musafiri bineveniți, nu abuzați de bunătatea gazdelor române! Nu uitați că strămoșii nu au cerut în veci decât: egala îndreptățire! Stop urii pe care ați revărsat-o asupra românilor!” (Colonel Dr. Constantin Moșincat) 
• Una din tendinţele frecvent întâlnite, de la Herodot, Tucidide şi până la mulţi dintre istoricii contemporani este aceea de a defini istoria limitând-o la cunoaşterea trecutului. În cartea de față, „Pași pe caldarâmˮ, vol. II, istoricul militar, Col.(rtg) Dr. Constantin Moșincat, face lumină în Istoria Țării, prin istoria nemijlocită și istoria reflectată, fără a diminua, deforma sau nega importanţa trecutului istoric. 
• Autorul reușește să anime ideea că nu trebuie să fie convingătoare doar teza că singura istorie la care ne-am putea raporta îndreptăţit ar fi istoria trecutului, istoria axată ori limitată la cunoaşterea trecutului, ci ar trebui luată în discuţie, concomitent, atât istoria trecutului, cât şi istoria fundamentată de voci avizate moral ale prezentului. 
• Col. Dr. Constantin Moșincat, printr-un gen de atenționare și restituire pragmatică, oferă trecutului istoric un caracter de prezent, insuflând scrierii sale un aspect patriotic, care ţine de preceptele morale şi de reflecţiile în vederea cărora cartea a fost definită, subliniind că ar trebui respinsă orice agresiune asupra Istoriei Țării, orice metamorfozare a ei sau istoria scrisă de rollerii moderni și de mercenari.
• În concluzie, autorul îndeamnă cititorul să observe cum colonialismul modern şi mult trâmbițata, dar falsa unitate europeană uzitează Istoria Românilor drept un obiect de aruncat la ţintă, în jurul căreia se ţes comploturi şi urzeli distructive.
• În vremea în care patriotismul a fost dus în derizoriu (citându-l pe Dinu C. Giurescu: „astăzi, a fi român patriot în propria țară a devenit aproape o infracțiune”), Col. Dr. Constantin Moșincat, ne face atenți că trebuie să ne împărtășim din acel patriotism sfânt, care să depăşească linia manifestă a ideologiilor stânjenitoare şi nefaste Ţării. 
•  „No, io mi-s mândru ca român!” pentru că, așa cum spunea Ciprian Porumbescu, „Trei culori cunosc pe lume: 
• „Roşu-i focul vitejiei,
  Jertfele ce-n veci nu pier
  Galben, aurul câmpiei,
  Şi-albastru-al nostru cer” 
• Ion Măldărescu
• (va urma)

• O ALTFEL DE PREFAȚĂ (2)
• Pași pe caldarâm. Românii sub coroana habsburgică, o lucrare extrem de interesantă, bine sistematizată și așezată în pagină și, tot pe-atât de actuală, în contextul bunei vecinățăți. Cu deosebire în prezent, când tendințele revanșarde și, de ce nu, expansioniste, s-au amplificat cu o agresivitatea fără de precedent, iar fostele provincii românești – cândva sub stăpânire ilegitimă ungară, habsburgică, austro-ungară și iar ungară – sunt râvnite cu un nesaț greu de exprimat în cuvinte. Chiar dacă pentru aceasta, vrând să înșele cumva vigilența națiunilor, se folosesc de tertipuri gen „ținutul secuiesc” ori se avansează idei și teorii aberante cu privire la așa-zisele „regiuni autonome”, invocându-se criterii „statutare”, care nu au nimic în comun cu principiile și normele dreptului internațional, ca și cu realitatea istorică. Pe un asemenea fond sensibil și, categoric, neprielnic multora, autorul își expune cu îndrăzneală considerațiile, apelând la evenimente, fapte și date, concrete, de netăgăduit.
• Fără să intrăm în detalii și fără să facem o notă aparte – căci, volumul de față le surprinde îndestulător – câteva aspecte, credem noi, că trebuie accentuate pentru o și mai bună înțelegere a contextului istoric, în care s-a consolidat și s-a afirmat de-a lungul timpului, acest minunat teritoriu românesc, vitregit îndeajuns de apropierea unor imperii hrăpărețe, avide după bogății și, sigur, după avantajele de tip colonial menite să le consolideze huzurul și puterea regională.
• Indubitabil, Transilvania a reprezentat leagănul ființării și afirmării străbunilor daci (de aici și-a început domnia și extinderea teritorială a marelui stat dac, după anul 82, î.d.Hr., faimosul rege Burebista); capitala Sarmisegetuza fiind, mai apoi, reprezentativă pentru tânărul regat, care a dat atâta bătaie de cap împăraților Imperiului Roman și nu numai acestuia. Dacii, ca și geții, fiind descendenți direcți ai neamurilor trace (cum istoricul grec Herodot o confirmă). Chiar dacă, după cucerirea și retragerea romană, supusă unor sistematice incursiuni de pradă din partea triburilor migratoare – între care goții, ostrogoții, vizigoții, hunii și slavii – societatea nou constituită a fost nevoită să se adapteze, ca să facă față jafurilor și presiuniilor exterioare. 
• Pe un asemenea fond, necorespunzător, în jurul anului 1000, și-au încep incursiunile înspre Răsărit, în adâncimea unui teritoriu ce nu le-a aparținut niciodată, ungurii. Iar, teoriile fanteziste și rău-intenționate ale lui Rösler și adepților săi, cu privire la așa-zisul „vid regional”, nu au nicio susținere; mai ales că, până și ungurii, prin Gesta Ungarorum și prin alte lucrări de peste ani, atestă existența ducatelor conduse de Gelu, Glad și Menumorut. Și, deși se crede că primele elemente maghiare au pătruns în Transilvania începând cu secolul al X-lea, ocuparea efectivă s-a realizat abia în secolul al XIII-lea și a durat până înspre mijlocul secolului al XVI-lea, când regatul Ungarie a devenit pașalâc turcesc, iar Transilvania străbună, care nu a aparținut niciodată acesteia, a rămas principat autonom, vasal Imperiului Otoman, pentru următorii 150 de ani. 
• Intrată, intempestiv, sub protecția Imperiului habsburgic (Nolentes volentes, proteget vos Sua Majestas), în toamna lui 1685, când sub pretextul consolidării unei alianțe antiotomane primele trupe austriece au pătruns în Transilvania, această bucățică de humă românească s-a lăsat greu cucerită. Numai forțat de împrejurări, cancelarul (ulterior, principele) Mihai Apafi semnează Acordul Hallerian, pe care însă nu-l ratifică, ceea ce determină Imperiul să intervină cu trupe însemnate, fapt ce a impus semnarea unui alt acord în 1687, la Blaj. Acord, care a consfințit ocuparea efectivă a Transilvaniei, deși principele transilvan nu a întrerupt definitiv legăturile cu Poarta Otomană. Față de o asemenea stare, o altă armată imperială pătrunde în principat și-i obligă pe reprezentanții stărilor să accepte „benevol” protecția imperială. Cert este că, după o serie de alte stări conflictuale (eșecurile vieneze în luptele cu francezii și la sud de Dunăre, precum și pierderea Belgradului) și războaie (turcii au pătruns în Transilvania în 1690; la bătălie au participat și trupe din Țara Românească), habsburgii au fost nevoiți să insiste pe calea diplomatică, reușind să impună „Diploma leopoldină” din 1691, de la Viena. Prin aceasta se dispunea expres că împăratul habsburgic poate să se amestece direct și să decidă în treburile principatului. Astfel, împilarea populației cunoaște o recrudescentă fără de precedent, fapt ce a condus la împotrivirea maselor, reprimată dur de către autoritățile austriece.
• În fine, un moment important l-a reprezentat forțarea împăratului habsburg să recunoască, în 1765, statutul de Mare Principat al Transilvaniei, care a fost păstrat până după 1867, când s-a instaurat dualismul austro-ungar, ultimul principe fiind împăratul austriac Franz Joseph.
• În continuare, în volumul de față, de o manieră aparte, Dr. Constantin Moșincat a reușit să pună în evidență aspecte de o covârșitoare însemnătate, care se circumscriu unui titlu atât de sugestiv, care – în opinia noastră – ar fi fost, probabil, și mai acordat la adevărul istoric, dacă i-ar fi surprins, de aceeași manieră, din start, și pe dualii unguri (chiar dacă faptele lor, categoric, antiromânești sunt bine redate în conținut). Dar, poate că este bine și așa, căci metehnele preluate de la unguri și duse mai departe, inclusiv în perioada de concubinaj politico-administrativ nu se diferențiază prea mult. Ungurii s-au purtat cu o dușmănie peste măsură față de o populație autohtonă de un comportament exagerat de tolerant și omenos, iar când aceasta nu a mai putut suferi împilarea și s-au împotrivit, au intervenit cu o agresivitate sălbatică (Răscoala țărănească de la Bobâlna, din ani 1437-1438 și Războiul lui Gheorghe Doja, din 1514, fiind mai mult decât relevante). 
• Cum autorul vine în întâmpinarea noastră cu o serie de exemplificări de netăgăduit, să revenim la stăpânirea habsburgică în Transilvania, a cărei atitudine disprețuitoare față de români – chiar dacă, adesea, voalat manifestată – nu s-a detașat prea mult de cea a aliaților lor, ungurii, din vremea dualismului. Iată ce ne mărturisesc cei care au studiat asemenea fenomene reprobabile, care au întunecat și civilizația occidentală: „Nici un popor de pe întreaga faţă a globului nu a fost mai ponegrit ca poporul român. Neadevăruri patente, statistici anume ticluite, insinuări tendenţioase, etc., s-au strecurat de mai bine de-o jumătate de secol: în literatura beletristică şi ştiinţifică din toate țările, în cărțile cele mai răspândite de  informaţiuni (Lexicoane, Enciclopedii, descrieri de călătorii, ghiduri, etc.), în descrieri geografice, reviste ştiinţifice, ziare şi așa mai departe. Toate acestea, în scopul de a se arăta lumii civilizate, că în mijlocul Europei trăeşte un popor inferior, cu apucături sălbatice, incapabil de a se guverna singur şi de a-și civiliza ţara în care locuieşte. Centrul de unde se conducea, pe la finele secolului trecut, această campanie, fusese ales la Viena”. Fără de comentarii, doar de luat bine aminte și știut, la o adică.
• De unde atâta ură deșănțată, de ce atâta minciună și escamotare a adevărului, cu deosebire a celui istoric, numai de presupus. Și, în contrast, de ce atâta interes pentru un popor hulit cu o nerușinare de neadmis? Răspunsul ne parvine de la același ilustru cercetător: „ toată această campanie de ponegrire are o explicațiune cu mult mai profundă decât cea, în aparență, sentimentală. Și anume: poporul român are o întreagă serie de duşmani naturali, carii — cunoscând marile calități intelectuale și virtuțile sale sufleteşti — au un interes fundamental de a nu-l lăsa să se consolideze şi să formeze un stat puternic pe teritoriul său etnic. Tot astfel, fiecare din vecinii care-l înconjoară dețineau câte o bună parte din acest teritoriu etnic, cu o numeroasă populațiune românească pe el. Ei trebuiau dar, atât să justifice starea de inferioritate socială şi culturală în care se sileau să țină această populaţie subjugată, cât şi să caute să micşoreze, cât mai-mult, prestigiul celor rămași liberi, şi chiar, să-l slăbească, pentru ca aceştia să nu ajungă în stare să libereze odată pe fraţii lor. Pe de altă parte, la bogăţiile naturale ale acestei frumoase țări râvnea toată finanța internațională, care prefera să aibă a face cu un stat, slab neconsolidat — pentru a putea obţine mai cu ușurință tot felul de concesiuni şi a acapara astfel întreaga sa viață economică — decât cu un stat puternic, capabil de a-şi desvolta bogăţiile sale naturale prin propriile forțe. Interesul politic fundamental, de a nu lăsa Statul român să se consolideze, era, pentru unii vecini, cu atât mai mare, cu cât el sta și în calea politicei lor de expansiune — fie spre răsărit, fie spre apus — și de-aceea ponegrirea lor nu era decât o pregătire prealabilă pentru ocazia  unei eventuale împărțiri definitive a acestui Stat”.
• Poate că astăzi, un remember în temă, o recunoaștere, ca și o repoziționarea corectă a celor care ne-au împilat neamul secole de-a rândul și care încă râvnesc la teritoriul sfânt al României, ca și la bogățiile sale, ar fi de dorit pentru corectarea tuturor interpretărilor greșite ale istoriei, în general, și, în speță, reconsiderarea atitudinii față de un popor, care nicicând nu a dorit răul altora și care a depășit, cu atâta noblețe, stări oprimante dintre cele mai dureroase. 
• Poate și recentele scenarii proliferate aiurea, în mediul virtual (ca să nu a facem insinuări asupra unor realități), ar trebui să dea de gândit foștilor imperiali, care până și azi nu se dezic de vechile lor năravuri și, pe nedrept, în pofida oricăror tratate și principii de drept internațional, a adevărului istoric, cutează la mai mult, chiar și la lucruri care nu le-au fost niciodată proprii.
• Apreciem, în mod deosebit, ideea, ca și efortul cercetătorului, care a trudit atât de intens să pună la dispoziția viitorimii, a tineretului îndeosebi, realitatea unor timpuri pe care nu le dorim niciodată repuse în actualitate. Cu fapte, cu date, care întregesc imaginea unor perioade de tristă amintire, ce ar trebui să dea de gândit nu numai românilor ai căror strămoși au fost supuși unor încercări de neimaginat, dar și istoricilor de pretutindeni, care au datoria să apere realitatea de manifestări grosolane, trunchiate de neadevăruri și interese străine de cel autentic, românesc. 
• Desigur, vorbind despre atitudinea complet nepotrivită noilor exigențe comunitare ale unora dintre urmașii habsburgilor și ai acelor maghiari, grabnic predispuși la jefuirea națională românească și mai puțin disponibili la reconsiderare, nu putem omite definitiv aspectele care au contribuit la dezvoltarea culturii și amplificarea educației din partea centrelor de mare putere reprezentate de Viena și de Budapesta. Acolo, unde s-au format și și-au desăvârșit pregătirea o serie de intelectuali români și care – la fel de corect spus –  s-au repercutat pozitiv asupra unei populației băștinașe, majoritar românească, din Transilvania. Fie și așa, în pofida unei poziții sfidătoare și umilitoare din partea unor autorități, care s-au perindat pe aceste meleaguri, care au exploatat la sânge populația autohtonă și au adus atâta jale în casele românilor. Și, da, au fost și destule momente cruciale în istoria noastră, când Casa imperială de Habsburg s-a manifestat disponibilă față de încercările unor domni de a se desprinde de stăpânirea turcească. Exemplul voievozilor Mihai Viteazul, Cantacuzini (cu deosebire, al lui Șerban Cantacuzino) și Basarabi (cu deosebire, al lui Constantin Brâncoveanu) fiind edificatoare. După cum, trebuie recunoscut că, în afara de Transilvania, în scurta perioadă de ocupație austriacă a Olteniei, introducerea cadastrului și întocmirea listelor cu nobilii români și pământurile stăpânite de aceștia a reprezentat o realitate a acelor vremi de restriște. La care, dacă adăugăm și faptul că multe familii domnești și de mari dregători, urgisite de către turci, de fanarioți, și chiar de către domnitorii din Țara Românească și Moldova și-au găsit bun refugiu în Viena habsburgică; aprecierea disponibilității imperiale – fie ea și din interes politic – nu poate, nicidecum, să fie trecută cu vederea. Cum, la fel, sunt și alte considerente, peste care nu putem trece cu ușurință; dar, pe care nu le putem aduce în actualitate, doar așa, ca să contrabalansăm cântarul, care este încă departe de a se echilibra. Cu atât mai mult, cu cât reprezentații unor autorități austriece, de la cel mai înalt nivel, și azi ne sunt ostili și nu ne vin în întâmpinare, când ar fi necesar, cu toate dezideratele lumii comunitare (cazul Schengen rămânând de actualitate). Aceasta, până și în contrast cu disponibilitățile pe care România le oferă astăzi Austriei, cu atâta sinceritate și încredere într-o altfel de colaborare.
• Iată de ce trebuie să se manifeste suficientă reținere, când punem în contrast deziderate cu realități, căci arareori aspirația politică de hegemonie – care a caracterizat dintotdeauna marile puteri – trece într-un alt plan, mai ales atunci când se trăiește în umbra fostelor avantaje.
• Faptul că autorul a înțeles să introducă în text elemente de notorietate istorică, începând cu perioada pelasgo-daco-getă din ampla cercetare și documentare științifico-istorică a distinsului profesor doctor Gheorghe Constantin Nistoroiu – un intelectual erudit și un patriot de o mare finețe – sporește calitatea lucrării și întregește ansamblul de fapte inedite și atât de valoroase.
• Este greu, foarte greu să însumezi atâtea pagini, care exced cadrului literar și impun o mare atenție și, tot pe-atât, concentrare și meticulozitate, rigurozitate și diplomație, pentru a pune la dispoziția celor interesați date reale, întâmplări adevărate, care să ofere o imagine clară asupra unor importante etape din viața acestui atât de fermecător popor, în interiorul teritoriului căruia, Transilvania străbună reprezintă nu numai inima existenței neamului românesc, dar și sfânta nestemată din Grădina Maicii Domnului, după care încă jinduiesc neprietenii.
• În ce ne privește – așa cum menționam, dintr-un început – intenționat, nu ne-am extins cu vreo considerație sau completare asupra perioadei menționată în titlu, din simplul motiv că ar fi fost neavenită orice intervenție peste ceea ce, cu atâta profesionalism, adâncește colonelul dr. Constantin Moșincat, ca și cei implicați în dezvoltarea unor paragrafe; între care, prefața semnată de domnul profesor Ion Măldărescu, directorul reputatei publicații Art-emis Academy, excelează în cel mai strălucit mod. 
• Personal, avem convingerea, că volumul de față se va alătura, cu deplin succes, lucrărilor în domeniu și va aduce un plus de informații pentru cei care încă mai gândesc și simt românește; mai ales acum, când, sub un nemaipomenit impact globalist, patriotismul și valorile naționale tind să se îndepărteze de ramura originală și să se lase pradă unor concepții și idei, care văluresc atât de agresiv și de păgubos ordinea firească a lumii contemporane.
• General-locotenent (r) dr. Grigore Stamate
• (va urma))
• POSTFAȚĂ LA CARTEA „Pași pe caldarâm” (4)

• caldarâm” este expresia strădaniilor înșiruite pe mai mulți ani fructuoși, de către rigurosul cercetător istoric, Constantin Moșincat. Apariția acesteia constituie un eveniment editorial de mare însemnătate penru istoriografia românească actuală. 
• Autorul reprezintă exemplul tipic de român a cărui viaţă a fost pusă în serviciul ţării sale. Scrierile sale încorporează multe idei cu valoare de axiomă, readuc și conservă în memoria socială evenimente şi fapte de un 
• dramatism fără seamăn din istoria neamului românesc.
• Constantin Moșincat a încercat și a reușit prin scrierea acestei cărți să pună o piatră șlefuită, cu un anumit mesaj de suflet la rădăcina viguroasă a cunoașterii bucuriilor, dar și suferințelor neamului românesc. Este o carte binevenită în peisajul publicistic românesc, așteptată cu interes de către românul nativ, conștient că aparține unui neam străvechi, obligat de soartă să stea de veghe la hotarele vetrei de-a lungul anilor. Pe cale de consecință, cartea redă, fără ură și părtinire, un crâmpei fierbinte, aproape incandescent, dintr-un destin cu multe lumini, dar și cu multe umbre, care urcă și coboară între Cer și Pământ, precum Coloana fără de sfârșit dăltuită în marmură de unicul Constantin Brâncuși.
• Cartea constituie o interesantă încercare, a unui om ce-a fost, ca militar, o viață în slujba țării, de a argumenta cu mintea și cu pana de scris, injustețea și neomenia preocupării cu rost îndoielnic, a unor indivizi sau grupuri de indivizi clădite pe interes propriu și false valori umane, de a-i obliga pe unii semeni de-ai lor să umble desculți pe caldarâm fierbinte. Această expresie vine să întregească imaginea unui neam băștinaș, vechi de când e lumea, intrat, prin războaie, lovituri de stat sau revoluții inventate, sub dominația unor construcții politico-statale, de forma imperiilor, regatelor, guvernoratelor și feudelor. 
• Această scriere cu multă osteneală din partea autorului este o pledoarie riguroasă pentru recuperarea identităţii noastre naţionale și puterii de ripostă la reinventatului imperiu zidit prin persuasiune în centrul Europei. Autorul este convins că numai capacitatea fiecăruia dintre noi de a-şi asuma istoria, cu luminile și umbrele sale, constituie pentru neamul românesc fundaţia maturităţii sale etnospirituale. 
• Pentru alcătuirea cărții, autorul a folosit cercetările și studiile rezultate din monitorizarea, în timp și cu rigoare, din surse deschise, a stării de drept și de fapt a națiunii române și a statului român în actualul context geopolitic, cărora le-a alăturat analize științifice asupra cauzelor, modalităților de manifestare și consecințelor agresiunilor actuale asupra valorilor, intereselor și nevoilor acestora. 
• Pe acest fundament, autorul a structurat cartea pe capitole și subcapitole, într-o succesiune logică, ce încorporează mesaje bine direcționate și țintite, pline de învățăminte, mai ales pentru tânăra generație.
• Cartea este structurată în 5 părți descriptive, aparent care n-au decât o firavă legătură între ele. În fapt, acestea decurg din aceeași mare idee de unitate națională, exprimată prin deviza „să nu uit că sunt român”.
• Cartea se deschide cu o interesantă și plină de semnificații punere în temă, semnată de prof. Ion Mărdărescu, cu titlul „Santinela din Cetatea Cavalerilor”, odată cu îndemnul autorului de a ne împărtăși „din acel patriotism sfânt, care să depăşească linia manifestă a ideologiilor stânjenitoare şi nefaste Ţării”. 
• Partea I-a, intitulată Sub coroana habsburgică (1815 -1918), prezintă într-un stil accesibil pentru toate vârstele, starea românilor, cu referire expresă la iobagii români din Ardeal, umblând cu jalba între împărații Iosif al -II-lea, Francisc Iosif și Cancelaria aulică din Viena. 
• Din noianul de idei utile pentru ținere de minte, se evidențiază cea referitoare la raporturile românilor cu Casa de Austria, pe vremea Imperiului austriac, apoi a Austro-Ungariei, pentru a înțelege, a lua în seamă și a explica atitudinea de astăzi a Austriei față de Români și de România. Atunci, românii nu erau pentru Casa de Austria decât „mână ieftină de lucru”, precum și cătane duse cu arcanul la oaste, pentru a servi drept carne de tun pentru „bunul împorat”, care-i amăgea că le va acorda drepturile cuvenite, dar îi plimba cu jalba.
• Deosebit de interesant este modul în care autorul a explicat rolul bisericii în redeșteptarea națiunii române, în menținerea identității naționale, și apărarea zestrei etnospirituale a neamului. Pe bună dreptate, autorul consideră biserica printre cei mai de seamă și mai demni veghetori ai Națiunii! Fiind militar o viață de om autorul consideră „oastea de țară” (armata română) apărătoarea hotarelor țării, nu „armata din România.”
• Dintre simbolurile neamului, autorul a readus în memoria socială chipul lui Avram Iancu, „Craiul Moților”/„Craiul munților”, pe care îndreptățit îl consideră „un nume ca un steag”, păstrat în biserici, opere literare şi de artă, în zona munților Apuseni.
• Partea II-a, intitulată Unirea românilor – chestiune europeană, autorul readuce în atenția celor care contestă și astăzi dreptul românilor de a avea un stat unitar, suveran și independent, împrejurările istorice și geopolitice în care a fost fondat statul român modern. 
• Un accent deosebit a pus autorul pe prezentarea susținerii unirii Principatelor de către Napoleon al III-lea. Acesta a făcut din problema Unirii Principatelor un obiectiv al politicii sale antihabsburgice, o „chestiune de onoare”. Mai mult, a acordat sprijin militar consistent lui Cuza Vodă, îndemnându-l să strângă oaste la Dunăre și să proclame independența tânărului stat. 
• Cu satisfacție de român nativ, autorul a consemat cu mândrie faptul că Românii au ajuns din – asupriți -, în fruntea luptei europene pentru neatârnare. Însă, pentru Generația tânără, dezorientată, a transmis un mesaj, care sună astfel: „Ar fi naivitate să credem că războiul românilor pentru neatârnarea lor s-a dus doar în anul de grație 1918”.
• Cu atenție s-a aplecat și aupra implicării României în conflictele militare din Balcani, de la începutul secolului al XX. Exemplul ales a fost al doilea război balcanic, din anul 1913, când România și-a mobilizat armata, într-un timp record și într-un entuziasm aparte la chemarea de goarnă și la strigătul „La arme”, pe temelia căruia s-a realizat „Avântul Țării”.
• Partea a III-a, intitulată Bihorul și unirea, în care relevă rolul jucat de românii bihoreni în lupta pentru realizarea statului național unitar român („România Mare”); abordează subiecte precum: Oradea – cheia Ardealului; C.N. la Oradea şi în Bihor; „uspătoi” cu tricolor la Alba Iulia; serviciul divin, Întrunirea Marelui Sfat; Regele românesc. 
• Dintre acestea, cu relevanță în planul împlinirii destinului neamului românesc, este Oradea – cheia Ardealului, întrucât Oradea și ținutul înconjurător au constituit vreme de secole bariera românismului, la Oradea a fost elaborată de către mari patrioți români, în anul 1918, „Declaraţia de independenţă a naţiunii române”, la Oradea a fost cantonată în „vremea cealaltă” cea mai mare garnizoană militară a armatei române. Prin garnizoana Oradea au trecut mulți ofițeri, maiștri militari și subofițeri care au ocupat ulterior funcții și grade înalte în „armata română”, iar după pensionare s-au integrat cu folos de obște în viața cetății. 
• Partea a IV-a – intitulată Dincolo de demarcație – scoate în relief, pentru ținere de minte, situația românilor ardeleni în anii de grație 1918-1919, implicați în  făurirea României Mari. Pentru o bună înțelegere autorul a scos „la raport” lumini încărcate cu povești, precum Credința în libetate; Autodeterminarea; Declaraţia de Independenţă Philadelpfia; dar și umbre ale faptelor de atunci, precum Reacţia trufaşă a grofilor unguri; Dincolo de linia de demarcaţie; Linia de demarcație; Fondul jertfelor liniei de demarcație și Victimele atrocităţilor.
• Dintre aceste lumini și umbre ale trecutului, autorul a extras Credința în libertate, trăsătură definitorie pentru întregul neam românesc, lipsit de libertate multe secole. Readucerea în memoria socială a acestei devize este o datorie pentru generația septuagenară, dar și pildă de credință de neam pentru generația tânără.
• Inspirată este adăugarea la cunoașterea stării românilor din Ardeal a reacției grofilor unguri față de drepturilor economice și politice pe care le pierduseră din întunecatul ev mediu, prin forța brachială și persuasiune. Asprimea pedepselor aplicate românilor atunci când nu mai suportau jugul și se răsculau, precum și martiriul la care erau supuși trebuie mereu amintită generației tinere. De aceea autorul pronunță cu venerație numele buchet al lui Horia, Cloșca și Crișan, eroi martiri ai neamului, pe care poporul de rând i-a trecut în rândul sfinților.
• Autorul a sesizat și  consemnat cu rigoare atenția pe care decenii de-a rîndul inteligențele românești au stat, multă vreme cu ochii pe Ardeal. Valoarea Ardealului în cadrul statului român a fost sintetizată în chip magistral de Nicolae Titulescu, într-un discurs rostit la Ploești, intitulat „Inima României”: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal…Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața…Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice”.
• De cea mai mare însemnătate pentru destinul națiunii române este Declaraţia de Independenţă (Philadelpfia), inserată în carte la loc de cinste, prin care autorul a dorit să confirme pentru cei ostili unității naționale că făurirea stautului național unitar român n-a fost un dat al Marilor Puteri, ci rezultatul unui proces istoric, de generații, care a necesitat tărie în trupuri, inteligență în creer și sansă în destinul adesea potrivnic. Acest docmnent, care a definit dreptul la autodeterminare al popoarelor poate fi atârnat pe clădirile instituțiilor publice, pentru a servi ca avocat „din ofticiu” la apărarea cauzei naționale românești în caz de mare nevoie.
• Pline de învățămimte și de civism nemărturisit sunt informațiile oferite cititorului referitor la acea mirifică linie de demarcație, trasă de reprezentanții Puterilor Aliate în toamna/iarna anului 1918 – primăvara anului 1919, în contextul în care trupele armatei române alungau bandele bolșevice ungurești din Transilvania. 
• Vitejia și jertfa ostașului român, oprit de mai multe ori în înaintarea sa vijelioasă, n-a putut fi umbrită de cei care nu voiau cu tot dinadinsul să părăsească Transilvania și să se întoarcă de unde au venit. Aceștia doreau să încetineaască avansarea armatei romîne, gândind că Puterile Aliate, aflate în mare dezbatere la Paris, le vor fi favorabile și vor păstra Ungaria întreagă. În retragerea lor precipitată, bandele de bolșevici unguri s-au dedat la atrocități la adresa popoulației civile (bătăi, omoruri, violări de femei, incendieri de gospodării), pe care ne este groază să le mai pomemim în această scriere. De aceea, aducerea la lumină a glasului și chipului generalului francez, Henri Mathias Berthelot – un om a cărei contribuție la făurirea României Mari este de necontestat -, ușurează sarcina de a argumenta dreptatea istorică privind făurirea României Mari.
• Partea a V-a – intitulată 1919 – Ofensiva de primăvară, prezintă în oglindă consideraţii cu privire la ofensiva Armatei Române din aprilie 1919. Acest demers este sprijinit pe câteva documente de arhivă, precum și studii specializate, precum: Atitudinea autorităţilor şi a populaţiei civile ungare faţă de Armata Română de ocupaţie august-noiembrie 1919; Terorizarea populatiei din Bihor de către soldaţii unguri bolşevici; Grațiere regală în contul bunelor relații cu ungurii; Însemnări uitate; Basarabia între agresiune și libertate; Preotul Ioan Moţa, gazetar şi luptător.
• Despre războiul României cu Ungaria Sovietică din anii 1918-19 s-a scris puțin în perioada interbelică, pentru a nu lăuda România că a împiedicat extinderea bolșevismului în Europa Centrală și de Vest; în timpul republicii populare și socialiste (în timpul „răzvoiului rece”) nu s-a abordat decât în surdină, de către cei îndrituiți să știe, dar să țină pentru ei, pentru a nu altera relațiile de amiciție și bunăvecinătate cu Ungaria; după evenimentele din decemrie 1989, o pleiadă de negustori de vorbe s-au repezit pe „subiect”, împiedicându-i pe istoricii autentici să prezinte evenimentele pe bază de documente, deci în cunoștință de cauză.
• Din multele idei, fără să eludez informațiile referitoare la Terorizarea populatiei din Bihor de către soldaţii unguri bolşevici, m-am oprit asupra studiului numit „Basarabia între agresiune și libertate”, în care autorul înfățișează suferințele românior moldoveni de peste Prut, angrenați astăzi într-o luptă, cu multe riscuri de emancipare națională și de revenire la România (la patria mamă). 
• De aceea, autorul nu s-a ferit să se alăture românilor nativi care, aproape în condiții de clandestinătate scriu pe ziduri înalte, pe poduri peste calea ferată ori peste râuri sau în alte locuri strategice lozinca: „Basarabia e Ronânia”! pe care cozile de topor o privesc doar cu coada ochiului.
• În sprijinul afirmaților cuprinse în cele 5 părți ale cărții, autorul a adunat și folosit cu pricepere o serie de surse documentare credibile, iar ca stâlp de rezistență a ales povestea cazematei construită din beton armat, aflată și astăzi „pe loc repaus” în hotarul comunei Nojorid, din apropiere de Oradea. Aceasta a rămas mărturie a unor vemuri apuse, când oastea de țară stătea de veghe „cu pieptul la hotară”. Despre nașterea, evoluția și soarta acestei cazemate stinghere, care făcuse parte din linia de fortificații construite în perioada regelui Carol al II-lea, pentru a respinge agresiunea din vest asupra hotarelor țării, Col. (rtg.) Constantin Moșincat a scris, nu cu mulți ani în urmă, prima lucrare a istoriografiei românești, dedicată cazematei, care fixează locul românilor în istorie.
• Cartea Pași pe caldarâm, se adresează tuturor celor interesaţi de cunoaşterea riguroasă a istoriei neamului românesc, dar mai ales tinerei generaţii, aflată într-o derivă generată de presiunea fără precedent a unor forţe ostile, interesate să eludeze sau să mistifice adevărul istoric şi să confecţioneze pentru români identităţi străine de spiritul vetrei, neamului şi credinţei. Cu rigoarea-i cunoscută, atorul aduce argumente pertinente potrivit cărora astăzi România este prinsă din nou în spirala perpetuă a conspirațiilor, care pun sub semnul întrebării atributele existenței naționale. 
• Citind această carte, am înţeles că autorul a scris-o pentru slujirea cauzei naţionale prin adevăr ştiinţific şi pentru a constitui o filipică împotriva celor care au tăiat din manualele şcolare rădăcinile istoriei reale ale naţiunii române, dar și momemtele istorice cu care neamul românesc se fălește. 
• Autorul avertizează că o stafie bântuie astăzi România: stafia globalismului deșănțat și a trădării naționale, aducând argumente în acest sens, dar, în același timp își exprimă regretul că nimeni nu se unește într-o „sfântă hăituială” împotriva cozilor de topor. Astăzi, când unii vor să reînvie himera austro-ungară, scoțând la vedere și la defilare coroana cu vulturul care simboliza imaginea unui imperiu format „din petice”, studiul unei asemenea cărți este o datorie morală pentru fiecare român conștient de sine. Slovele și cuvintele acesteia, bine clădite și drămuite, oferă repere necesare cunoașterii trecutului hidos al acestui imperiu, precum și elemente de apărare a tinerei generații în fața ascunsei agresiuni la adresa identității, vetrei și spiritualității neamului. 
• În fața unei asemenea agresiuni, luăm ca povață cuvintele marelui istoric, Nicolae Iorga, care spunea că „Dacă vitregia soartei va face să ne pierdem vreodată istoria şi credinţa, vom dispărea ca neam”.
• Conf. univ. dr. Aurel V. David
• 4 iulie 2024
• (va urma)
• Precizări de însoțire (5)
• În urmă cu 10 ani am început colaborarea cu Revista online Art-emis, coordonată de domnul profesor Ion Măldărescu, căruia îi mulțumesc pentru oportunitatea oferită și de găzduire. După ce s-au adunat mai multe articole m-am gândit să le rânduiesc într-un volum al cărei copertă Domnia Sa a și făcut-o, dar apariția a fost devansată de volumul I, din motive subiective, legate de chemarea „pâmântului”, în urma colaborării cu buletindecarei. Acum, i-a venit rândul, cu subtitlul: sub coroana habsburgică.
• Adresându-mă generosului editor n-a fost nevoie de tocmeală, articolele publicate în Art-emis fiind menționate ca atare, și sunt completate cu alte studii care să întregească tablou suferinței națiunii române – strivită de Marile Puteri – între Pacea de la Viena din 1815 și cea de la Paris 1920, în acest fel volumul anterior de Încrustări istorice de la Pacea de la Viena din 1815, la Diktatul din 1940 se umple cu informație puțin cunoscută și documente de arhivă inedite.
• În acest arc de timp – cât un veac și mai bine – aspectele naționale sunt întregite cu cele locale și au ca numitor comun lupta românilor pentru drepturi și libertăți sub coroana habsburgică și cea dualistă. Și cred că zbaterea românilor ardeleni a adus în prim plan, pe altarul suferințelor și jertfe, și pilde de Martiri și Eroi a căror sacrificiu va rămâne la temelia educației în spirit de Respect, Onoare, Demnitate și Recunoștință.
• Am oglindit – cu secvențe sugestive – viața aspră a românilor din Împeriul Habsburgic și bicefal, osândiți a fi iobagi, lipsiți și deposedați de propriul lor pământ și de rezultatul muncii proprii, privați de propria agoniseală, trădați de interesele mai marilor vecini care au și exploatat nemilos și au furat cât au vrut pentru înfrumusețarea Muzeelor și poleirea palatelor imperiale de la Viena, Budapesta, Petersburg și Istambul. 
• Deoarece Bunul Dumnezeu a atribuit oamenilor abilitatea unică de a-și definii identitatea și românii au luptat ca să-și aleagă valorile proprii și să-și stabilescă setul de credințe căci nimeni nu are responsabilitatea etniei sale. Aceste principii, credințe și convingeri influențează într-un mod direct comportamentul oamenilor și tocmai aceste principii, cu valoare morală, au fost piedici de folosire pentru românii din imperiu, prin manipularea și ademenirea cu „fărâmituri de drepturi” și constrângeri exagerate, spânzurătoarea, judecata și pedeapsa ordalică, până la zdrobirea cu roata !
• Din perspectiva mea, ca observator care am analizat evenimentele petrecute, concluzia comportamentului extrem de dur al asupritorilor, ar necesita reparații morale, dacă cele materiale nu sunt cu putință din partea Marilor Imperii: Otoman, Țarist și Habsburgic. După cum, în plan educațional, s-ar impune cunoașterea adevărului și necesara empatie cu cei care au fost ținuți iobagi în opinci !, pentru ca mândria de-a fi român să fie egală cu a cetățeanului european, pentru care „privilegiile” să fie drepturi de liberă alegere și egală îndreptățire.
• Această carte poartă și mesajul unei meditații profunde din care să învățăm a recunoaște greșelile trecutului, înțelegerea emoțiilor, gândurilor și acțiunilor înaintașilor fără ai judeca. Încercăm să cultivăm o stare de pace interioară, aliniindu-ne cu frecvențele iubirii, bucuriei și dreptului nostru căpătat prin naștere. Gândurile liniștite le proiectăm spre viitorime, ca și când idealurile pentru care au luptat și s-au jerfit strămoșii s-ar fi atins deja. În Simfonia universală, realitatea românească reprezintă o călătorie în care „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?” este un deziderat, la împlinirea căruia și aceste gânduri sporesc clarificarea drumului spre împăcarea cu trecutul. Înțelegerea trecutului deschide perspective creșterii și dezvoltării personale și ca popor liber, interconectat cu lumea ce ne înconjoară. Așa bucuria și abundența gândurile românilor va cuprinde orientarea spre bunăstare, armonie, conlucrare și pacea cu cei din jur. Voința, practica și realitate să ne fie conduita dobândirii drepturilor din naștere. Călătoria istorică ne este astfel un proces sacru, lăsat ca testament, pe care n-avem drept al judeca.
• (va urma)

• Rezumat (6)
• Pași pe caldarâm. Românii sub coroana hebsburgică, Reprezintă o antologie de studii și articol publicate în revita Art-emis, în ultimii zece ani, la care pentru legătură informațional-istorică am adăugat și alte studii publicate între timp în alte publicații. Firul comun al tuturor o formează: Limba, Legea românească și Moșia strămoșească, ca elemente fundamentale care leagă neamul de rădăcinile sale ancestrale. Ele sunt zestrea de cultură moștenite care au întărit neamul spre a trece peste toate suferințele îndurate de-a lungul vremurilor! Puterea tainică și trainică a acestora merită o aplecare adâncă spre a scoate la lumină adevărul, care ni s-a ascuns în permanentă și care a produs suferință.
• Aceste elemente de trăinicie și rezistență au fost pilonii care au salvat neamul de la pieire. Românii au fost împilați sub coroana habsburgică (1692-1918), aspecte pe care le-am parcurs cu „pași pe caldarâm” și pe care le desfacem și deschidem ca, pe baza unei noi interpretări, prin prisma interesului național al românilor să se povestească adevărul. Oricând la ceasuri de cumpănă aceste date și informații să fie folosite ca argumente doveditoare. 
• Pământul pe care trăim ni l-a dăruit Bnul Dumnezeu. Dacă întâmplător cineva face dovada contrară îmi voi schimba teza. Dar, din câte știm, nimeni n-a venit de aiurea cu straița cu pământ ca să și-l cultive în bătătura strămoșilor noștri. Dar avem exemple suficiente ca să observăm că deposedarea de pământuri a românilor s-a făcut prin agresiune, prin „inventarea” de legi (cu privilegii de tot felul), altele decât cele prevăzute în Jus Valachorum, prin înlocuirea forțată a credinței străbune și amestecul vorbelor noi (astăzi romgleză), cu ștergerea din dicționare a cuvintelor de origine autohtonă străvechi. Și toate metodele administrative, care nu au produs totdeauna roadele așteptate, au fost împănate cu legi aspre de schimbarea a religiei, numelui, a stării – de la colonistul liber ortodox și băștinaș – la iobagul supus și condamnat la muncă – la „recompense” cu titluri regale de proprietate și nobiliare diplome, ca stare.
• Acest volum de Pași pe caldarâm. Românii sub coroana habsburgică, încunoștințează cititorul, avertizează cercetătorul și pune în gardă politicienii cu privire la Onoarea și Demnitatea la care are drept nemul românesc, neam de nemuritori, prin ceea ce au mai sfânt: limba, credința și moșia. Prestația sonoră a marilor spirite românești (Ștefan cel Mare și Sfânt, Nicolae Olahus, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu, Eminescu, Ioan Cuza) le-am semnalat în carte ca drept dovadă că n-am fost nici leneși, nici proști și nici molâi, cum sfidează realitatea, cu rea credință, unii defăimători ai neamului. Textele folosite dovedesc contrariul: strămoșii noștri sunt cei care au însămânțat Europa antică, ei sunt cei care au inventat scrierea și socotitul! Înaintea altora strămoșii au turnat podoabe și monede în forme în aur și argint. Ei s-au unit în luptă, având cea mai puternică armată, au fost oameni de omenie care munceau pământul în devălmășie, iar Regele lor era cel mai „viteaz și priceput” care se situa voluntar drept „onoare” în fruntea obștii. Strămoșii noștri nu au fost sclavi, și nu au practicat această formă inumană de societate! Dacii ne sunt nemuritori, iar asta au recunoscut-o și dușmanii lor, romanii înălțându-le o Columnă la Roma!
• Contrar faptului că au fost creatori de cultură și civilizație primordiară, băștinașii strămoși – de la început și de la originea Moșilor – n-au părăsit aceste plaiuri, decât temporar însoținu-și turmele de mioare prin munți, văi și câmpiile lor (precum atestă documentele citate). Suferințele românilor se trag din originea lor eroică și glorioasă, din numele de român, invidiat de veneticii pripășiți ca stăpâni de ocazie! 
• ***
• Összegzés
• Lépések a macskaköveken. Az Art-emis folyóiratban az elmúlt tíz évben megjelent tanulmányok és cikkek antológiáját képviseli, amelyhez információtörténeti kapcsolódás céljából más, időközben más publikációkban megjelent tanulmányokat is csatoltam. Valamennyi közös szála alkotja: a nyelv, a román jog és az ősi birtok, mint alapvető elemek, amelyek a nemzetet ősi gyökereihez kötik. Ők az örökölt kultúra örökségei, amelyek megerősítették a nemzetet, hogy legyőzze a korszakok során elszenvedett szenvedéseket! Titokzatos és maradandó erejük mély meghajlást érdemel, hogy napvilágra hozzák az igazságot, amely végleg el van rejtve előlünk, és amely szenvedést okozott.
• Az élénkség és az ellenállás ezen elemei voltak azok az oszlopok, amelyek megmentették a nemzetet a pusztulástól. A románok a Habsburg-korona alá halmozódtak (1692-1918), olyan szempontok, amelyeken „járdán lépésekkel” mentünk keresztül, és amelyeket úgy fejtünk ki és nyitunk meg, hogy egy új értelmezés alapján a nemzeti érdek prizmáján keresztül. a románok, nekik meg lehet mondani az igazat. Amikor ezeket az adatokat és információkat alátámasztó bizonyítékként használják fel.
• A földet, amelyen élünk, Isten adta nekünk. Ha véletlenül valaki az ellenkezőjét bizonyítja, megváltoztatom a szakdolgozatomat. De, amennyire tudjuk, senki sem jött elő a semmiből egy darab földdel, hogy őseink gazában megművelje. De van elég példa arra, hogy észrevegyük, hogy a románok földbirtoklása agresszióval, törvények „feltalálásával” (mindenféle kiváltságokkal), a Jus Valachorumban biztosítottaktól eltérően, az ősi hit kényszerű leváltásával történt. valamint az új szavak keverése (ma római angol), az ősi őshonos eredetű szavak szótárakból való törlésével. És minden adminisztratív módszert, amely nem mindig hozta meg a várt gyümölcsöt, kemény törvények fedték le a vallás, név, státusz megváltoztatásával – a szabad ortodoxból és a bennszülött gyarmatosítóból – az alávetett jobbágygá és munkára ítéltté – a „jutalmazásig” ” királyi birtokcímekkel és nemesi oklevelekkel, mint státusszal.
• Ez a Lépések a macskakövön című kötet. A Habsburg-korona alatt bemutatja az olvasót, figyelmezteti a kutatót és őrködik a politikusok előtt a román nemzetet megillető becsület és méltóság tekintetében, a halhatatlanok faja az általuk legszentebbnek tartott nyelven, hiten és valláson keresztül. birtok. A nagy román szellemek (Ștefan cel Mare și Sfânt, Nicolae Olahus, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu, Eminescu, Ioan Cuza) hangjátékát a könyvben bizonyítottam, hogy nem voltunk sem lusták, sem hülyék, sem puhák. , ahogy a nemzet egyes rágalmazói dacolnak a valósággal, rosszhiszeműen. A felhasznált szövegek ennek az ellenkezőjét bizonyítják: őseink azok, akik elmagozták az ókori Európát, ők találták fel az írást és a számolást! Mások előtt az ősök dísztárgyakat és érméket öntöttek arany és ezüst formákba. Csatában egyesültek, a legerősebb hadseregük volt, emberséges emberek voltak, akik szorgalmasan művelték a földet, királyuk pedig a legvitézebb és legügyesebb, aki önként állította magát a közösség élére „becsületként”. Őseink nem voltak rabszolgák, és nem gyakorolták ezt az embertelen társadalomformát! A dákok halhatatlanok számunkra, és ezt ellenségeik is felismerték, a rómaiak oszlopot emeltek nekik Rómában!Ellentétben azzal a ténnyel, hogy az őskultúra és civilizáció megteremtői voltak, a bennszülött ősök – a Moși kezdetektől és eredetétől fogva – nem hagyták el ezeket a síkságokat, kivéve, hogy átmenetileg kísérték birkanyájaikat a hegyeken, völgyeken és síkságokon ( ahogy a dokumentumok idézeteket tanúsítanak). A románok szenvedései hősi és dicső eredetükből fakadnak, a román nevéből, amelyet a velenceiek irigyeltek, akiket az alkalom mestereként ragadtak meg!
• (va urma)
• Românii sub coroana habsburgică (extras) (7)
• „Ca să intre în jug trebuie să stimulezi boii”

• Istoria Ungariei pretinde pentru sine că a avut misiunea istorică de „apărătoare a lumii creștine”, teză pe care-și fondează mândria și chiar „fudulia” (büskeség) politică, din care vor să facă un monopol. Ori dacă privim spre anul 1000 al creștinării lor sub Ștefan cel Sfânt (descoperind falsurile Papa i-a retras titulatura de „sfânt” lui Ștefan). La 1241 regatul și-a pierdut dinastia Arpadiană, în fața invaziei tătărăști, și numai hazardul morții hanului a salvat oștile „risipite ca frunzele de toamnă” ale Regelui Bela al IV-lea, undeva pe malurile Adriaticii. Catastrofa s-a împlinit pe câmpul de luptă de la Mohaci, când regatul a fost transformat la 1526 în pașalâc turcesc, mântuit 150 de ani mai târziu și atârnat de catolicii habsburgi. Așadar realitatea faptelor petrecute atunci este alta decât cea clamată și revendicată de unguri ca „singuri” salvatori!
• Omul acesta (vlogger) nu știe că vremea timpurie a creștinismului românesc este atestată de cuvintele păstrate în limba română, ca de exemplu: Dumnezeu, cruce, înger, sfânt, botez, biserică, altar, duminică, sărbătoare, Crăciun, Paşte, Rusalii, Paresimi, ajun, preot, cuminecătură, rugăciune, închinare, credinţă, răposat, priveghi, mormânt, cimitir, martor, urare, jurământ, binecuvântare, blestem, păcat, păgân ş.a.m.d. Spiritul românesc ancestral – sacerdotal – s-a format în anii și a ridicat poporul la un alt stadiu de percepție culturală. Luată la analiză serioasă, misiunea istorică – exclusivă a ungurilor – cum pretindeau aceștia, s-a transformat treptat, prin agresivă promovare, într-un „naționalism!” particular împletit cu ură și șovinism, cu destin și viitor dubios, îndoielnic, în ciuda faptului că le-a succes apropierea de Marile Puteri ale vremii – Austria 1867 și Germania și Italia 1940. Ei au adoptat o strategie salvatoare de moment, dar când e vorba despre viitor ungurii privesc îndărăt, pretinzând drepturi isrorice, pe care nu le pot nici măcar dovedi. Germanul Herder, scria în secolul XVIII despre unguri că sunt „cea mai mică parte a locuitorilor Țării”, înconjurați de popoare pe care voiesc să le supună. Ludvig Spohr în cartea sa Temeiurile spirituale ale naționalismului în Ungaria, aducea lămuriri asupra acelora care nu se înrudesc cu „nici o rasă în Europa”, și care se simt amenințați, fără temei însă, fapt pentru care invocau mereu revizuire Tratatelor de pace, în perioada interbelică. Constatând după Trianon că „principiul naționalităților” nu i-a cuprins cu hotare extinse au apelat la acestă așa-zisă misiune istorică pe care, chipurile, numai ei au împlinit-o în această parte a Europei în lupta contra „păgânătății”.
• Pornind de la motivele străbunului Diurpaneu, regele goților, dreptatea cauzei, pentru a cărei reușită trebuie să vă înarmați, este o cauză justă și legitimă. Dacă Patria are întâietatea asupra tuturor lucrurilor din lume, atunci apărătorul e obligat să-și apere casa și avutul. Legile umane și cele divine justifică și califică ca dreaptă o astfel de faptă. Substanța pe care se bazează aceste principii de drept are rădăcini în virtutea strămoșească, care a fortificat brațele, a înflăcărat mințile și oțelit voințele pentru a stăpâni și domina cu glorie peste numeroase provincii ale neamului. Să ne amintim de coaliția regelui Diurpaneu care învingea armatele împăratului Domițian și astfel îl obligă să plătească geților descendenți din Getar (goți – numiți de alții) un considerabil tribut, deși la Roma împăratul se lăuda cu o victorie. Acest război era considerat acoperitor pe o arie mult peste cea a războaielor daco-romane dintre Traian și Decebal.
• No, să vă zic că zona geografică de locuire românească este menționată în izvoarele istorice antice, cu precădere cele romane, de către Herodot, numindu-i daci, cu o organizare politico-administrativ-statal-militară remarcabilă! Mai mult la 1556, Nicolo Zeno avea să alcătuiasă o istorie universală în care „dacii sunt considerați întemeietorii Europei”, cu aoameni „împodobiți cu aur”. Oare de ce istoricii români nu au dat atenție acestor importatnte izvoare independente?
• Ce a făcut Traiandupă al doilea război cu dacii din 106? A salvat statul de la faliment economic și a schimbat în aur moneda romană! Apoi a sărbătorit cu toată Roma 123 de zile, de veselie, prin valorificarea pradei de război. Cele 20 de provincii administrative ale Daciei capătă și coloniști romani (italieini), iar în noile municipii titlul de „civitas” se obținea cel mai ușor, după cum o devedesc cele peste 3000 de iscripții descoperite până în prezent. Tropaeum Traiani (Adamclisi) monument înalt de 42 m, ca semn al primei victorii strălucite obținute contra dacilor din 102. Și acest semn, precum cel al piramidelor marilor Faraoni s-a ridicat spre fala învingătorului. De către cine? De sclavii faraonului acolo adăpostit, trudiți într-o muncă ce a rămas anonimă. Ori pentru a-l aminti pe Ramses, Keops, etc. efortul omenirii a fost nejustificat, lucrătorii au rămas în anonimat. Romanii au schimbat moneda imperială cu celebra Dacia capta. 
• No, se întrebă ardeleanul: bine o făcut Traian? A ridicat Columna de la Roma (opera aceluiași Appolodor, care a făcut și podul peste Dunăre), cu 124 episoade de luptă care urcă în spirală, un autentic act de naștere a poporului român ridicat la 36 m. De două mii de ani se uită, cu gura căscată, turiștii veniți de aiurea să-i vadă pe vitejii DACI și Stegul sub care se credeau NEMURITORI! 
• Apoi, odată ajuns prin preajmă Badea Cârțan (ciobanul) se miră ce se miră, cugetă și se minună până la apusul soarelui, apoi s-o înfășurat în cojocul lui întins la baza Columnei și acolo s-o visat „împărat” și a poruncit oștenilor romani „încolonarea”, pentru a străbate drumul bătut de el pe jos, pe care au rămas urme prin colbul lăsat de opincile sale, drum pe care îi poftiră  a se întoarce pentru ca „să dea înapoi ce o furat!”. Cu acest vis s-a trezit înconjurat de civitas romane la 1899, mirați cum „a coborât un dac de pe Columnă”, atât de izbitoare era asemănarea lui Badea Cârțan cu cei dăltuiți în piatră spre nemurire. 

• Deși se știe că limba latină a fost mijlocul de comunicare dintre daci și noii cuceritori romani, că Decebal și Traian vorbeau aceași limbă întâietatea folosirii ei este încă ascunsă și este în dispută. Papa Ioan Paul susținea că de la daci s-a învățat și transmis acestă limbă, care, No, ce să vezi, iată că s-a păstrat în mod miraculos în această „mare de salvi”. Este puțin probabilă teoria „romanizării dacilor”, văzându-se, de pildă că, timp de un mileniu „ungurii s-au forțat degeaba să maghiarizeze pe românii din Transilvania”, deși au practicat metode stimulente diverse (acordarea de privilegii și proprietăți, căsătorii regale, diplome și onoruri nobiliare, funcții administrative) precum și constrângeri (politice, sociale, religioase. școlare), și tot nu au reușit. Cum o fi făcut-o oare anterior romanii, de au reușit, fără să prindă de veste ungurii și să le copieze metodele? Răspunsul se găsește în acea expresie: „No, pe dos”!, adică romanii au învățat latina de la daci, primul alfabet al omenirii fiind cel pelasg (cf. Arminian), iar scrierea primordială a omenirii de aici a pornit. După cum atestă Tăblițele de la Tărtăria și Tăblițele de aur și plumb de la Sinaia, mărturii ale civilizației ante-romane! No, atunci cine pe cine a civilizat? Pentru toate acestea există dovezi arheologice, descoperite, confirmate și atestate de cercetători străini! Ampelum, era centru dacic, menținut și în vremea stăpânirii romane, din care se dirija exploatarea minereului din toată Dacia. Tezaurul dacic este inegalabil! Și încă nu a ieșit la iveală tot, nici cât zace prin muzeele lumii. Dar nimenea, la acea vreme, nu era interesat decât de aurul apusenilor și de argintul și cupru în care se băteau monedele imperiului roman de răsărit. Dacii bateau cosoni – monedele de aur – exemplu împrumutat de romani. 
• După 325 când la Niceea s-a decis ca „religia să fie adoptată ca religie de stat”, s-a făcut și prin contribuția episcopului de Sciția, rămas necunoscut, iar centrul politic al Europei s-a mutat la Constantinopol (fost Bizanț). Triburile migratoare au lăsat urme de trecere, ori/și de absorbție de către băștinași pe lângă care s-au așezat. Văiile oștenilor lui Gyula erau brăzdate de râuri din „nisipul cărora se culege aur”. No. Acum pricepe tătă lumea ce-i mâna pe ei în luptă?, cum zice poetul. După Marea Schismă, de la 1054, românii rămaseră fideli ortodoxismului Patriarhului de la Constantinopol, numai că după introducerea obligațiilor fiscal severe ei au simțit povara dublă și față de stat și față de nobilul care l-a făcut din proprietar de pământ în iobag, în urma uniunii politice a minoritarilor traitor în Ardeal (unguri, secui, sași): Unium Trium Nationam. Iar acuma ridică etichete „statului ideal epntru naționalități”?
• No, că vreme de aproape un mileniu nu s-o mai zis nimic despre cei mai „viteji dintre traci”, după retragerea aureliană. De ce? Pentru că unele căpetenii ale Imperiului Roman de Răsărit au avut originea chiar aici în părțile Daciei sau în Sudul și vestul acesteia, între care: în succesiunea împăraților romani să ne oprim asupra împăratului Aurelian, cel care decisese retragerea din Dacia în 276 (sau a fost obligat să se retragă – după cum susțin unele izvoare de dată mai recentă), un got get-beget, valoros și cu experiența armelor.
• (va urma)
• Ungurii și limba Românilor (8)

• „Dacă n-ar exista limba, 
• n-ar fi cunoscute nici binele, nici răul,
•  nici adevărul şi nici minciuna, 
• nici satisfacţia şi nici decepţia. 
• Limba face posibilă înţelegerea 
• tuturor acestora. 
• Meditaţi asupra limbii!”
• Cunosc terenul în care a încolţit sămânţa acestui necaz, căuşele care au produs această încolţire, sinceritatea și vindecarea prin cunoașterea și susținerea adevărului. Entuziasm românesc care grăiește: nici n-am iubit, nici nu-i vom iubi pe unguri. Dar, s-a pus vreodată întrebarea: vor avea oare nevoie să-i iubim? Ori doar interese ca să-i amăgească pe români?
• În urechile românilor, în special al celor din Ardeal, cuvântul «ungur» sună foarte şod. Sensul acestuia e: sânge străin, unul care nu-i de religia ta, care nu-ţi vrea binele; e aşa ceva, din a cărui spirit, nimic nu-i iertat a lua, cu care e păcat a te amesteca. Și ar mai fi și altele. Dar să le luăm cu binișorul. 
• La auzul cuvântului «ungur» românul deja şi-a auzit necazul. La auzul aceluia îl străpung sulițele prin inimă prin necazurile suportate de generațiile trecute. În aceasta vorbă este concentrată amărăciunea, chinul şi durerea multor secole de împilare. Până la 1848 toate chinurile iobăgiei le-am datorat »ungurului», suferinţă dură, de aproape o mie de ani, și peste ei s-au suprapus „habsburgii”, vreo 300 de ani. Îşi poate închipui cineva ce catalog lung de suferinţe, câte mai pot fi acolo însemnate şi câte lacrămi ar putut muia hârtia cu acele suferințe?! 
• Au ştiut românii că iobăgia nu era invenţie ungurească? Orizontul european românii nu-l vedeau. Prevederile de la Viena, și pacea de la 1815, unde nu avusese reprezentare, le-a barat orice speranță. Erau trecuți sub protectoratul Marilor Puteri de atunci. Și pentru că multe căpetenii erau cu dibăcie înlăturate, pe români numai suferinţa lor i-a interesat, numai pe stăpânii locului îi vedeau din an în an, din secol în secol. Un „animal sălbătăcit” nici atunci nu se apropie cu iubire de acela care l-a sălbătăcit, când îl îmbie cu pâine. În zadar se lăudau ungurii că la 1848 au dus „războiul de independență” și au eliberat pe români?(sâc!) Nu a crezut nimeni că răsărise un popor nou, cu idei noi, cu administraţie nouă, cu o lume nouă. Nu au crezut, nici naivii, cu toate că citiseră pe drapelele ungureşti ideile: „libertăţii – egalităţii – fraternităţii”, pentru că pentru a fi, în adevăr, egali cu stăpânii, să fi fost „fraţi” cu aceia care ieri, alaltăieri, mânau românii pe brazdă era prea mult. 
• Nici maghiarul, nici nimeni altcineva, nu putea scrie, nici din greșeală, un asemenea text, deşi s-a greşit, pentru că nu s-a valorizat cultura și perspectiva politică care s-a deschis în vremea aceea, cu acea inteliginţă puţină şi necultivată, în mijlocul atâtor înşelăciuni şi amăgiri, românii s-au aliat cu austriecii, inamicii ungurilor, care erau provocatorii răului originar. Aceia care, în decurs de secole, au scurmat pământul ca iobagi, în primul moment al libertăţii lor nu cugetară, nu judecară situația corect și n-au profitat de oportunitatea momentului. Ei n-au nepriceput, flexibil, ca să-şi răzbune suferinţa prin comună acțiune. Dar nici ungurii nu i-au băgat în seamă.
• Iobăgia n-a fost paradis. Ținerea de minte, înregistra în memoria colectivă că izvorul din deal se revarsă dacă nu-i îngrijit. După 1848, românii din toate provinciile locuite de ei, au ajuns pe aceleași mâini străine. În Ardeal au împărtășit ordinea constituțională și au fost trădați chiar de Împăratul de partea căruia s-au așezat. 
• S-au ridicat și apărut din nou ungurii, cât s-au putut afirma politic, crezând în Viena, de la dualismul din 1867, și implementând toate dorințele lor. Împăratul a fost concept și noțiunea de „Patrie” – trădați prin nerezolvarea dorinței mai vechi: „împărate fă dreptate, dacă crezi în Zeitate”, striga poporul român, și se făleau cu Viena și după dualism, unii din interes de apărare a privilegiilor dobândite. O bună vreme s-a vânturat ideea că „românii sunt de vină că Ungaria nu și-a cucerit independența”. 
• La 1878 Dieta ungară scoase legea pentru naționalități dar pe care n-a aplicat-o, ea a rămas doar „praf în ochi”, căci naționalitățile pretindeau ca drepturi: limba! Românii din Dieta de la 1868 nu au fost deacord cu cerinţele ideii de „stat naţional maghiar”, căci altcum nu ar fi făcut legea de naţionalităţi. Barem mare pagubă fu a nu cumpăni bine lucrul atunci şi a nu pune atunci fundament pe care să se poată edifica succesiv. Naţiunea trebui atunci să cumpănească: ce are de făcut?
• Nu suntem noi de vină, ziceau românii că în acest stat unde „atâtea îs naţionalităţile câţi maghiarii”, nu a fost politică de naţionalităţi! Guvernul voia a ascunde naţionalităţile sub covată, dar nu „avu covată destul de mare; acum în zadar şede în vârful coveţii căci îl rădică cu covată cu tot. Cu deosebire pe noi ne ignora barem că noi ne-am cuibărit mai bine; pe noi ne desconsidera mai mult, poate pentru trecutul nostru, barem că noi eram cei mai tari, pe noi ne-a declarat de cei mai periculoşi căci pretindeam un membru deosebit din trupul averii maghiare”.
• (va urma)
• Sub coroana habsburgică –extras (9)
• Este știut faptul că romanii au rămas pentru toate veacurile cunoscuți ca întemeietorii unui stat bazat pe virtuțile cetățenilor, pe iubirea de patrie, respectul legii, ca temelie a puterii romane care a uimit regii și împărații lumii. Și pentru aceste considerente românii trebuie să fie mândrii de înaintașii lor. Ca român trebuie să fii mândru de mulțimea de români răspândiți prin lume, ce duc dorul țării, căci cu toții formăm un neam mare, cu aceeași limbă, tradiții și gânduri. Lăsând la o parte pe ruși și germani, românii formează cel mai mare neam din sud-estul Europei și Balcani. Dar pentru a fi un neam mare trebuie să trăim uniți. Vă amintiți pilda lui moș Ion Roată?: în Unire e puterea! Unirea să ducă la înălțarea neamului prin vrednicia tuturor. Iată o frumoasă pildă de mândrie pentru trecutul neamului românesc – în care am pus la bătaie săbii lucii pentru a ne apăra glia.
• Eroul creștinătății: Ștefan Cel Mare și Sfânt, pe care și dușmanii îl numeau: minunat om, vrednic a fi stăpânul și împăratul lumii întregi! Cu respect și fală trebuie rostit acest nume, căci vitejia e nedespărțită de numele de român. Ori pentru asta fiecare trebuie să dea dovada iubirii de patriei, pregătindu-se pentru apărarea ei. Aceste îndemnuri au și astăzi deplină valabilitate. Cu mintea sclipitoare a savanților românii au deschis drumul spre lumină europeană: Tunul Basilic – Orban , cu stiloul inventat de Petrache Poenaru, spre cucerirea înaltului cerului cu Traian Vuia, avocat, pionier al aviației, inventatorul primului aparat de zbor autopropulsat din lume, a unui generator de abur și a două elicoptere, și Aurel Vlaicu, inginer, pionier al aviației mondiale, a construit primul avion în formă de săgeată. Aviația cu reacție fiind brevetată de Coandă, Ioan Cantacuzino, și salvarea omenirii de holeră , Nicolae Paulescu și injecția sa cu insulină . Grigore Antipa, cu dioramele biologice, Ștefan Odobleja cu cibernetica care a revoluționat lumea, și e abia începutul aplicației, Nicolae Vasilescu-Karpen, Anastasie Dragomir cu cabina catapultabilă pentru piloți, în special pentru avioanele militare supersonice, George de Bothezan, inventatorul elicopterului cu elice, denumit ”caracatița zburatoare”, Dumitru Brumărescu: pionier al aviației, pilot, inventatorul aeroplanului cu decolare verticală, a salvatorului de pe submarine, a cuplajului automat la vagoanele de cale ferată, a saniei-automobil și a mașinii de tăiat stuful. Ștefan Burileanu: doctor inginer, cercetător în metalurgie, profesor, general de artilerie, inventatorul tunului antiaerian Burileanu de 57 mm. Justin Capră: inginer, inventatorul rucsacului zburător (primul aparat individual de zbor) și al micro-autoturismului ecologic „Soleta”. Ana Aslan cu descoperirea sa cu efecte asupra îmbătrânirii, Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din lume, Bazil Assan, primul roman care a făcut ocolul lumii prin zonele polare, Gheorghe Manu, creatorul artileriei române, Gheorghe Leonida, românul care a creat chipul celebrei statui a lui Iisus de la Rio de Janeiro, Teodor Gheorghe Negoiță, explorator ajuns la Polul Nordului, Emil Racoviță, fondatorul biospeologiei. Anghel Saligny: academician, inginer constructor, ministru și pedagog, considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și a silozurilor cu structură metalică, respectiv din beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei românești. Sunt doar o mica parte din mulți români pionieri mondiali în domeniile lor.
• Am relevant câteva exemple de români de care putem și trebuie să fim mândri. Dar nu uita, tinere român, că țara aceasta cu atâtea, și atâtea jertfe făcute de-a lungul timpului pentru ca ție s-ți fie bine îți cere: recunoștință și vrednicie pentru a le continua. Să cauți ca prin învățătură să te luminezi, să te străduiești, după puterile tale, să muncești pentru conservarea și păstrarea acestor frumoase tradiții și, de ce nu, să le sporești!.
• Să nu uiți tinere român că ești din viță regească, împărătească, din neam puternic și mare, cu un trecut glorios și un loc de cinste între alte neamuri europene, și să fii mândru totdeauna de asta! Dar ca mândria să nu fie o lăudăroșenie goală, năzuiește neclintit să-ți întemeiezi pe fapte și acele virtuți ce sunt cuprinse în cea mai sfântă poruncă: iubirea de patria Română! 
• Pentru o corectă înțelegere a datorie, vă aduc în atenție legea, care prevede obligația militară de apărare. Acum 100 de ani când Consiliul Dirigent a chemat pe ardeleni să-și apere Unirea, proclamată pe 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, s-a prezentat și un bătrân, deși nu se număra printre tinerii ce fusese chemați. Și cronicile vremii relatează întâmplarea astfel: ”Iată-l vrednicul moș cum stă acolo între tinerii voinici ca un stejar bătrân și lovit de fulger între brazii de-abia crescuți. Comandantul îl vede. Moșule, îi zice acesta: ce cauți tu aici? Du-te acasă, la strănepoții tăi, că nu mai ai putere pentru truda războiului. Ar fi păcat să ne batem joc de bunăvoința, ce-o arăți. NU!, răspunse moșul, lăsați-mă să plec și eu cu voinicii aceștia. Acasă nu mă duc. E drept că picioarele îmi sunt slabe, brațele nu mă ajută și nici de mare ajutor nu voi fi. Dar pot fi și eu de folos. Acești flăcăi văzându-mă lângă ei vor citi pe fruntea mea ce onoare e să mori pentru PATRIE și LIBERTATE! Și de voi avea nenorocul de-a fi lovit de-un plumb vrășmaș, bine!, căci plumbul a lovit un moș și a mântuit de la moarte un vlăstar mai tânăr și mai bun ca mine!” O Doamne, ce pildă de iubire de neam și țară a oferit Moșul! Toată admirația pentru fapta și pilda sa. Mândria că suntem urmașii acelui român tresaltă în noi, când, constatăm că a mers alături de bravii flăcăi ardeleni să mântuiască țara pentru a fi, România Mare, a tuturor românilor. Și nu uitați că acel Moș l-a avut de pildă pe marele domn Ștefan cel Mare, care s-a înscăunat tânăr și a murit în scaunul Moldovei ca moș, lăsând-o moștenire; urmașilor, urmașilor, urmașilor… în veci, Amin! (fragment din Pași pe caldarâm. Încrustare istorică. De la pace 1815- Viena- 1940 Dictat, 2020)
• No , așe că m-am uitat în urmă ca să depistez, sau să exemplific cu faptele istoriei și înțelesul mai detaliat la acel NO, atribuit ungurilor! Luate pe rând la analiză, de către diverși cercetători, în raport cu adevărul faptic, cele trei motive pe care s-ar sprijini teoria misiunii istorice, s-au desprins concluzii și scos la iveală o seamă de nepotriviri. Motivul coroanei care ar justifica însăși Regatul Ungariei. Obiectul ca atare prezintă o coroană joasă, placată cu o cruce strâmbă, trimisă de Papa Silvestru primului Rege al Ungariei însoțită de o diplomă. Potrivit unei legende (iarăși în loc de documente, izvoare, dovezi – se folosește legenda, pe care unii unguri nu o cunosc), caleașca unde era coroana s-ar fi răsturnat, iar în acel accident s-a strâmbat crucea. Să nu fie semn rău, așa a fost păstrată. Cercetările istorice ale profesorului Lupaș dezleagă misterul coroanei și a titlului de „rege apostolic”, folosind chiar date ale istoricilor unguri. Istoricul Karacsony indică ca dată a plăzmuirii așa-zisei Bule Papale, anul 1653, iar un an mai târziu, plăzmuirea a fost publicată în circuit închis, bisericesc și astfel au alcătuit o adevărată doctrină înrădăcinată ca „misiune apostolică”.
• Coroana însăși, pe care se sprijină întreaga doctrină maghiară a fost ferită de văzul tuturor multă vreme. Deși se zice că a fost oferită Regelui Sfânt Ștefan, analiza obiectului, de către cercetătorii de la Passau, indică trei etape de lucru între sec. XI-XIII, cel mai probabil 1185, iar crucea montată în sec. XVI ! Deci, primul neadevăr: Ștefan n-a purtat acea coroană niciodată! Cele două etaje ale coroanei se presupun că au fost ulterior unite, pimul etaj, conform inscripțiilor katinelti a fost ofrandate de către „Mihail al VII Dukas, regelui Geza, la cerera acestua, probabil după 1075 !, deoarece Papa refuzase acordarea titlului regal! Coroana a fost dusă pe câmpul de luptă de către Kossuth, în intervenția sa din Ardea de la 1848. Urmărit după bătălia de la Timișoara, Kossuth scapă cu fuga în Turcia. Nu se știe prin ce împrejurări a ajuns ca „Sacră Coroana” să fie îngropată pe Insula Adakale, găsită cu ocazia realizării barajului de la Porțile de Fier și restituită de regimul Nicolae Ceaușescu statului aparținător, Ungaria. 
• După realizarea dualismului austro-ungar, Împăratul Francisc Iosif, încoronat ca Rege al Ungariei, a luat Coroana cu sine la Curtea de la Viena unde a fost examinată de experți. Pe coroană, în partea ei de jos s-a distins o inscripție în limba greacă și chipul Împăratului bizantin Mihail VII Dukas (1071-1078), și pe o a doua placă acela al „regelui Turciei – cum îi numeau turcii pe unguri – cu numele său „Gheivitza” sau ”Gheza”, inscripții care duceau la originea coroanei: la Constantinopol și nu de la Roma, pe care cercetătorii unguri nu au contestat-o. De aici concluzia vasalității regelui Gheza al Ungariei față de Împăratul Mihail și deci Coroana nu avea nimic de a face cu Sfântul Scaun Pontifical. Falsificatorul, de mai târziu, a Bulei nu cunoștea aceste amănunte esențiale.
• Înscripțiile superioare par a fi de factura sec. X, dar ele nu pot fi puse pe seama Papei deoarece acesta nu ar fi pus niciodată semnele Imperiului bizantin pe o coroană încredințată pentru promovarea „catolicismului” . Atunci, ca să iasă din încurcătură, unii „propagandiști” au lansat idea presupusă că ar fi fost două coroane. Posibil de admis și o asemenea ipoteză, dar unde era cea de-a doua presupusă coroană originală, primită de la Roma? Dacă admitem că ar fi fost, atunci care să fi fost cea sfântă? Cel mai probabil, se pare, că niciuna!
• „Coroana Sfântului Ștefan (în maghiară Magyar Szent Korona, în germănă Stephanskrone, în croată Kruna svetoga Ștjepana, în lătină Sacra Corona) este coroana cu care au fost încoronați cei mai mulți dintre suveranii Regatului Ungariei, din Evul Mediu, începând cu 1075 și până în data de 30 decembrie 1916, când ultimul împărat al Austriei, Carol I, a fost încoronat ca rege al Ungariei sub numele de Carol al IV-lea. Obiectul coroanei a fost realizat în mai multe faze, în ateliere diferite, în secolele XI-XIII”, acest citat aparține organizatorilor unguri, din Oradea, cu prilejul Zilelor Culturii maghiare din 2023 . Pă-i, dăcă a fost purtată de regii unguri „începând cu 1075” cum să fi fost purtată respectiva coroană de Ștefan I ? (cel Sfânt, ori nu știți că Papa Paul i-a retras „sfințenia”?). La acea dată NU MAI ERA REGELE UNGARIEI, căci murise!, atunci CUM A PURTAT „COROANA FĂCUTĂ ÎN SECOLUL XI-XIII”? Zău, ori Nu pricep ungurii, sau Nu știu ce scriu unii luați de val, dar scriu, că merge oricum?! Mulți văd puțini pricep! Ștefan I, și nu „Istvan” cum l-au stâlcit ungurește, n-a primit nicio „Bulă Păpălă apostolică” și n-a purtat Coroana Ungariei niciodată!
• (Va urma)

• Sub coroana habsburgică (10)
• Deși Nicolae Olahus ocupase cel mai înalt post în ierarhia religioasă a Ungariei, la moartea sa, din 1568, episcopul locțiitor de Oradea, Francisc Forgach avea să spună despre el că a fost: „arhiepiscop de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți la cel mai înalt rang”, deși obiectivul său politic a fost acela al ridicării regatului așa cum fusese înainte de Mohacs. Olahus nu putea admite să știe că statul care l-a adoptat putea funcționa și împărțit într-un principat vasal turcilor (Transilvania), un paşalâc otoman (Pesta)şi un regat habsburgic(Vest), dar Olahus asistă neputincios la disputa din – Transilvania – între Ferdinand I şi Ioan Zápolya. Când nici nu mai spera, se încheiase pacea de la Oradea (1538), mediată de arhiepiscopul von Vells şi cardinalul Martinuzzi. Tratatul prevedea ca teritoriile lui Zápolya să fie anexate, după moartea sa, la cele ale lui Ferdinand. Însă regina Izabella, rămasă văduvă, va încălca această înţelegere, în favoarea fiului ei. Nu conta nici prestația sa umanistă, nici credința sa catolică, nici erudiția competențelor sale, conta că: era român!, mentalități asemenea și atitudini, s-au transmis de atunci pe multe căi, forme și intensități. 
• S-o fi supărat ulterior ungurii pe Olahus pentru că a susținut unitatea lingvistică românească, și existența unei tradiții religioase din cele trei țări românești, tocmai în istoria Ungariei?, sau poate pentru că ducatul „Cetatea Făgărașului, era supusă boierilor munteni”?, și/sau cu siguranță pentru că la 1547 a anulat prevederile privind „legarea de glie a iobagilor, și libera strămutare”, și pentru că toate națiunile din Transilvania le-a identificat după obârșiile lor etnice și religioase astfel: unguri și secui, – care vorbeau aceiași limbă, dar aveau și cuvinte proprii, sașii – niște coloniști saxoni, din Germania, cu privilegii medievale, iar națiunea tindea spre „hungarica”. Abordarea sa depășise viziunea de până atunci, considerându-i și pe români ca națiune. Profesorul Ștefan Bezdechi, l-a numit pe Olahus „cel dintâi mare european cu sânge românesc”. Arhiepiscop de Strigoniu (1553), Regent al Ungariei (1562), Nicolae Olahus a militat pentru catolicism, prigonind, fără succes luteranismul și calvinismul în Ungaria de Sud și Transilvania, abordând națiunea dintr-o perspectivă structurală modernă. 
• Peste timp, când trăia în Oradea Mare, Suzanna Lorántffy s-a asigurat că fetele erau învățate nu numai să posede abilitățile necesare pentru ca să conducă o casă și să educe copiii din familie, ci și să știe să citească, să scrie și să aibă cunoștințe de aritmetică. Ele trebuiau să cunoască și să înțeleagă Biblia. De altfel principesa Suzanna a fost cea care a sponsorizat apariția Bibliei de la Oradea, (și după câte știu și ea era reformată, nu catolică). Mai puţin se ştie că în această vreme Oradea găzduia mai multe instituţii de învăţământ, biblioteci şi un observator astronomic, ridicat de Georg von Peuerbach, cel care, în 1450, a stabilit meridianul zero al lumii chiar în incinta Cetăţii. Ce valoare formidabilă aveau acele cărți editate sau transcrise la Oradea aflăm din mărturia unui profesor vienez al vremii care, afirma chiar, că piesele din colecţiile bibliotecilor erau „mai valoroase decât aurul şi argintul”. 
• În fața situației descoperite de plăsmuire a Bulei Papale, Karacsony Ianos a trebuit să revină asupra întregii chestiuni, publicând, în acest scop în anul 1915, tot în revista „Századok” studiul său senzațional: „Vilagbolondito TomkoIanos“ (adică: Ioan Tomko, cel care a prostit lumea). Concluziile studiului sunt acestea: „dacă ne-a putut prosti atâta timp cu această Bulă falsă a Papei Silvestru II, nu e rușinea noastră, căci Bula a fost plăsmuită cu mare aparat istoric și cu adevărată artă… Ar fi însă rușinos pentru noi, dacă și de acum înainte, după ce cunoaștem nu numai falsificarea Bulei, persoana falsificatorului și motivele falsificării, am mai da vre-un crezământ minciunilorlui Tomko lanos-Marnavic, cel care a prostit întreaga lume. Bula falsificată a Papei Silvestru al II-lea poate fi privită cu interes, ca un însemnat corpus delict iliteraro-istoric din veacul XVII-lea. Ea trebuie însă respinsă, cu privire la veacul al XI-lea, fiindcă este o plăsmuire care întunecă epoca lui Ștefan cel Sfânt** Deci nu se pupă coroana!
• Al doilea plan: Ungaria milenară – prin celebrarea a 1.000 de ani de existență statală, de la venirea lui Arpad. Dinasticul rege descălecător în Câmpia Panoniei a fost marcat de protestele junilor români la Viena, la care s-au alăturat și tinerii germani. Și asta pentru că nici această propagandă nu coincidea cu realitatea istorică! Ca stat, nu ca triburi războinice, Ungaria s-a format pe la anul 1000, odată cu trecerea la creștinism, fenoman ce nu a cuprins în nici un caz teritoriul încorporat la Imperiul din 1867 și atribuit administrativ ungurilor. Sub Casa de Anju, polonii, valahii Corvinești, Olahus, și catastrofala bătaie administrată de turci la Mohaci 1526 și împărțirea în trei, cu Nordul luat de austrieci și Sudul făcut de turci Pașalâc chiar la Buda, iar Transilvania era Mare „Principat valah autonom”. Unde era regatul milenar între 1540-1688, dată la care au fost absorbiți de habsburgi până la 1867, și cu bicefalie de 50 de ani? Și atunci cum altfel se explică acestă lăudăroșenie politico-propagandistică? O altă prosteală a „mileniului” existant doar ca legendă!
• Analiza celei de-a treia teorii: idealul naționalităților. Ungurii se fudulesc cu misiunea asiguratorilor de pace, cu o stăpânire luminată, tolerantă, etc. În adevăr pe teritoriul regatului maghiar au trăit mai multe minorități, care în fapt erau majoritari în raport cu numărul de unguri. În timpuri îndepărtate ale dinastiei Arpadiene e posibil ca relațiile cu ceilalți să fi fost omenoase și asta pentru că predominau relațiile de rudenie care s-ar fi format între ungurii veniți și băștinașii ortodocși de la care au primit ca zestre pământ, ca în cazul fiului lui Arpad după căsătoria cu fata lui Menumorut. Faptul că patentele iscălite în limba latină arată originea românească a multor nobile o fi fost motivul acela „ideal” invocat de unguri, nu știm că nu se explicitează de către istoricii medieviști. Ce concepție ideală promovau ungurii rezultă din acel act Unio trium nationem, în car românii erau tolerați, doar cu drept de a trăi! 
• Concepția național-naționalistă la unguri „încolțește” mai tîrziu, căci stăpânirea unei singure limbi – ca cea maghiară -, e „șubredă și slabă” (nemai vorbind de sărăcia ei lexicală). La 1656 pastorul german Konrad Iakob, trecând spre Constantinopol, „s-a arătat surprins de numărul mare al românilor, cei mai vechi din Ardeal, dar care nu fac parte din stările privilegiate, care îndură pedepse aspre, trasul în țeapă și spânzurătoarea. Lăsați fără proprietăți ei sunt iobagi”. Și pentru comportamentului aspru, sau drept dovadă de-a lungul veacurilor, facem apel la câteva povestioare întâmplate și vom aminti Compilatele și Aprobatele lui Verbötzi, prin care nemeșii și grofii își mențin „privilegiile”.
• Ori nobilii ungurii să nu fi fost pe aici sau cei care împilase iobagii români, de a trebuit ca fruntașii lor să îndrepte spre Împărat primul Supplex Libellus Valachorum Transilvanie? Urmat de alte Memorandumuri, chiar în preajma marii sărbători a mileniumului. Documentele sunt argumente imbatabile în fața istoriei, dovezi ale faptelor înaintașilor pe care ungurii nu și le asumă. Cele asasinate din timpul retragerii din Ardeal în 1918/1919 cică au fost comise de „bolșevici”, iar atrocitățile după ocuparea Ardealului din 1940 de către „rongyos garda”. Păi aceia nu tot unguri erau?, iar opinia publică nu i-a dezaprobat niciodată!
• Ungurii trăiesc periculos. Pretind mai mult decât li se cuvine și folosesc orice mijloc pentru a-și atinge scopul. S-au văicărit de nedreptatea de la Trianon (prin România unii unguri țin și declară chiar doliu național), deși abia de atunci au și ei un stat național în care sunt majoritari, după cum chiar poetul lor național Ady Endre le zicea! Ei nu adoptă ca metodă de cercetare critica istorică, ci „istoria novatoare” – evident cu tentă nostalgică milenară! Falsificarea așa-zisei Bule Papale, cu vechime imposibil de verificat, a fost crezută 300 de ani de după plăzmuire, dar cu toate că adevărul a ieșit la suprafață, ca uleiul, ungurii tot continuă cu mesajul „coroanei milenare”, arătată, cei drept, mai mult din flori, și plimbată, cu scop ațâțător și de întreținătoare a spiritului de superioritate imperială, de cultură „milenară”! Ori cinstea și respectul între popoare trebuie fundamentat pe fapte reale „pline de eroism”, nu inventate! Iată încă o născociere: Icoana Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, ocrotitoare a orașului Oradea. Unii însă, în loc să cerceteze faptele, promovează legenda „visului Sfântului Ladislau”, cică înemeietorul orașului. 
• (va urma)
• Românii sub coroana Habsburgică (11)

• La Oradea, Ladislau I a fost înconjurat de proprietarii „băștinași ortodocși!” pe care și înaintașul său Arpad îi aflară aici și de la care primește primele pământuri ca zestre. Dacă Ladislau, să pesupunem, dacă a visat-o pe Sf Fecioară Maria, atunci de ce nu a botezat biserica „Sf. Maria? ci Varad? (adică Varadinum, pe numele său din latina veche)! Așa constatăm că reprezentarea este disproporționată. Când am studiat istoria asedierii Vienei de către turci, am constatat că tradiția „Sfintei Maria”, în biserica catolică austrică, abia după 1683 a fost statornicită! Sau cum, catolicii unguri aveau alt calendar al sfinților altul decât Papa de la Roma? 
• Este știut faptul că la 431 Conciliul din Efes, proclamase în mod solemn un adevăr atât de drag poporului creştin: Maria este cu adevărat Mamă a lui Hristos, care este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu! În slujbele creștinilor Sfânta Fecioară Maria e celebrată. Într-o rugăciune dedicată Sfintei Feciore Maria, la pelerinajul de Rusalii de la Șumuleu Ciuc s-a folosit motoul: «Te Salut, Stăpână, Sfânta regină, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, Marie, care eşti Fecioară devenită Biserică». 
• Apoi legat de pelerinaj se vorbește de întrunirea de la Șumuleu-Ciuc ca urmare a izbânzii catolicilor de la 1567 împotriva unitarienilor. Desigur că, ar fi putut avea loc o astfel de întâmplare, numai că ni se pare puțin probabil având la îndemână următoarele argumente: după transformarea Budei în pașalâc turcesc, în Ungaria de Sud, și dobândurea autonomiei Marelui Principat al Transilvaniei, sub Isabella, soția defunctului Ioan Zapolya (a fost acela care a purtat primul titlu de Principe al transilvaniei), care inpusese noua religie calvină și unitariană, catolicii posesori de mari probpietăți – după conscrierea de la 1552 de la Oradea, de exemplu, peste 50% din numărul de „porți fiscale” (cei care puteau furniza ostași de pe teritoriul lor, apți de război) provenea mai bine de jumătate de pe domeniile episcopiei romano-catolice. 
• După triumful Reformei s-a trecut la secularizarea averilor ecleziastice, multe proprietăți ajungând în posesia statului, fiind preluate de fisc. Această politică era orientată și spre românii ortodocși inclusiv prin tipărire de texte (Tetraevanghelier, Apostol, Tâlcul evangheliilor), în timp ce Dieta stărilor de la Turda, din 6-13 ianuarie 1568, hotârâse, ca dogma calvină să fie propovăduită în „limba popoarelor”. Ajunsă și la marginea Principatului Transilvaniei, la Oradea, reforma produce o mare răzmeriță la în 1565 în urma căreia Biserica catolică, din Cetate, a fost distrusă, iar mormântul regelui Ladislau pângărit, osemintele împrăștiate în patru zări, iar catolicii alungați din Cetate, nevoiți să ia drumul exilului. 
• Principele reformat Ioan Sigismund va „ștege urmele” rămase ale bisericii catolice devastate din Cetate, folosind cărăminda la reconstrucția Bastioanelor Cetății, pentru ca 30 de ani să conducă de aici afacerile interne ale Principatului (1618-1648). Deci, în acele vremuri, era aproape imposibil de crezut că la Șumuleu-Ciuc catolicii să fi biruit în mod solitar. Sau ce dovezi ar fi altele decât legendele?
• Din atmosfera politică prezentată rezultă că pentru noile privilegii oferite de Papa, nobililor unguri catolici, reformați, sau calvini, odată cu noua stăpânirea habsburgică de după pacea de la Carlovițe, 1692, aceștia și-au schimbat religia, împreună cu supușii lor. „Mazilirea” în vremea când erau sprijiniți de turci era o metodă bună pentru lămurire, după cum și confiscarea pământurilor a fost practicată. Dar ca poveste izbânda catolicilor de la Șumuleu-Ciuc se vinde, căci are tradiție, chiar dacă e doar o poveste de pelerinaj! Curtea Imperială de la Viena era sub amenințarea turcească iar situația lor s-a ameliorat abia după 1578 când Ferdinand I (procatolic), dă Actul Libellus grecilor, cărora li s-a încredințat apărarea granițelor imperiale, așa cum o vor face și după cucerirea Translvaniei 100 de ani mai târziu, românii fiind ținuți ca „element tampon” între nobilii austrieci și unguri. Privilegiile împărătești, deși dispuse, se împotmoleau la aplicare deoarece Dietele stărilor le găseau cusur.
• Desigur, e cunoscută afinitatea dintotdeauna foarte sensibilă a credincioşilor catolici faţă de Preasfânta Maria, lucru care, conjugat cu acest fapt al miraculosului vis al regelui Ladislau, au făcut, printr-o inerţie spirituală firească, ca Fecioara Maria să fie tot mai des invocată sub acest titlu, de protectoare a oraşului. Celelalte sunt legende, dorințe. Dacă studiezi cu atenție istorisirile ungurești te vei confrunta cu: legenda întemeierii, legenda morţii şi înmormântării lui Ladislau în Cetatea Oradea, precum şi sanctificarea sa, ș.a. sau cu formulări evazive …
• Să aducem în discuție zgomotoasa serbare „milenară”, deși Marile Puteri Europene și forțele politice cunoșteau falsul din eveniment, puțini au protestat, în afară de români! A fost o manifestare propagandistică pur ungurească pentru seducerea Europei, pentru a demonstra existența în regiune doar a unei singure națiunii: cea maghiară, deoarece celelalte națiuni au fost chipurile asimilate oficial, și aveau doar drept să robotească, cu toate că națiunile mai numeroase ca ei – sârbi, slovaci și români – erau încă vii și activi, inclusiv politic la 1896, chiar cu reprezentanți, cei drept puțini, prezenți în Parlament de la Budapesta. 
• Ori toată Europa civilizată să nu fi cunoscut Faptele Ungurilor? 
• Pe scurt rezumată prima întâlnire dintre solii trimiși de Arpad și ducele Menumorut: «Spuneţi lui Árpád, ducele Hungariei, domnului vostru. Datori îi suntem ca un amic unui amic, cu tot ce-i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastră nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă… Noi însă, nici din dragoste, nici de frică nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne-a arătat că descinde din neamul regelui Athyla, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violentă această ţară de la strămoşul meu, acum însă, graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele»”. Iată că și atunci încercau să intimideze cu hunii lui Attila, de care nu aveau nicio legătură de sânge.
• Cu toate că se dorea o manifestare exclusiv maghiară, protestele minoritarilor au fost înregistrate contra acțiunilor înșelătoare peste tot în Transleitania, cum ziceau austriecii. Ca să-i oblige să fie prezenți la serbările ungurești, guvernul de la Budapesta stabilea ca sancțiuni pentru absențe de 100 fl. și „destituirea din post și dacă nu vor arbora ticolorul unguresc la fiecare casă”, iar notarii erau obligați să vină cu 10 oameni de fiecare comună! George Pop de Băsești se opune la constituirea „banderiului milenar” pentru care trebuiau să subscrie 40.000 fl. reproșând ungurilor că erau „mai răi ca strămoșii lor păgâni”. La Caransebeș, Brediceanu în numele românilor decalara că nu „erau dispuși a jubila”. La Bistrița românii refuză participarea. Șașii din Brașov prin glasul lui Iassel declarau că „serbarea este a descălecării rasei maghiare, nu a Țării și deci nu participă”.
• În Piața Eroilor din Budapesta s-a alcătuit acel „Arc de Triumf”, iar în alte 7 zone trebuiau ridicate monumente grandioase. Iată o prezentare a statuii lui Arpad de la Brașov, descrisă de Pamfil Şeicaru, în cartea “Braşovul de altădată”: „În vârful muntelui era statuia lui Arpad, care, desigur, nici nu ştia că există acest încântător colţ de ţară. Din punct de vedere artistic nu mi se pare fericită ideea de a pune într-un vârf de munte o coloană înaltă de 7 metri (cu soclu de 20 metri) şi pe ea o statuie destul de meschină, de trei metri şi jumătate, dar ea e destul de caracteristică pentru sentimentele care stăpâneau autoritătile vremii. Arpad a condus triburile maghiare în Pannonia, unde a primit jurământul de credință al conducătorilor celor șapte triburi maghiare și a pus bazele viitorului regat maghiar. Războinicul plasat în vârful monumentului din Braşov era, de fapt, un voievod al acestuia, Tühütüm, cel care a cucerit ducatul lui Gelu Românul şi a devenit primul voievod maghiar al Transilvaniei”. Alte surse ungurești menționează simplu: statuia reprezintă un arcaș din timpul dinastiei arpadiene. Pe cine să crezi? Episcopului evanghelic dr. Muller, redactorul numeşte ironic sărbătoarea “tămbălăul milenar”. Entuziasmul era numai ca tras de păr, ba chiar şi caii din banderii stăteau cu capurile plecate”, scrie Gazeta Transilvaniei, iar despre escorta ministrului de Interne formată din „doi români renegaţi şi doi ţigani din Săcele”, îmbrăcaţi în costume populare româneşti… În 1901 statua a fost împușcată, conform surselor celor ce o păzeau prin „rond”, iar în 27 septembrie 1913 căpitanul poliției Albrich: „Atentatul a fost săvârşit cu o dinamită, care a fost aşezată cu ajutorul unei prăjini la o înălţime de 6 metri şi jumătate pe soclul de piatră, pe care se înalţă figura lui Arpad. De-a lungul acestei prăjini a fost legat un fitil condus de pe pământ până la bucata de dinamită, care a făcut explozie. Explozia n-a lezat statuia, dar a spart o parte a soclului, căzând pe pământ bucăţi de piatră în greutate de 400 – 500 de kilograme”. O furtună a dărâmat statuia. Abia peste un an au fost depistați cei care puse la cale al doilea atentat, bănuiți fiind românii. În fapt fiind vorba de basarabeanul Ilie Cătărău (zis şi Katarow) şi rusul Timotei Kirilov. În atentatul de la Debrețin, (acelaşi Cătărău a fost cel care, după înfiinţarea episcopiei ungureşti greco-catolice de la Hajdudorog, cu scop de a maghiariza pe românii de la miazănoapte, a trimis noului episcop, cu poşta, un pachet în care era o bombă ce a explodat când a fost desfăcut) în care a pierit episcopul greco-catolic Miklossy. S-a adăpostit la București, de unde au fost, se pare, potrivit surselor furnizate de Ottokar von Czernin și aplanate de către Ionel Brătianu, cei doi atentatori fiind extrași de spionajul românesc și siliți a părăsii țara, separat. Peste ani Ilie Cătărău trimite o corespondență publicată de Gazata transilvaniei: „Faimosul atentator s-a refugiat şi trăieşte în mijlocul unui trib de canibali. În acestă scrisoare el mărturiseşte că a săvârşit atentatele de la Debreţin şi de pe muntele Tâmpa”. Al doilea prins în Italia n-a recunoscut implicarea sa în atentate.
• Episcopul de la Sibiu în pastorala trimisă în teritoriu îndemna preoții să „predice adevărul vieții milenare a poporului”, în timp ce episcopul greco-catolic de Gherla îi îndemna pe preoți să participe căci „la Budapesta vor primi 100 fl”, ceea ce reprezenta o mituire a preoților. În general bisericile românești nu simțeau nici un motiv de sărbătoare, mergându-se până la tăierea funiilor de la clopote spre neîntrebuințare.
• Pregătireile, ca și protestele și atitudinile românilor erau în toi. Ministrul de interne Perczel, de câteva săptămâni se deprinde mereu în călărit într-o şcoală de călărit din Budapesta pentru a conduce „banderiile comitatenis” în fața Împăratului. Ministru învățământului se înfățișa cu bilanțul „școlilor românești” ridicate, cu plata învățământului gimanzial de către stat Liga cuturală de la Craiova propunea următorul text de protest: „De o miă de ani, peste munţi, ungurii luptă crâncen şi pe faţă să dărîme naţionalitatea românească, cu credinţa că asistenţa statului lor va fi deplin asigurată când pe teritorul, pe care au ajuns stăpâni politicește, nu va mai fi altă limbă decât cea maghiară, nu va mai fi altă cultură decât cea maghiară, nu vor mai fi alte aspiraţiuni naţionale decât cele maghiare”.
• (va urma)

• Românii sub coroana Habsburgică (12) 
• Scrisoare deschisă, adresată istoricului militar, col.(r) dr. CONSTANTIN MOȘINCAT
• Amăgire – vis – minciună – legendă – vanitate maghiară
•  „Este greu să găsești în istoria modernă un guvern mai ticălos ca dictatura maghiară, care îl are ca șef pe amiralul Horthy, guvern de jaf, de tortură, de asasinat. Pentru prima dată s-a văzut în Europa modernă un guvern făcându-se complice cu falsificatorii de bani, un guvern de oameni corupți, de hoți și de mârlani.”
• (Francesco Nitti, prim-ministru al Italiei, La Democratie, vol.1,p.171)
• Amăgirea
• Amăgirea este nălucirea ochilor, când mintea doarme. Întotdeauna amăgirea e rodul înșelării. Înșelarea este cugetarea trupească care produce vătămarea firii umane prin minciună. „Înșelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi… Amăgitorul se străduie să ne amăgească și să ne înșele, sprijinindu-se pe starea noastră de amăgire de sine.”(Sf.Ier. Ignatie Brianceaninov, Despre Înșelare, trad. Din lb. Rusă, Adrian/ Xenia Tănăsescu-Vlas, Schitul românesc Lacu – Sfântul Munte Athos,1999). Amăgirea provoacă mărturia mincinoasă care rodește sterp ca o cunoaștere mincinoasă. „Cunoașterea mincinoasă nu e cunoaștere reală și totuși dă impresia că e cunoaștere. Patimile cuceresc prin impresia că susțin viața omului, când de fapt n-o susțin, ci o slăbesc. Cunoștința mincinoasă, strâmbă realitatea, învăluind-o în întuneric.” (Filocalia XII, Isaia Pusnicul, trad., din greacă, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București -1991)
• Visul
• „Ghicitul, tâlcuirea semnelor și visele deșarte sunt…”(Ecclesiastul 34,5)
• Sfântul Ioan Scărarul spune că, „Visul este mișcarea minții în somn odată cu nemișcarea trupului… Cel ce crede visurilor este asemenea celui ce aleargă după umbra sa și încearcă să o prindă.” (Filocalia IX, Ioan Scărarul, trad., Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., București-1980). Permanent în trupul ființei, sângele pulsează viața, își continuă mișcarea.
• „În suflete continuă să se nască gânduri, închipuiri și simțiri, însă nu dependent de rațiune și de liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconștientă a firii… Astfel în vremea somnului, demonii ne ispitesc cu păcatul, amestecând cu închipuirea noastră și închipuirea făurită de ei…
• Celor ce au sporit în părerea de sine, demonii încep să li se arate în chip de îngeri de lumină, în chip de mucenici și preacuvioși, chiar și în chipul Maicii lui Dumnezeu și al lui Hristos Însuși, fericesc petrecerea lor, le făgăduiesc cununile cerești, ridicându-i prin aceasta la înălțimea părerii de sine și a trufiei.” (Sf.Ier.Ignatie Brianceaninov, Despre vise, op. cit.)
• „Cel care are întipărită în suflet Icoana Preacuratei Fecioare Maria, cel care are inima plină de Acatistul Maicii Domnului, acela este creștinul care are pecetea doxologiei Maicii Domnului!” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești VI, Despre Rugăciune, Ed. Evanghelimos-2013)
• Există o deosebire netă între noțiunile de vis, vedenie și descoperire.
• „În vedenii se arată oarecari taine…” (Meditație la Medicina Biblică, Dr. Pavel Chirilă/ Pr. Mihai Valica, Ed. Christiana, București-1992) În Tradiția Ortodoxă, singura Corolă și Roadă a Trunchiului Hristico-apostolic, există vedenia trimisă de Sus, de Dumnezeu – Sfânta Treime, Maica Domnului, Apostoli (mai puțin de la Petru – Vicarul roman al lui Hristos), Îngeri ori marii Sfinți, care pentru a fi veridică ea se repetă identic de 3 ori provocând astfel descoperirea. După cum ne spune marele Sfânt contemporan Nicodim Aghioritul, „Gândirea dinăuntru care este oglinda celor dinafară, naște visele care vin direct de la iscoditorul vrăjmaș și indirect de la cel care pătimește, în mod expres prin mândrie.” (Nicodim Aghioritul, Războiul Nevăzut, „Arta Grafică S.A.”, 1991). Însușirile viselor arată starea în care ne găsim, ca robi ai patimilor, ca sclavi ai diavolului sau ca slujitori ai lui Dumnezeu, ai Fecioarei Maria și ai Ierarhiei cerești. Ava Isac, grăiește că, „puterea politică naște avariția – iubirea de arginți, iubirea de arginți, naște mândria fariseică, iar împreună sunt cele trei ispite care te urcă în trăsura diavolului.” (Filocalia VII, Ava Isac, Despre amăgire, citat de Sf. Grigorie Sinaitul, trad., Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., București-1997)
• Minciuna
• „Minciuna, a grăit Mântuitorul Hristos, Apostolilor Săi este de la cel viclean. Acela e mincinos și tatăl minciunii.” (Evanghelia după Ioan, 8, 44) Iar Adevărul este Dumnezeu. Căci EL Însuși zice: „EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL și VIAȚA!” (Ioan 14,6). „Focul se naște din piatră și fier. Minciuna, din vorbă multă și din gluma prostească… Maica și pricina minciunii este, de multe ori, fățărnicia… Mincinosul prezintă un chip neadevărat al realității.” (Sf. Ioan Scăraru, Filocalia IX, trad., Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., București -1980). Minciuna are și ea deosebiri de vătămări: una este judecata celui ce minte de frica pedepsei, alta a celui ce minte neamenințat. Unul minte pentru desfătări, altul minte pentru plăceri. Unul minte pentru a provoca râsul celor din jur, altul minte pentru a întinde o cursă aproapelui făcându-i rău. Minciuna venind de la cel Viclean are trei fețe întunecate, schimonosite: cel ce minte în cuget; cel ce minte în cuvânt și cel ce minte cu însăși viața lui. „Cel ce minte în cuget este cel ce primește bănuielile… Cel ce minte în cuvânt este cel ce denaturează sensul cuvântului, „înfrumusețându-l” pentru a fi crezut… Cel ce minte cu viața sa însăși este acel cineva când, neînfrânat fiind, fățărește înfrânarea, sau lacom fiind, vorbește despre milostenie și laudă mila, sau mândru fiind, laudă smerita cugetare, sau neiubind virtutea, o laudă și o admiră.” (Ava Dorotei, Filocalia IX, op. cit.).
• Legenda indiferent cum e curgerea ei, lirică sau prozaică se prelinge dintr-un izvor fantastic, imaginar care nu ține cont de relieful istoric, documentar, dar evocă întâmplări care n-au avut loc sau isprăvi create anume pentru a măguli stăpânul: suveranul politic ori suzeranul pontif. Legenda ierarhului venețian Gerard, primul episcop de Cenad între anii 1030-1046, e o scriere hagiografică, ce relatează crâmpeie din viața sa, probabil cele în care a izgonit ierarhul ortodox și clerul său pentru a-i lua locul, instituind episcopia de rit latin, acțiune curajoasă, de altfel care i-a și grăbit plecarea spre beatificare în anul 1046 și apoi drumul spre canonizare în 1083. Probabil că, așa s-a născut și Legenda regelui Ștefan, care cu mâinile înroșite de sângele curat al Voievozilor dacoromâni, le-a uzurpat teritoriile, moșiile, episcopiile cu ierarhi și cler la un loc, pentru a înființa în regatul său „apostolic” și în Transilvania samavolnic prădată, scaune episcopale. După ce Ștefan al Ungariei l-a ucis pe Voievodul Ahtum, care era la el Acasă, apărându-și țara – moșia, el și vitejii săi martiri au fost înmormântați în mănăstirea ortodoxă din Morisena, care aparținea jurisdicției de Constantinopol. Ulterior în Morisena, transformată în Cianadina, de aici Cenad, clerul ortodox autohton a fost alungat și înlocuit cu călugări latini. Ștefan poreclit de maghiari „cel sfânt” a trecut cu calul, cu sabia, cu armata prin sângele valah la „creștinarea în masă și la implantarea unei întregi ierarhii ecleziastice în 1001, întemeierea arhiepiscopiei de Strigoniu-Esztergom și în 1008, a arhiepiscopiei de Kalosca, de care depindeau episcopiile latine înființate samavolnic în secolul al XI-lea, la Alba Iulia, Oradea, Cenad.” (Ioan Popoiu, Românii în Mileniul Migrațiilor (275-1247), Ed. Junimea – Iași, 2015)
• În Cronica lui Anonymus, care este de fapt tot o Legendă scrisă la cerere, din auzite, la peste un veac și jumătate de la curgerea evenimentelor, se relatează totuși despre prezența unei Episcopii ortodoxe în Cetatea Biharea, la cca. 10 km nord de Oradea. După alungarea clerului ortodox de către maghiari, Biharea a devenit din anul 1111 sediul comitatului Bihor al ungurilor, și în locul episcopiei ortodoxe au așezat una de rit latin. După distrugerea cetății Biharea de către cumani, relatează istoricul maghiar Karacsonyi Janos, episcopia latină a fost mutată la Oradea, în anul 1091, unde el ajunge episcop. Ofensiva maghiaro-catolică împotriva vlahilor ortodocși era destul de furibundă în acea vreme. Astfel regele Emeric al Ungariei cere papei Inocențiuu III, prin 1204, înlocuirea clerului grec (ortodox), nu grec ci, valah cu cel latin, dependent direct de Roma. Inocențiu al III-lea, ca un inocent pontif ce era, scrie Arhiepiscopului de Kalosca, sub jurisdicția căruia se afla și episcopia latină de Oradea, la 3 mai 1205, să aducă forțat episcopatul ortodox de pe moșiile urmașilor cneazului Bîlea (Bela cnese), sub ascultarea Romei. Toate cercetările, bulele, legendele din vremea domniei lui Ladislau I (1077-1095), precum Anonymi Gesta Hungarorum, care probabil s-a inspirat din Legenda Sancti Gerhardi, în Scriptores rerum Hungaricarum tempore ducum regumque stirpis Arpadianae gestarum, Ed. E. Szentpetery, vol. I-II, Budapest, 1937-1938; Șt. Lupșa, Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la 1556, Cernăuți, 1929; I. Lupaș, Vechimea Ortodoxiei transilvane, în „Studii istorice”, vol.V, Sibiu-Cluj, 1945-1946; G. Szekely, La Hongrie et Byzance aux X-XII siecles, dans „Acta Historica”, XIII; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ed. I.B.M. al B.O.R., București-1980 și multe altele, spun: Nimic despre visul lui Ladislau!
• Sau poate că el nici nu visase? Ori poate că Ladislau a visat doar atunci când l-au pus ungurii săi, mai târziu, să viseze?! Ladislau I a fost ales conducătorul Cruciadei I, dar a murit înainte de a participa la ea. Atunci care a fost meritul sfințeniei sale?! Doar Visul?! În Dictatus Papae, vicarul lui Hristos, Grigore al VII-lea (1073-1085), și nici după penitența de la Canossa din 1077, când înaintașul lui Borgia – Alexandru al VI-lea, și-a venit în fire…, nu se pomenește nimic despre visul, amăgirea, nălucirea, înșelarea regelui Ladislau.
• În timpul papilor Urban al II-lea (1088-1099), Paschalis al II-lea (1099-1118), Calixt al II-lea (1119-1124), Honorius al II-lea (1124-1130), când s-a întemeiat Ordinul Premonstratens, de către Norbert de Xanten la 1126, ori în vremea lui Bernard de Clairvaux (1091-1153), călugărul cel mai strălucit al veacului al XII-lea, sau sub Inocențiu II (1130-1143) ori Alexandru III (1159-1181), nu s-a pomenit nimic despre coșmarul regelui maghiar, când se știe că o astfel de nălucire cu apariția Crăiesei Cerului în vis, constituie temei de beatificare, la care adăugând poate și visul mileniului maghiar se producea grăbită canonizarea…
• În anul 1054, luna Aprilie, ziua 16, în Catedrala Patriarhală – Sfânta Sofia, ramura de Apus a Bisericii Apostolice Universale s-a desprins oficial de Trunchiul Bisericii – Mamă a lui Hristos, Una, Sfântă, Sobornicească. Inițial Biserica Romei s-a rupt de la început, de când ierarhul de Roma l-a smuls pe Petru din sânul Apostolilor, din Cer, întronizându-l ca episcop de Roma.
• A urmat apoi, un șir neîntrerupt de erezii – absurde și stupide pretenții papistașe, precum: 1. Primatul papal. 2. Întemeierea Bisericii doar pe umerii lui Petru. 3. Civitas Dei – împărăția lui Dumnezeu pe pământ. 4. Instituirea papei ca Rector Dei și Împărat Roman. 5. „lipsa de greșelă” a papei. 6. „Filioque, adaosul care a uzurpat dogma Sf. Treimi”. 
• Nestorianismul Bisericii Romane, legat de taina Întrupării: cele două firi într-o singură Persoană, cea a Cuvântului, căruia i se aduce doar o singură și deplină adorare cea întru Fiu al lui Dumnezeu. Nu sunt două adorări cum aduc latinii: Omului Iisus și Dumnezeului Hristos, prin cinstirea unor părți din Trupul Lui, precum „Sacra – Inimă a lui Isus”, creată prin „vedenia” călugăriței Maria Alacoque, de la Paray-le-Monial, dioceza de Autun, prin 1680.
• Iată două monstre din acele vedenii care efectiv te încremenesc, te interzic ca rațiune: „Odată, EL (Isus) îi îngădui de a-și rezema capul pe pieptul Său și îi ceru inima sa… Tu, continuă Isus, vei fi jucăria bunei Mele plăceri?!… A uitat smerita călugăriță să ne spună însă care Isus i-a cerut inima?! Fiindcă știm că mai apare unul cu copite…
• Altădată, i-a apărut „Madona” ținându-L în brațele sale pe pruncul Isus. EA îi îngădui să-L mângâie și să-L țină în brațe.” (spune iezuitul Languet, cf. Vladimir Guette, Doctor în Teologie al Bisericii Ortodoxe a Rusiei, Papalitatea Eretică, trad. Protosinghel Gherasim Saffirin, Scara, 2010,p. 71) Languet s-a întins apoi foarte pe larg asupra „făgăduinței de căsătorie intervenită între „Isus” și Maria Alacoque, asupra logodirii și cununiei.” „Respectul pentru cititorii noștri, spune Vladimir Gutte, ne oprește a cita vorbele de care s-a folosit iezuitul.” (ibid.)
• (Înșelările drăcești sunt cumplite în „mănăstirile” papistașe și de cele mai multe ori îl au ca pricinuitor pe dracul curviei. (n.ed.) Ordinul Iezuiților a creat din prea multa lor dăruire a indulgențelor absurde un necontenit șir de „vedenii”. Dogmele răscumpărării: a) „pelagianismul bisericii Romei”; b) „Imaculata Concepțiune”, adică învățătura că Sfânta Fecioară Maria s-a născut fără păcatul strămoșesc; c) „Indulgențele”; d) Purgatoriul; 9) infailibilitatea papală; 10) hegemonia universală a Instituției papale – Eclesia de Roma; 11) erezii și rătăciri privitoare la Sfintele Taine. 12. Erezia egalității Maicii Domnului cu Sfânta Treime. 13. Erezii și greșeli papale privind viața viitoare. Erezii care substituie dogma teologică cu rațiunea psihică. 15. Erezia substituirii dogmei ecumenicității Bisericii cu Mișcarea ecumenismului politic al tuturor „bisericilor.” (Vladimir Guette, Expunerea doctrinei Bisericii Ortodoxe de Răsărit, trad. Mitropolit Iosif Gheorghian, București-1893; I. Mihălcescu, La Theologie symbolique au poin de vue de l-Eglise orthodoxe-orientale, Bucharest et Paris, 1932; N. Lopuhin, Creștinismul apusean, trad. Episcop Nicodim Munteanu; Vladimir Guette, Papalitatea Eretică, trad. Protos. Gherasim Saffirin, Scara, 2010)
• Lângă supremele Erezii ale liderilor politico-religioși ai Romei trebuie să consemnăm și un munte de falsuri, botezate „Decretalii”, Bulle, bulișoare, bulimine…(Vladimir Guette…, p. 31). Încă din „fașă” Episcopia Romei a sărit peste copilăria ortodoxă a Creștinismului, direct în brațele adolescenței papistașe, uzurpând CAPUL BISERICII – HRISTOS, prin supremația lumească a „Vicarilor hristici,” spre a se maturiza apoi ca Instituție politico-religioasă, cu pretenție de monarhie universală peste întregul pământ. Bine că se vrea doar pe pământ! Apusul european a altoit pe Creștinismul hristic corcitura umanismului, apărând astfel două ramuri pseudo-creștine: „papismul, care Îi ia totul lui Hristos și protestantismul, care nu cere de la Hristos decât foarte puțin, adesea chiar nimic. Papismul a încercat să-L înlocuiască pe Dumnezeu-Omul cu omul, până când în dogma infailibilității omului Dumnezeu-Omul a fost înlocuit pentru totdeauna cu omul infailibil… Iar protestantismul nu este altceva decât un papism aplicat tuturor.” (Sf. Iustin Popovici, Abisurile gândirii și simțirii umane, Sophia, 2013)
• Cultul Maicii Domnului în instituția catolică, papistașă
• Comunitatea latină, papistașă rupându-se oficial în anul 1054, din Trunchiul Bisericii Ortodoxe Universale a întrerupt comuniunea cu Duhul Sfânt, Sfânta Treime, implicit cu Maica Domnului și evident cu Ierarhia cerească. La această ruptură s-a încercat o serie de suduri papistașe prin diferite Ordine înființate, în care să se cinstească Cultul lui Hristos sau al Fecioarei Maria.
• Fecioarei Maria i-au fost dedicate peste 16 Ordine, între care: „Ordinul Fecioarei”, Italia-1610; „Ordinul Maicii Noastre de la Betleem”, Lemnos-1459; „Ordinul Neprihănitei de la Vila Vicioasa”, Germania-1690; „Ordinul Sfintei Fecioare a Germanilor – Teuton”,sec. XII;„Ordinul militar Zămislirea Preafericitei Fecioare Maria”, Italia-1617 etc. (Mioara Cremene, Dicționar Inițiatic al Ordinelor Cavalerești, Ed. Universal Dalsi București-1998). La 8 Decembrie 1854 papa Pius al IX-lea (1846-1878) a proclamat dogma marială a învățăturii despre Neprihănita Zămislire a Mariei, autointitulându-se apoi ca Pastor Aeternus, prin dogma infailibilității papale, în care se afirmă ca infailibile deciziile ex Cathedra ale pontifului. O sută de ani mai târziu, „ruda” sa, papa Pius al XII-lea (1939-1958) a publicat la 12 August 1950, Enciclica Humani generis, în centrul căreia a fixat articolul de credință „a ridicării cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria”. În 11 Octombrie 1954, prin Enciclica Ad caeli Reginam s-a stabilit sărbătoarea regalității Mariei, iar în 15 Mai 1956, prin Enciclica Haurietis aquas s-a revelat cultul Preasfintei Inimi a lui Isus. (August Franzen/ Remigius Baumer, Istoria Papilor, trad. Pr. Remus Pop, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București-1996; Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București-1993)
• Vanitatea maghiară
• Vanitatea maghiară este o încrengătură a deșertăciunii țesută în pânza zădărniciei, brodată cu prezumție, ambiție, orgoliu, slavă fariseică, în care se conturează imaginea mândriei-trufiei în care se reflectă permanentul iredentism. Prezumția este voința irațională de a face ceva dincolo de puterea și pregătirea respectivă ( definiție spirituală diferită de termenul juridic). Ambiția este dorința după onoruri și demnități fără merit, fără pregătire și dobândirea lor prin orice fel de mijloace. Orgoliu este lauda de sine cu calitățile egoului peste măsură. Slava fariseică este iconostasul vanității reflectat triptic: a) prin semeție (fală), laudă completă; b) prin ostentație, când ne trâmbițăm însușirile prin fapte ori semne extravagante; c) prin fățărnicie, manifestarea perfecțiunilor prin virtute falsă. 
• „Mândria, grăia getul nostru Evgarie Ponticul, este primul pui al diavolului – începutul tuturor păcatelor și adevăratul păcat spiritual.” (Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, vol. 1, trad. Ieromonah Arsenie Boca, Mănăstirea Sâmbăta –Făgăraș, 1947). Evgarie a fost ucenicul Sfinților geto-daci, Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz. Primul l-a făcut citeț, iar al doilea diacon. O vreme a ucenicit pe lângă patriarhul ecumenic Nectarie, apoi a devenit discipolul Sf. Macarie cel Mare în Egipt, refuzând scaunul episcopal ca și Arsenie Boca, oferit de Teofil al Alexandriei.
• Mândria – Trufia este trâmbița egoului fariseic care cântă fals pe cele patru voci: a) când socotim ca ale noastre toate cele date de Dumnezeu; b) când credem că toate cele date de Dumnezeu sunt pentru meritele proprii; c) când credem că avem ceea ce în realitate nu avem; d) când prin fariseismul superiorității, disprețuim pe toți ceilalți din jurul nostru. (Teologia Morală Ortodoxă, Vol. I, Morala Generală, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia-2003). În cea mai mare parte istoria scrisă de maghiari pentru ei, de-a lungul secolelor nu este cea a realității faptelor ungurești, fiindcă ea s-a întemeiat pe legende, pe falsuri, pe presupuneri, pe incertitudini, pe probabilități, pe ceea ce și-au dorit și își doresc, adică pe absurde pretenții.
• Iredentismul maghiar este pretenția absurdă a VISULUI, a mileniului de a fi, de a redeveni Ungaria Mare, când de altfel hotarele ei naturale au fost așa cum sunt: MICI.
• VLAHERNA ELEUSA – Fecioara Maria, a fost așa numită NU ÎNTÂMPLĂTOR încă din timpul vieții Sale pâmântești !
• ”Grădina Maicii Domnului” nu este un dar ce ni se face, nouă românilor, ci doar o recunoaștere târzie a adevărului ce nu a mai putut fi ascuns !
• GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
• Cavaler de Clio
• 25 FEBRUARIE 2024
•  – Duminica Vameșului și Fariseului

(va urma)