Dupǎ şuşanele nesărate şi sǎlcii de când cu pandemia agresivǎ de prostie de care n-a fost ocolit nici teatrul românesc, am asistat cu o bucurie de suflet pe care-o credeam deja ajunsǎ biatǎ “steluţǎ pierdutǎ în neagra veşnicie”, la o revǎrsare de culoare marca Doina Levinţa, ca o primǎvarǎ îndrǎgostitǎ de soare şi, un “înşir’-te mǎrgǎrite” de scene ca tot atâtea escale prin subterana cǎlǎtorie (cu metroul adicǎ, doar nu v-aţi gândit la Dante & comp!) în Bucureştiul multietnicizat, la care ne invitǎ maestrul fǎrǎ seamǎn al pantomimei coregrafice Dan Puric.
Sǎ vi-l povestesc ? Nu ! Un astfel de spectacol nu se povesteşte. Este o poveste-feerie care trebuie trǎitǎ de fiecare-n parte fiindcǎ se adreseazǎ sufletului care ştie (o, cum mai ştie!) sǎ vadǎ, ochilor care ştiu sǎ gândeascǎ, auzului care dǎ tǎcerii ecou de armonii, inimii – fior de seve noi, hohotului de râs – rupere de zǎgaz şi lacrimii (ei, da, este şi ea pe-aproape!) – gust de fagure şi de proaspǎt amar.
Cǎlǎtoria marca Dan Puric – spectacol de zile mari în primǎvara aceasta care ignorǎ lǎtratul armelor în vremea zǎludǎ din lumea ca o tablǎ de şah unde nebunii sunt regi iar omenirea – mulţime de pioni cu viaţa lor puţinǎ, aruncaţi în marele dezmǎţ – joc diabolic de-a cine apasǎ primul pe buton.
Cât mai existǎ teatru de artǎ şi oameni care cu credinţǎ sǎ-l slujeascǎ, e bine! Şi ce poate fi mai reconfortant decât râsul în cascadǎ nǎvalnicǎ al spectatorilor din întunericul unei sǎli de teatru? Sǎ râdem aşadar, cât încǎ se mai poate!
Dupǎ terminarea spectacolului, invitatǎ şi eu – marele public (ce privilegiu!) la un pahar de şampanie cu întreaga trupǎ câtǎ frunzǎ, câtǎ floare, minunatul artist Dan Puric, prezentându-mǎ cui vrea sǎ asculte, a început prin a-mi rosti numele şi,…a nu mai sfârşi cu înşirurea unor calitǎţi pe care mi le atribuia cu o generozitate de Cresus, vrând parcǎ sǎ-i convingǎ şi pe cei cu langue de chat-ul in licoarea înspumatǎ cǎ le-a pus Dumnezeu mâna în cap prin norocul nesperat de a mǎ cunoaşte (ar fi putut chiar sǎ mǎ şi pipǎie urlând: este!)… Am profitat de o pauzǎ de respiraţie a vorbitorului şi, adresându-mǎ la rândul meu norod-popor-mulţimii rǎbdǎtoare din jur, am întrebat: – Ştiţi cumva dacǎ maestrului D.P. i se întâmplǎ sǎ mai şi mintǎ uneori? Nu, nu-mi rǎspundeţi, spuneţi-v-o în gând! Dar sǎ ştiţi cǎ de data aceasta a rostit adevǎrul!
De ce-or fi râs cu toţii?
Pânǎ şi şampania din paharul meu sta sǎ dea pe dinafarǎ…