Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 3 (135), Martie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

PE  DRUMURILE  ISTORIEI  CU  TAHSIN  GEMIL  

Primit pentru publicare: 18 Martie 2020
Autor: Prof. D-r Dan PRODAN, redactor al Revistei Luceafărul
Publicat: 19 Martie  2020
© Dan Prodan, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

A scrie amintiri sau a releva secvențe personale înseamnă a valorifica memoria individuală a unei entități umane, în raport cu evenimentele înconjurătoare. A scrie istorie echivalează cu provocarea memoriei colective a unui loc sau timp, cu posibilitatea ca memoria individuală a istoricului / martorului să atingă sau să intersecteze orizontul faptului istoric generator. Amintirile sau memoriile sunt precum cursorul de echilibru al unei balanțe, între subiectiv și obiectiv, între personal și comunitar, între vis și realitate, între închipuire și trezire. Evident, toți termenii potențial antagonici enumerați anterior suportă, la rândul lor, interpretări, în funcție de discutabile constante și / sau variabile… Un adevărat și cromatic univers fluid… 

Anul trecut, d-l Tahsin Gemil a publicat o altă carte, Pe Drumurile istoriei. Convorbiri cu prof. univ. d-r Tahsin Gemil, fost deputat, ambasador, realizată de Virgil Coman, vol. I, Cuvânt – Înainte de Emil Constantinescu, Președintele României (1996-2000), Prefață de Acad. Prof. Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universității Babeș – Bolyai, Președintele Academiei Române, Presa Universitară Clujeană, 2019, 690 p.; vol. II, Convorbiri cu prof. univ. d-r Tahsin Gemil, fost deputat, ambasador, realizate de Virgil Coman, Vasile Soare, Adina Fodor, Laura Cornea, Melek Fetisleam, Presa Universitară Clujeană, 2019, 498 p. Cine nu-l cunoaște pe T. Gemil poate crede că autorul a fost / este doar universitar, deputat în Parlamentul României și ambasador în două țări asiatice. Incomplet! Orizontul activităților desfășurate într-o carieră de peste jumătate de secol mai include pe cea de cercetător științific /istoric, arhivist, conducător de doctorate, director de institut, traducător, mentor al tinerilor istorici / filologi promițători într-o carieră turcologică – tataristică. 

Cartea – mesaj este greu de încadrat în matricea tematică clasică a memorialisticii: ea este în același timp o succesiune de amintiri inter-dependente, provocate de interviuri – fluviu, o lucrare științifică, un imens dosar diplomatic, un cuprinzător eseu istoric justificativ, o culegere de documente referitoare la o persoană, la familia, etnia și cariera ei, la oamenii și instituțiile cu care a colaborat, la realități / evoluții internaționale și la relații inter-statale, la manifestări culturale, artistice, sportive etc., un album foto comentat cu imagistica parțială a carierei autorului.  

In ultimele decenii, memoriile – interviuri devin tot mai numeroase în cadrul genului memorialistic mondial, unul din exemplele celebre fiind, în acest context osmanistic – tataristic, cel al ”decanului” osmanisticii mondiale, prof. Halîl Inalçık, tătar crimeean de origine, intervievat de Nancy E. Gallagher în 1989 (materialul a fost publicat în cartea Approaches to the History of the Middle East: Interviews with Leading Middle East Historians, London, Ithaca Press, 1994) sau de un reporter turc prin 2005. Astfel, Tahsin Gemil, după o pregătire prealabilă documentară, a început înregistrarea capitolelor cărții, în colaborare cu mai tinerii istorici, arhiviști, universitari Virgil Coman, Vasile Soare, Adina Fodor, Laura Cornea, Melek Fetisleam, adoptând o realistă și obiectivă linie de conduită deontologică, fără a reuși să elimine total (nici nu se poate așa ceva!) subiectivismul: ”Aceasta este deviza prezentei cărți: tot ceea ce se relatează aici este adevărat, iar ceea ce nu poate fi spus (încă) este trecut sub tăcere. Acest imperativ este valabil pentru unele informații legate de alte persoane și, în mod special, pentru activitatea mea diplomatică” (vol. II, pp. 30-31).

Cu pașii pe care i-a făcut Tahsin Gemil Pe drumurile istoriei, plecând de la rădăcinile tătare dobrogene, copilăria și școala în Medgidia (1943-1960) – (pp. 39-166), a devenit succesiv student la Iași (1960-1965) – (pp. 167-212), militar cu termen redus, profesor de liceu la Eforie Sud (1965-1966) – (pp. 213-229), cercetător științific la Iași (1966-1977) – (pp. 231-302), arhivist principal la București (1977-1984) – (pp. 303-330), cercetător științific la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din capitală (1984-1990) – (pp. 331-362), participant la Revoluția română din decembrie 1989 (pp. 363-395). Acest ultim fapt istoric major a schimbat viața aproape tuturor românilor. T. Gemil nu a făcut excepție. S-a implicat în viața politică românească post-decembristă agitată și a devenit Liderul comunității tătare din România (1990) – (pp. 397-493), apoi Cel dintâi deputat al tătarilor în Parlamentul României (1990-1996) – (pp. 495-690). 

După profesoratul la Universitatea Ovidius din Constanța (1991 – 1998) – (pp. 48-52), T. Gemil a devenit Primul și unicul ambasador român de origine turco-tătară (pp. 53-58), întâi în Republica Azerbaidjan (1998-2003) – (pp. 59-182), ulterior în Turkmenistan (2004-2007) – (pp. 183-282). După încheierea misiunii diplomatice la Așgabat, reîntors în România, T. Gemil a înființat, împreună cu prof. univ. d-r Călin Felezeu, Institutul de Turcologie și de Studii Centrale Asiatice la Universitatea Babeș-Bolyai, în 2008-2009 (pp. 283-320). ”De ce un Institut de Turcologie?”, s-a întrebat T. Gemil. Și a răspuns: pentru un triplu scop: științific – de cercetare, didactic – formativ și public – de promovare a politicilor și intereselor specifice (pp. 306-309).

1. Gemil a explicat, pas cu pas, experiențele traumatizante prin care a trecut, el și familia sa, timp de decenii, când s-au aflat Sub urmărirea Securității (pp. 321-424). Nu în cele din urmă, autorul a evidențiat Destinul istoric al tătarilor (pp. 425-484), în Asia, Europa și România, între secolele XIII – XX, pentru începutul secolului XXI concluzionând realist, cu amărăciune că ”(…) Asemenea acțiuni de autosubminare (a tătarilor) au fost multe în istoria noastră. Niciuna nu a rămas fără consecințe, iar cumulate ne-au adus în situația de acum, când ne confruntăm și cu primejdia pierderii identității naționale. (…) De pierderea statului tătar și, în curând, de pierderea identității noastre naționale suntem vinovați noi înșine în primul rând, apoi dușmanii din afară, care se înmulțesc pe măsură ce devine tot mai vizibilă  slăbiciunea noastră”.

Ajuns la sfârșitul captivantelor și interesantelor sale amintiri – fluviu, T. Gemil a recunoscut marea neîmplinire care îl macină de aproape jumătate de secol: ”Este regretul vieții mele, mai bine zis al carierei mele profesionale. (…) Am fost mereu frământat de faptul că, atunci, în octombrie 1972, când aveam doar 29 de ani, nu am avut tăria să-mi părăsesc temporar familia, pentru a da curs celor două șanse concrete de a-mi schimba categoric cursul vieții mele și al familiei mele. Dacă acceptam atunci oferta concretă a liderilor tătari din Turcia și, îndeosebi, pe cea a regretatului profesor Standford Shaw, de a merge în SUA, pentru a mă pregăti și lucra într-o universitate, eram de multă vreme un profesor bine cunoscut, cel puțin de faima regretatului profesor Kemal Karpat, cum au precizat unii dintre colegii mei, cu prilejul decesului profesorului Kemal Karpat, la 20 februarie 2019. (…) Eu aș fi avut posibilitatea să cercetez în profunzime trecutul relațiilor româno – otomane, precum și istoria și cultura tătarilor, mai ales ale celor din Crimeea. Cu certitudine, în SUA cariera mea profesională nu ar fi fost îngreunată de opreliștile politice cu care m-am confruntat mereu în România comunistă. Dimpotrivă, aș fi profitat la maximum de oportunitățile de specializare și cercetare pe care universitățile americane le oferă oamenilor de știință. Cred că ar fi fost benefic nu numai pentru tătari, ci și pentru istoriografia românească. Dar, nu a fost să fie!” – (pp. 486 – 487).

Dar, resemnați, spunem că tot răul este către bine! Edificatorul propriei sale cariere profesionale – politice – diplomatice impresionante, exemplu de bună și exemplară practică, un adevărat self-made-man, T. Gemil povățuiește pe cei care au urechi pentru a auzi: ”Ca o chintesență a experienței mele de viață, ca un bătrân ce sunt, îmi permit să-i sfătuiesc pe toți cei care au binevoit să citească această carte să-și îndeplinească cu abnegație datoria față de familie, ca și pe cea față de profesiune, să înfrunte obstacolele, să se ferească de a face rău oamenilor nevinovați, să ajute pe cei care au nevoie, să creadă în dreptatea și bunătatea lui Allah / Dumnezeu, care îi răsplătește pe cei buni și cinstiți, mai întâi în această viață!” – (p. 487).

Planuri și proiecte științifice istoriografice de viitor? ”Totuși, mi-am planificat câțiva pași, pe care îi voi face imediat după finalizarea acestei cărți la care lucrăm acum (Pe drumurile istoriei, vol. I-II – compl. Dan Prodan). Mai întâi, vreau să definitivez o carte despre relațiile internaționale ale Hanatului din Crimeea, apoi să adun într-un volum studiile mele legate de istoria tătarilor, în altul pe cele privind relațiile româno-turce. Apoi, dacă bunul Allah îmi va mai da timp, voi purcede la scrierea unei istorii tătare (kîpceace), ca ultima mea operă științifică. Pentru mine există și marea problemă a titlului acestei cărți: ”Istoria tătarilor” sau ”Istoria kîpceacilor” sau numai ”Istoria Hanatului din Crimeea”?!” – (p. 471). Dar o variantă de mijloc există întotdeauna: Istoria tătarilor (kîpceacilor) din Crimeea, cu trei – patru capitole introductive despre kîpceacii (tătarii) din Asia și despre statele / formele lor de organizare politică, economică, socială, militară, culturală, religioasă, ideologică etc. dintre secolele XII – XX.

Pe drumurile istoriei sunt memoriile – amintiri ale unui cetățean român de etnie tătară dobrogeană, care își iubește patria România și coetnicii minoritari, care a trăit copil în perioada de tranziție către socialism, a urcat primele trepte, unele ”înclinate” și ”alunecoase”  ale carierei sale științifice profesionale în epoca socialismului – comunismului, a atins vârful maturității profesionale – politice – diplomatice în deceniile post-decembriste, cu realizările / împlinirile și deziluziile / riscurile inerente, devenind un senior cunoscut și respectat, în domeniul științific – diplomatic, în România și în străinătate, dar încă cu ”datorii” auto-conștientizate și auto-asumate în orizont istoriografic osmanistic – tataristic și etnic – tataristic identitar. Interlocutorul, intervievantul, indiferent cum se numește: Virgil Coman, Vasile Soare, Adina Fodor, Laura Cornea, Melek Fetisleam, devine element de legătură între memorialist și cititor, sporind încrederea primului în mesajul transmis și curiozitatea celui de-al doilea față de textul receptat. 

Unii cititori așteaptă cu interes, eu personal urmăresc cu mare nerăbdare, apariția volumelor tematice și a sintezei promise de seniorul autor. Cartea ar fi trebuit să conțină și un rezumat într-o limbă străină europeană al firului roșu al memoriilor – fluviu, pentru o mai eficientă difuzare și receptare în lumea științifică mondială. De asemenea, un indice complex, antropologic, geografic, tematic etc., era foarte util pentru o rapidă orientare într-o carte densă în două volume, cu 1.188 p. + fotografii, care se citește, la unele capitole, cu creionul / markerul în mână și cu hărți geografice și istorice alături.