Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    TAHSIN GEMIL – ISTORIC AL TĂTARILOR

     

    D-l Tahsin Gemil, cunoscut și apreciat turcolog – osmanist, nume marcant al istoriografiei românești din ultima jumătate de secol, a promis, în 2019, să elaboreze ”o carte despre relațiile internaționale ale Hanatului din Crimeea” (în contribuția sa memorialistică, Pe drumurile istoriei, vol. II, Presa universitară clujeană, Cluj, 2019, p. 471). Autorul s-a ținut de cuvânt și a publicat lucrarea, antologie de texte proprii, Tătarii. Relații cu otomani și români, Presa universitară clujeană, Cluj, 2021, 430 p., cu sprijinul Universității Babeș – Bolyai din Cluj și al Institutului de Turcologie din același oraș transilvan. Cartea reunește 30 de articole și studii publicate de autor în perioada 1968 – 2020, referitoare la tematica precizată în titlul lucrării, grupate în patru capitole tematice, completate cu Prefață, 4 hărți, bibliografie și indice de nume. Contribuțiile au fost republicate în limba primei ediții, respectiv română (15), turcă (10), engleză (4), franceză (1). 

    ”Dat fiind faptul că trecutul tătarilor era aproape necunoscut în România, inclusiv și îndeosebi cel al tătarilor dobrogeni, a precizat autorul, am acordat prioritate problemei etnogenezei, prezenței tătarilor în Dobrogea și Bugeac, raporturilor Hanatului din Crimeea cu Poarta otomană, situației actuale și de viitor a comunității tătare din România. Acestea sunt și temele celor patru capitole ale prezentei cărți”.  

    Prezenta contribuție istoriografică a lui Tahsin Gemil poate fi intitulată și O istorie a tătarilor, în relație cu otomanii rumelioți – anatolieni și cu românii carpato – dunăreni. Astfel, autorul a evidențiat Strămoșii kîpceaci (cumani) ai tătarilor nord – pontici și nord – caspici (cap. I, pp. 17 – 113). Problema etnogenezei tătarilor (pp. 17 – 36) – (cu varianta în limba engleză, The Issue of Tatar Etnogenesis, pp. 37 – 59), este prima provocare istoriografică pe care T. Gemil o lansează în discuție și încearcă să o rezolve. Autorul a concluzionat că triburile kîpceacilor (cumanilor), locuitorii semi-nomazi, originari din Asia Centrală, ai zonelor nord – pontice și nord – caspice (secolele XI – XIII), au fost strămoșii tătarilor medievali, care triburi au devenit majoritare numeric în statul mongol întemeiat de Genghiz-Han, ajutat de nobilimea sa tribală, în primul sfert al secolului al XIII-lea, consolidat ulterior, dar și fărâmițat prin moștenire după 1227, în timpul urmașilor săi. Hanatul mongolo – cumano – tătar al Hoardei de Aur, moștenirea dinastică a lui Djuci, Batu-Han și Berke-Han, fiul și, respectiv, nepoții lui Genghiz-Han, s-a întins între fluviul Irtîș și Munții Pamir în Asia Centrală, și Munții Carpați în Europa Centrală. Limba cumano – tătară a fost una türcică, cel mai cunoscut monument lingvistic al acesteia în Europa fiind Codex Cumanicus, întocmit la sfârșitul secolului al XIII-lea în Pen. Crimeea cumano – mongolă.  

    Originea etnică a tătarilor a fost lămurită de autor în contextul general al prezenței populațiilor central – asiatice – türcice în spațiul istoric românesc în secolele V – XIII (huni, avari, bulgari, pecenegi, uzi, berenzi, cumani), anterior otomanilor (Osmanlı Öncesi Romanya Topraklarında Türk Varlığı, pp. 60 – 84; Peste un mileniu de existență a populației turce – tătare pe teritoriul României, pp. 85 – 95; X – XIV. Yüzyıllarda Orta ve Doğu Avrupa’da Islām Varlığına Tatar Katkısı, pp. 96 – 101). 

    Astfel, două lumi și două civilizații au intrat în contact direct, mult mai intens decât în secolele anterioare, din acea interpătrundere rezultând bazele civilizației moderne europene, care, apoi, s-a răspândit în Orient. ”În secolele XI – XIII, lumea occidentală – creștină și cea orientală – islamică au intrat în contact direct și sistematic, pe multiple planuri. Mai bine zis, desfășurarea unor procese complexe și de lungă durată a împins cele două luni una către cealaltă. Lumea modernă datorează mult mai mult lumii de la începutul mileniului doi, decât se crede în mod obișnuit”,  a concluzioat T. Gemil (Occident și Orient la început de mileniu, pp. 102 – 107; West and East at the Beginning of the Millenium, pp. 108 – 113). 

    Hoarda de Aur (Statul de Aur) – (cap. II, pp. 114 – 173) a fost una din cele mai importante formațiuni politico – militare, economice, sociale, religioase etc. succesorale ale imensului geografic imperiu genghizhanid asiatico – european. În acest context general bicontinental, autorul a conturat perspectiva generală a locului și rolului statului Hoarda de Aur în istoria generală türcică și în civilizația lumii (Altın Orda’nın Umummî Türk Tarihindeki Yeri ve Dünya Uygarlığına Katkısı (Kısa bir bakıș), pp. 115 – 123). Imperiul Hoardei de Aur a fost cel mai important stat politico – militar asiatico – european de stepă – câmpie a evului mediu, după cel de origine genghizhanid, model pentru formațiunile sale succesorale. 

    Hoarda de Aur a dominat militaro – politic zonele de câmpie – deal extra-carpatice românești, cu un anumit rol în formarea statelor feudale românești în secolul al XIV-lea. În cadrul ”simbiozei româno – cumane” (N. Iorga), în condițiile creșterii puterii zonale a prințului genghizhanid Nogay, în ultimele decenii ale secolul al XIII-lea, a avut loc ”descălecatul” lui Negru Vodă la sudul Munților Carpați Meridionali, la sfârșitul veacului amintit anterior, acțiune politico – militaro – demografică care a grăbit procesul de cristalizare statală feudală sud-carpatică românească. ”Cred că Negru Vodă poate fi identificat cu hanul cuman Toktemir (Tog Temir, Tek Temir)”, a presupus autorul (p. 131), sau Tihomir / Tocomer din istoriografia românească referitoare la sfârșitul secolului al XIII-lea și a începutului celui următor. Fiul său a fost Basarab, tot cu nume cuman, întemeietor de stat medieval românesc sud-carpatic. La estul Carpaților Orientali, descălecatul voievodului maramureșan Dragoș din Bedeu, la mijlocul secolului al XIV-lea, a fost completat cu cel al altui voievod maramureșan, rebelul anti-angevin Bogdan din Cuhea, în deceniul VII al veacului amintit, ulterior cu înglobarea litoralului pontic și a regiunii nord-dunărene dintre Prut – Chilia – Nistru, stăpânite de un ”Dimitrie, principele tătarilor”, la statalitatea moldavă, în deceniile VIII – IX ale perioadei precizate (Cumano – tătarii și începuturile statelor medievale românești, pp. 124 – 135; Cumano – Tatars and Early Medieval Romanian States, pp. 136 – 149). 

    Gemil a prezentat caracteristicile generale referitoare la Puterea centrală și structura socială din Hoarda de Aur, pp. 150 – 157, concluzionând că, ”Alături de puținele triburi mongole, triburile turcice supuse, mai ales kîpceace, au constituit structura de rezistență a noului edificiu statal tătar. Hoarda de aur nu a fost un stat sau imperiu nomad, ci unul de stepă, bazat pe structuri stabile. Este adevărat, ca în orice imperiu, cu atât mai mult într-unul de stepă, în Hoarda de Aur a existat o permanentă mișcare a oamenilor. Într-o anumită măsură, această mișcare era încurajată de autorități, cu scopul de a asigura loialitatea unor șefi de triburi. În final, această mișcare la scară largă a dus la coeziunea etno – politică a Hoardei de Aur. Unificarea sistemului administrativ – fiscal și a celui legislativ – juridic au reprezentat garanția solidității construcției politice. Promovând cu prioritate comerțul la mare distanță, puterea centrală a susținut dezvoltarea sistemului urban, care la rândul lui a consolidat edificiul de stat imperial. Orașele au constituit principala aliată internă a puterii centrale împotriva tendințelor centrifuge ale aristocrației tribale nomade. În orașe a apărut și s-a dezvoltat, cuprinzând toată întinderea Hoardei de Aur, fermentul unificării lingvistice și culturale, în jurul spiritualității turco – islamice” (pp. 156 – 157). 

    În contribuția următoare, autorul a realizat câteva corecții referitoare la istoria Hoardei de Aur (Altın Orda Tarihinde Gereken Önemli Düzeltmeler, pp, 158 – 163), regăsite, de altfel, pe parcursul lucrării. 

    The Tatars in Romanian Historiography (pp. 164 – 173) este analiza care încheie un capitol și face trecerea la următorul, al III-lea. T. Gemil a subliniat realitatea că ”The poignantly negative image of the Tatar in Romanian Historiography is, in fact, the product of the universal and incessant confrontation between Cristianity and Islam, or more accurately the result of engendered Islamophobia throughout Christian Europe, including in the Romanian Principa lities. The Ottomans and Tatars were the only forces of Muslim descent to exist not in the vicinity of Europe, but within Europe itself, which explains the vehemence of the reaction against them” (p. 173).

    După dispariția Hoardei de Aur ca stat feudal centralizat și fragmentarea acesteia în hanate regionale, la începutul secolului al XVI-lea, Hanatul de Crimeea a fost cea mai importantă și mai longevivă formațiune politico – militară succesorală a moștenirii dinastice a lui Djuci genghizhanidul. Hanatul de Crimeea și-a creat deja, în secolul al XV-lea, propria personalitate statală în zona nordică a Mării Negre, între Nistru și Doneț. Autorul a conturat cadrul politico – juridic al raporturilor dintre Hanatul Crimeii și Poarta Otomană (pp. 174 – 196). Statul crimeian a intrat sub suzeranitatea otomană în 1475, în următoarele trei secole intensitatea acestei dependențe oscilând în funcție de varii factori interni – externi tătaro – otomani. 

    Astfel, respectivele raporturi complexe bilaterale au fost stabilite prin documente juridice otomane numite ‘ahdnāme-le (cărți de legământ / jurământ), nedescoperite încă documentar – arhivistic, în care tradiția orală otomano – tătară și izvoare istorice indirecte au inclus diverse condiționări reciproce: investirea oficială sultanală a hanului de la Bagcesaray sau demiterea acestuia de către autoritatea supremă de la Istanbul; ostatici – rude ale hanului în palatul sultanal de la Istanbul; gardă otomană de pușcași lângă han; acesta să devină prieten prietenilor și dușman dușmanilor puterii otomane, adică să subordoneze politica externă tătară celei otomane; să acorde ajutor militar și informațional suveranului otoman; participarea personală a hanului la campaniile militare otomane anti-creștine conduse de sultani sau marii viziri; neplata vreunui bir oficial al hanului către sultan; plata periodică sau extraordinară a unor stipendii otomane către curtea de la Bahcesaray. Hanii tătari au fost aliați vasali cu prerogative speciale ai sultanilor otomani, iar Hanatul din Crimeea a devenit un zid, o ”pavăză de fier” la hotarul nordic european – pontic – azovian al Imperiului Otoman. 

    În acel context complex s-a încadrat și atenția deosebită acordată de sultanii de la Istanbul peninsulei tătare din Marea Neogră (Crimeea în politica pontică a Porții Otomane, pp. 197 – 203). ”Stăpânirea Peninsulei Crimeea însemna practic exercitarea controlului asupra întregului trafic din Marea Neagră, iar prin extensie, Crimeea reprezenta o adevărată bază de atac și, desigur, de apărare a Transcaucaziei, a Anatoliei și a Peninsulei Balcanice. Totodată, Crimeea, ca entitate geoistorică, a fost complementară strântorilor Bosfor și Dardanele în privința derulării legăturilor comerciale dintre bazinul Mării Mediterane, pe de o parte, și zonele nord-pontice, până departe către Europa centrală și nordică, pe de altă parte. Exercitarea controlului asupra celor două strâmtori impunea ca o necesitate geo-strategică primordială extinderea acestui control și asupra Peninsulei Crimeea”, a concluzionat autorul (p. 197). 

    Relațiile otomano – moldave și tătaro – moldave au fost ilustrate și în documentele (yarlık-uri) marilor hani tătari sau în scrisori ale conducătorilor aristocrației tătare, emise în secolele XV – XVII. Astfel, T. Gemil a analizat și a plasat în contextul istoric real Două documente tătărești referitoare la campania din 1476 a sultanului Mehmed al II-lea în Moldova (pp. 204 – 217), și un Yarlık al hanului Crimeei Gazi Gheray – Bora adresat domnului Moldovei Aron Vodă – Tiranul (pp. 219 – 226). Toate cele trei documente tătărești reflectă situația politico – diplomatico – militară delicată a Moldovei în două momente cruciale ale istoriei sale, aflată între blocul otomano – tătar și tabăra Creștinătății. 

    Analizând și valorificând documente otomane inedite din arhivele din Istanbul, autorul a lămurit problema tătarilor nogai din Bugeac: subordonarea lor sultanului otoman; delimitarea zonelor lor de locuire; relațiile sinuoase cu moldovenii; ”hotarul lui Halil pașa” și zona numită ”Cele două ceasuri” (pe lățime – 32 de ceasuri pe lungime), ocupată ilegal de nogai dincolo, la nord de ”hotarul lui Halil pașa”, în teritoriul originar moldav; încălcările repetate ale limitei nordice a regiunii ”Celor două ceasuri” de către nogai etc. Problema nogailor din Bugeac, cu o primă încercare juridică de rezolvare în 1666 – 1667, a trenat până în 1812, când rușii au ocupat samavolnic militar teritoriul moldav dintre Prut – Nistru, inclusiv zonele în litigiul secular otoman / nogai – moldav, țariștii organizând ulterior, în manieră proprie administrativă – teritorială – agrară viitoarea Basarabie imperială (Yeni Belgelerle Göre ”Halil Pașa Yurdu” ve ”Iki Saatlik Arazi”, pp. 227 – 233; Relațiile moldo – otomano – crimeene și problema tătarilor nogai din Bugeac, pp. 234 – 248; L’evolution des limites de l’habitat des tatars nogaï au Boudjak, pp. 249 – 252). 

    Vecinătatea moldo – tătară s-a manifestat și prin relații comerciale în secolul al XVIII-lea, însă la un nivel modest, pentru că cele două economii nu erau complementare, ci aproape identice, caracterizând activități lucrative productive în zone geografice aproximativ similare (Relații comerciale moldo – tătare în secolul al XVIII-lea, pp. 253 – 258).

    Pentru tătarii din fostul spațiu rusesc țarist (secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea), T. Gemil a analizat conținutul reformei lui Ismail Mırza Gaspıralı (Gasprinski), iar pentru cel post-sovietic a prezentat Euroislamul – reforma inițiată și dezvoltată de conducerea Republicii Tataristan după 1991. Modelul tătar (Euroislamul) a fost promovat, prin ”Inițiativa de la Haga”, ca o soluție pașnică pentru rezolvarea problemelor inter-etnice complicate, la sfârșit de secol și de mileniu. Cu mijloace exclusiv pașnice luptă și tătarii din Crimeea pentru recâștigarea drepturilor lor istorice, politice, naționale, lingvistice, culturale, religioase (Kırım Tatarları ve Bütün Türk Dünyası Için Büyük Bir Șans – Ismail Gaspıralı Islahatı, pp. 259 – 264; O inițiativă tătărească de reformă – Euroislamul, pp. 265 – 271).

    Evident, dintr-o astfel de contribuție istoriografică nu putea lipsi un capitol, al IV-lea, referitor la Tătarii din România (pp. 272 – 387). Autorul a prezentat principalele coordonate ale prezenței militare, politice, sociale, economice, culturale, religioase ale prezenței tătarilor în Bugeac (Bucak / Budjak) și în Dobrogea (Dobruca / Dobrudja), între secolele XIII – XX (Dobruca ve Bucak Tatarları, pp. 273 – 290). 

    Pentru începutul secolului XXI, T. Gemil a analizat Probleme identitare actuale la tătarii dobrogeni, pp. 291 – 300 (și în limba turcă: Dobruca Tatarlarının Güncel Kimlik Sorunları, pp. 301 – 310). Autorul a identificat și a oferit posibile răspunsuri la întrebările: tătarii din România sunt pregătiți: 1. să facă față globalizării? 2. să răspundă provocărilor evoluției rapide a lumii? 3. să profite de statutul țării de membră UE și NATO? 4. Care va fi viitorul minorităților etnice? 5. Cine suntem noi, tătarii, în România și în lume? 6. Care sunt soluțiile pentru a rămâne tătari? 7. Sunt capabili conducătorii tătarilor din România să rezolve problemele identitare ale tătarilor la începutul secolului XXI?

    Gemil a evidențiat Însemnătatea deosebită a culturii pentru tătarii dobrogeni (pp. 311 – 317), concluzionând că aceasta este o soluție pentru conservarea și promovarea identității tătare în România. În perioada 1948 – 1989 identitatea culturală tătară a fost promovată în România prin diferite ziare, reviste și cărți în limba tătară (Komünist Döneminde Romanya’da Tatarca Yayınlanan Dergi ve Kitaplar, pp. 318 – 325). Informații despre Nunta la tătarii dobrogeni (Dobruca Tatarlarında Düğün, pp. 326 – 333) și publicarea unor Documente privind Înființarea Uniunii Democrate a Tătarilor Turco – Musulmani din România (UDTTMR), pp. 334 – 387, completează tabloul istoriei trecute și prezente a tătarilor dobrogeni. 

    Bibliografia minimală a temei oferă repere istoriografice pentru aprofundarea cercetării  în viitor. Indicele antroponimic, hidronimic, toponimic, oronimic, instituțional permite o rapidă orientare a cititorului specialist sau interesat în istoria tătarilor, în antologia de contribuții istoriografice a d-lui Tahsin Gemil. Deși jumătate din numărul contribuțiilor sunt în limbile engleză, franceză și turcă, se impunea totuși un rezumat bine articulat într-o limbă ce circulație internațională, de preferat engleza, pentru ca monografia tătară a lui Tahsin Gemil să fie bine receptată și peste hotare, prin schimburile de cărți între universități, institute de cercetări istorice sau între istorici în cadrul unor congrese / conferințe / simpozioane de istorie, lingvistică, demografie, sociologie, cultură și civilizație etc.    

    Astăzi, sinteza tătară sui-generis (antologie de articole și studii tematice) a d-lui Tahsin Gemil este cea mai valoroasă contribuție în domeniu din istoriografia românească. Este contribuția unei vieți de cercetător de izvoare și fapte istorice, de autor al producțiilor istoriografice specifice. Ea pregătește o monografie tătară bine articulată, riguros realizată, științific conectată la istoriografia mondială a temei, unde contribuțiile specifice au fost elaborate și editate cu decenii în urmă. Personal, percep prezenta carte a autorului ca o nouă treaptă către o istorie coerentă a tătarilor între secolele XIII – XXI, a legăturilor complexe ale acestora cu spațiul românesc și cu românii.  

    Dan  PRODAN



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5