Iurie Petru Sadovnic (Orheianu), cel mai important cantautor basarabean de muzică folk-rock, s-a născut la 14 decembrie 1951, în satul Jura, raionul Râbnița și a copilărit în satul Susleni, raionul Orhei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, fiind unicul fiu al învățătoarei Fevronia Onofrei și al ofițerului militar, apoi lucrătorului de miliție Petru Tihon Sadovnic. A absolvit Școala Medie din Susleni (1959-1969), după care și-a satisfăcut serviciul militar în orașul Nikolaev, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (1970-1972). A urmat Facultatea de Regie și arta actorului a Institutului de Stat al Artelor „Gavriil Musicescu” din Chișinău (1972-1976) și a fost angajat al Filarmonicii Naționale din Capitală (1974-1996), unde a colaborat și cu Teatrul Poetic. S-a căsătorit la 12 iulie 1975, la Susleni, și a avut doi fii. A compus 114 cântece și a interpretat 155 de piese, a editat opt albume proprii, figurează pe 16 discuri colective și este producătorul unui alt album. A publicat un volum de versuri și a apărut în 15 filme (două artistice, cinci muzicale și opt documentare) și trei spoturi publicitare. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio (prima în luna noiembrie 1978) și de televiziune (ultima în luna martie 2020), fiind menționat în diverse surse tipărite (volume, publicații) și electronice. A susținut peste 1.000 de recitaluri și a efectuat turnee în Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Franța, Mongolia, Polonia, Republica Democrată Germană, Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina, Ungaria și U.R.S.S. (1975-2020). A cântat în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, cu prilejul declarării independenței Republicii Moldova, la 27 august 1989, și pe front, pentru ostașii care au luptat în războiul din Transnistria, la 1 iunie 1992. A fost distins cu peste zece importante premii, ordine, medalii și titluri. A murit la 7 iunie 2021, la Chișinău, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central din oraș la 9 iunie, când a fost instituit doliu național.

Iurie Sadovnic (compoziții, texte, voce și chitară) este o emblemă a muzicii folk-rock din Basarabia și un simbol al libertății manifestate prin cântec. Despre muzica și rădăcinile sale, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 23 mai 2018, la Iași.

– Fii binevenit la Iași, Iurie Sadovnic!

– Te salut și eu! Sunt fericit să fiu, din nou, în România, unde mă simt ca acasă; când vin în țară, mă scald ca peștele în apa de munte cea mai pură.

– A trecut un an jumătate de când ai fost ultima oară aici; ce s-a mai întâmplat între timp?

– Am avut foarte multe de făcut; de atunci, lucrez la viitorul album, ce se va numi Balada bărbaților și pe care-l voi lansa până la sfârșitul anului.

– Ai dedicat atâtea piese femeilor – chiar și un disc întreg; ce-ți veni cu… bărbații?! I-ai simțit nedreptățiți?

– Nu… Lucrând la acest C.D., mi-am dat seama că realizez, de fapt, un alt album pentru femei, fiindcă, dincolo de cântecele „bărbătești”, noile piese vorbesc despre mamă, despre iubită, despre femeia cu care ne certăm și pe care, după aceea, o iubim și mai mult. La sfârșitul vieții, Albert Einstein a spus: „Tot universul este creat din iubire.” Din nefericire, simt că din femeia de astăzi dispare, încet-încet, feminitatea; pe zi ce trece, ea devine mai rece, mai pragmatică și mai aproape de firea bărbatului. Și e mare păcat, pentru că destinul pentru care a fost trimisă pe pământ este de a mângâia suflete.

– Totuși, ce ar fi lumea fără femeie?

– Hm… N-ar fi!

– La tine, creația e un proces laborios?

– De regulă, lucrez în paralel la mai multe discuri; albumul Evadare, de pildă, mi-a luat vreo zece ani. Dacă e să mă refer la o piesă, pentru Strunga, de exemplu, mi-au trebuit șapte ani; acest cântec e foarte lung și a fost nevoie să găsesc mai multe nuanțe muzicale, pentru a-l salva de la monotonie.

– Cum îți vin liniile melodice? Cum le compui?

– Fiecare piesă cere o atitudine aparte; eu scot „mustul” din profunzimea versului, găsind partea dramatică din el, și de acolo îmi vine muzica – brutal și banal spus, pentru că despre asta nu se poate vorbi. Există un moment divin, când apare sâmburele melodiei, din care înflorește buchetul ce se numește cântec. Din mine, curge muzica precum apa dintr-un izvor.

– De la o vreme, sesizez în piesele tale o tentă răzeșească; ce te-a îndemnat să te apleci asupra ei și la ce surse ai apelat?

– Dintotdeauna, am fost foarte interesat de istorie – și nu numai de cea a neamului românesc, ci și de istoria popoarelor vecine, care m-a ajutat să o înțeleg mai bine pe a noastră. Pentru asta, am intrat în biblioteci și, în paralel, am studiat și folclorul țărilor care ne înconjoară, ca să văd impactul acestuia asupra muzicii noastre – chiar și influența celților. Mi-au fost de mare ajutor și discuțiile cu Nicu Covaci, care a scotocit prin arhive încă acum aproape 50 de ani. Acestea au fost sursele mele de inspirație, ce au marcat o cotitură spre elementul arhaic din muzica mea.

– Ce înseamnă pentru tine cuvântul răzeș, care altora poate nu le spune mare lucru?

– Mă doare mult că această temă nu este tratată, pe larg, în școli – nici în Basarabia, nici în România. Papa Sixt al VI-lea l-a numit pe Ștefan cel Mare „atletul creștinătății”, ori armata lui era alcătuită, în principal, din răzeși moldoveni. O cronică elvețiană din vremea aceea spune că răzeșii erau cei mai buni luptători, aflați totdeauna în mișcare; din acest motiv, încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, bunicul marelui Ștefan, ei erau angajați și de către domnitorii învecinați. Bolșevicii și comuniștii ne-au spus că răzeșii erau niște țărani terfoși [zdrențăroși] care se luptau doar cu o ghioagă, fără zale, coifuri, scuturi și arme. Nici vorbă de așa ceva! Ei erau luptători profesioniști, niște cavaleri în adevăratul sens al cuvântului! Până și casele lor cu cerdac, de pe ambele maluri ale Prutului, se deosebeau de cele ale țăranilor simpli, care nu participau la lupte decât conduși de răzeși; altfel, ar fi fost carne de tun. Oștirea lui Ștefan era înzestrată din cap până-n picioare cu paloșe, arcuri, scuturi, zale, coifuri și chiar archebuze, fără de care nu s-ar fi putut lupta cu oștile bine echipate ale turcilor, tătarilor, polonezilor sau maghiarilor. În plus, erau și foarte bine instruiți, fiindcă Ștefan plătea pentru asta instructori militari străini – turci, tătari și europeni; așa se face că răzeșii cunoșteau trei moduri de a se lupta. Între Prut și Nistru, erau 22.000 de răzeși, în jurul lui Ștefan fiind permanent 12.000, iar toți aceștia trebuia să reziste în fața unor hoarde de 50.000 și chiar 100.000 de năvălitori. În bătălia de la Podul Înalt [10 ianuarie 1475], de pildă, 40.000 de moldoveni au biruit armata regulată de 120.000 de oameni a otomanilor. Se și spunea că un moldovean se bătea cu zece dușmani, dar nu unul cu o ghioagă, ci un răzeș bine echipat și instruit.

– Până unde se întindeau urmele lor?

– Până la Bug. Când am făcut armata la Nikolaev [port pe râul Bug, în sudul Ucrainei], de jur-împrejurul orașului erau numai sate moldovenești, în care se păstrează până astăzi tradițiile și obiceiurile moldovenești.

– Chemarea pentru rădăcinile răzeșești ale moldovenilor și pentru istorie, în general, ai simțit-o de mic sau ți-a fost cultivată în timp?

– Încă din copilărie, ea mi-a fost insuflată de rudele mele ce fuseseră deportate în iadul gulagurilor Vorkuta și Kolyma și care au supraviețuit datorită muzicii. Unchiul meu a reușit să se întoarcă acasă după 18 ani de deportare și de la el am învățat să cânt. Pasiunea pentru istorie mi-a fost întreținută și de bunelul meu, care a luptat în trei războaie și mi-a povestit prin ce a trecut. De prin clasa a VII-a, mergeam cu un magnetofon pe la bătrânii din sat și înregistram povești, poezii și cântece răzeșești vechi. De aceea, încă de mic am știut că istoria predată la școală era falsă, iar, mai târziu, am înțeles și de ce ai mei îmi spuneau mereu să nu dezvălui nimănui ceea ce aflam acasă.

– Dacă viața te-ar fi pus în situația de a face altceva decât muzică, ce ai fi ales?

– Cu siguranță, m-aș fi dedicat istoriei, poate chiar arheologiei.

– Cum mai trăiesc basarabenii după aproape trei decenii de deschidere?

– La noi, au intervenit modificări radicale, iar aceste schimbări se datoresc, în principal, școlilor și liceelor românești din toată Basarabia. Voi, cei de aici, nu vă puteți închipui ce noroc aveți de școala românească; în sufletul românului, se simte din plin puterea acestei școli. Așa a apărut o nouă generație, care gândește altfel și care s-a întâlnit cap în cap cu cele vechi, ce nu au suficientă cultură pentru a ceda; chiar fiii și nepoții acestora – și sunt încă destui – continuă s-o țină pe-a lor. Dar există șanse de revenire la normalitate, pentru că tinerii români luptă pentru cauza națională și au început deja să scrie o altă istorie.

– Dacă, dintre timp, sănătate și înțelepciune, Dumnezeu ți-ar hărăzi un singur dar, ce ai alege?

– Înțelepciunea, pentru că de timp și de sănătate voi avea eu grijă. La ce-ți mai trebuie timp și sănătate dacă ești prost?!

– Cineva spunea că un artist adevărat se naște o singură dată și nu moare nicicând…

– Vai de mine! Veșnicia mă sperie!

– Totuși, unde ai vrea să înveșnicești și ce ai dori să ți se scrie pe cruce?

– Acum vreo șapte luni, într-un spectacol de la Susleni i-am rugat pe consătenii mei să insiste să fiu înmormântat în cimitirul din sat, alături de mama și tata. Eu vreau să rămân cu ei, pentru că acolo e casa părintească și acolo este locul meu. Iar, pe cruce, aș vrea să scrie, simplu: „Am fost o așchie de răzeș.”

Florin Bălănescu