Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Pe urmele lui Eminescu, la Cernăuți

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 20 Mai 2018
Autor: Ionel NOVAC
Publicat: 21 Mai 2018
Actualizat: 29 Mai 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Pe urmele lui Eminescu, la Cernăuți

 

Când vorbim despre Cernăuți, gândul ne duce instantaneu la Mihai Eminescu. Dar atunci când pașii ne poartă prin „Mica Vienă”, orașul în care fiece piatră din caldarâm încă mai „respiră” românește, nu putem să ocolim locurile care și astăzi păstrează vie amintirea prezenței odinioară, aici, a inegalabilului Poet. Din nefericire, însă, acestea sunt cunoscute de foarte puțină lume sau, cu excepția școlilor prin care a trecut ori a casei lui Aron Pumnul, care l-a găzduit o bună bucată de vreme, sunt aproape necunoscute.

Norocul meu a fost să-l întâlnesc pe arhivistul Dragoș Olaru, azi un proaspăt pensionar, dar la fel de pasionat cercetător și neobosit căutător al locurilor eminesciene din Cernăuți ca și în anii tinereții. Domnia sa a avut amabilitatea de a mă conduce, într-o dimineață răcoroasă de toamnă, prin locuri mai puțin bătătorite și să-mi arate clădiri care, unui trecător neavizat, ar fi putut foarte ușor să-i scape privirii. Repere, toate legate de prezența lui Eminescu în frumosul oraș bucovinean, care astăzi ar putea face obiectul unui interesant și, mai ales, educativ traseu turistic.

National Hauptschule, fosta școală primară, situată azi pe strada Școlii (fostă Schulgasse și mai apoi strada Prezan). „Unde va fi făcut Eminescu clasele întâia și a doua primară nu știm, dar clasele a treia și a patra le-a urmat la Cernăuți, la National-Hauptschule, cum se numea pe atunci școala greco-orientală”, precizează George Călinescu. „Din cataloagele Școalei greco-orientale, numite pe atunci National Hauptschule, găsim că Eminescu a frecventat acolo a treia și a patra clasă a cursului primar dela Septemvrie 1858 până la Iulie 1860”, susține și Radu I. Sbiera.

La vremea respectivă, școala era adăpostită în două clădiri, dintre care cea situată pe partea stângă a străzii nu s-a mai păstrat, pe locul acesteia fiind construit, în perioada interbelică, Seminarul pedagogic (în prezent Școala nr. 14). A doua clădire se păstrează și astăzi, însă ea a suferit numeroase modificări în timp. La intrare a fost amplasată o placă bilingvă, cu textul: „În această clădire, în anii 1858-1860, a învățat marele poet român MIHAI EMINESCU”.

Aici viitorul poet obține cele mai bune rezultate ale sale la învățătură: „În anul școlar 1858/59 Eminescu se clasifică al 15-lea printre 72 de colegi. Elevul era silitor, avea purtări bune și aplecare la învățătură, socotea mulțumitor și scria așijderi, nu era slab la religie, dar mai ales era strașnic la limba română. Când după al doilea an de carte, în iulie 1860, venind vara, Mihai se găti să plece la Ipotești, să se bată cu broaștele sau să se suie pe șură, onorata direcțiune i-a dat certificat de Vorzug, adică bine, clasificându-l al 5-lea printre 82 de școlari”, afirmă George Călinescu în monumentala monografie dedicată poetului.

Ober-Gymnazium, fostul gimnaziu austriac situat pe actuala stradă Mihai Eminescu, pe partea estică a Pieței Teatrale de astăzi (fostă Ficshplatz sau Elisabethplatz), pe unde se făcea și intrarea, printr-o ușă înaltă de lemn, păstrată până în zilele noastre, reprezintă a doua instituție de învățământ urmată de Poet la Cernăuți. „În toamna anului 1860, fu desigur tot Gh. Eminovici care aduse pe băiat să-l înscrie la K.K. Ober-Gymnazium, în clasa I. Școala era o lungă curte cu etaj, un fel de ospiciu mohorât, formând un istm de zidire plană, neornamentată, în imensitatea unui scuar, ale cărui limbi de verdeață se întindeau până lângă înaltul porton al clădirii”.

La acest gimnaziu va învăța Mihai Eminescu, cu unele intermitențe, până după moartea profesorului Aron Pumnul (1866); aici va obține din partea profesorului Neubauer cea mai bună notă la istorie (notă pe care nu izbutise s-o primească până atunci nimeni), tocmai în anul când va rămâne repetent (1862); și tot aici îl va cunoaște pe Teodor V. Ștefanelli, viitor coleg și la Viena, care îi va rămâne prieten pentru toată viaţa și care va lăsa cele mai emoționante amintiri despre poet.

În anul 1989, pe fațada dinspre Primărie a fost montată o placă memorială, în limba ucraineană, pe care se poate citi că, între 1860 și 1863, aici a învățat „clasicul literaturii popoarelor român și moldovenesc, MIHAIL EMINESCU”. Placă ce își așteaptă momentul în care să fie înlocuită cu una ce va consfinți faptul că poporul român și cel moldovenesc au fost, sunt și vor fi unul și același pentru totdeauna…

Casa profesorului Aron Pumnul, situată pe strada cu același nume, la numărul 19, i-a fost tânărului Eminescu gazdă primitoare de mai multe ori. „Pumnul locuia în casele proprii, aproape de periferia orașului, în strada care astăzi poată numele lui. El avea două case în aceeași curte. Dacă intrai pe o portiță de lemn în această curte, te aflai între amândouă casele. Cea din dreapta, mai mare și mai înaltă, cu cerdac dinainte, era casa unde locuia Pumnul, iar cea din stânga, mai mică și mai joasă, era menită pentru studenții ce-i găzduia Pumnul. În această căsuță se afla și o mică bibliotecă a studenților români, ferită de ochii profesorilor străini, căci după legile școlare, studenții nu aveau voie să întrețină biblioteci și ar fi fost confiscată și această bibliotecă, dacă în ochii lumii nu ar fi trecut de proprietate a lui Pumnul”, își va aminti peste ani Teodor V. Ștefanelli.

Adus de tatăl său la Cernăuți, Eminescu stă în gazdă la profesorul Pumnul în perioada în care învață la National-Hauptschule: „Cât fusese în școala primară, Mihai șezuse, pare-se, la Aron Pumnul, unde se aflau atunci și ceilalți frați. Profesorii aveau pe acea vreme obiceiul să țină copii în gazdă, pe plată sau în schimbul unor mici servicii”, precizează George Călinescu. Dar frații săi mai mari fiind cam bătăuși și cum nu se aflau în relații prea bune cu Mihai, bătrânul Eminovici a fost nevoit să-i găsească acestuia o altă gazdă.

Revenit în toamna anului 1865 la Cernăuți, „Mihai trase la bunul Aron Pumnul, bolnav de moarte acum, și se așeză acolo ca bibliotecar” (George Călinescu). „Acum el locuia la Pumnul și îngrijea și de bibliotecă. Aici trebuie să se fi simțit el în elementul său, căci rânduise biblioteca și știa unde se află orice carte”, susține, în amintirile sale, și Teodor V. Ștefanelli.

Dar profesorul Aron Pumnul va trece la cele veșnice la începutul anului următor (12/24 ian 1866) și, la scurtă vreme după moartea acestuia, Eminescu se va muta într-o casă pe strada Feldgasse (denumită, în perioada interbelică, strada Câmpului, apoi Munteniei, astăzi strada Kermeliuk), fiindcă soția învățătorului „nu suferea străini în casă”.

Rememorând tristul eveniment, Teodor V. Ștefanelli va nota următoarele: „Când am auzit despre moartea lui Pumnul, am alergat la locuința sa, ca să-l văd pe iubitul meu profesor cea din urmă oară. Am intrat întâi în camera lui Eminescu. El îmi povesti despre ultimele momente ale acestui mare apostol al Românilor din Bucovina și acuma îl văzui pe Eminescu întâiași dată vărsând lacrămi de durere. Seara m-am dus iarăși la Eminescu și l-am găsit scriind o poezie”.

Este vorba despre poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, ce va fi publicată în broșura comemorativă „Laecrimioarele învaețaeceilor gimnaesiaști de`n Cernaeuți la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul”. Semnată M. Eminoviciu, privatist, poezia constituie debutul absolut al Poetului!

Revenit la Cernăuți în octombrie 1875, la serbarea inaugurării Universității și aniversarea a o sută de ani de la încorporarea Bucovinei la Austria, Mihai Eminescu îl roagă pe prietenul său Ștefanelli să meargă la  mormântul profesorului Pumnul. „Iar de acolo ne-am dus la casa care fusese odinioară proprietatea lui Pumnul. Aici îmi zise: – Uite, acolo am locuit eu și în căsuța cea mică era biblioteca studenților români, la care am fost și eu bibliotecar un timp”.

La 17 iunie 1990, din inițiativa și cu sprijinul nemijlocit al academicianului Victor Crăciun, președintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, în fața casei a fost amplasat și inaugurat un bust al Poetului, realizat de sculptorul Marcel Guguianu.

În prezent, casa lui Aron Pumnul, aflată în custodia statului român, se află în stare avansată de degradare. Din păcate, promisiunile repetate ale guvernanților de a sprijini reabilitarea și transformarea acesteia în muzeu au rămas până astăzi numai la stadiul de bună intenţie.

            Casa birjarului Dzierszeck (Țirțec), situată astăzi pe strada Alexey Novikov-Priboy (fostă Stefaniegasse), colț cu Maxim Gorki (fostă Dominicgasse), nr. 22, a constituit următoarea locuință a tânărului Eminescu după despărțirea de frații săi. „Noua locuință fu aflată la unul Nicolai Țirțec, rutean de nație, precum îl arată numele, și de meserie birjar. Ținea însă și copii în gazdă”, afirmă George Călinescu.

„Din certificatele liceale ale lui Eminescu, vedem că el a locuit în clasa I-a a liceului și în clasa a II-a când nu era repetent, la un Nikolaus Dziezek, care avea întâi locuința pe Schulgasee (Strada  Școlii) nr. 799, iar apoi pe Dreifaltigkeitsgasse (Strada Sfintei Treimi) nr. 1309”, își amintește mai târziu și Teodor V. Ștefanelli.

În amintirile contemporanilor săi, Eminescu este menționat ca locuind la cea de-a doua adresă, „în strada Sf. Treimi (ulterior strada Eminescu), peste drum de biserica cu același nume, în dosul Universității. Casa aparținea bisericii: încăperile ei serviseră odinioară ca chilii pentru călugări, iar în vremea când fu locuită de Dzierszeck, aceste chilii erau ocupate de elevii ce Dzierszeck ținea în gazdă, și anume: doi frați Ștefanovici, doi frați Dașchiewicz, fii de preot, Eminescu și Ion Șahin” (Ion Șahin). „Odaia în care stătea Mihai – nici vorbă, împreună cu alții – dădea în grădină și avea la fereastră gratii de fier”, precizează George Călinescu în monografia sa.

Biserica Sf. Treime din Cernăuţi a slujit ca biserică episcopală în Bucovina din 1774 până la 9 noiembrie 1874, când, „împreună cu clopotniţa, au fost desfăcute şi mutate în forma lor originară în cimitirul din Clocucica, unde a rămas până în 1966, ca o relicvă sfântă a neamului românesc. În anul respectiv, modesta biserică Sf. Treime, monument de arhitectură populară românească din secolul al XVIII-lea, a fost transportată la Muzeul de Artă ucraineană din Lviv, metamorfozată peste noapte din creaţie românească, în una ucraineană. Astfel dispar urmele prezenţei românilor autohtoni din nordul Bucovinei” (Mircea Pahomi).

Casa profesorului Victor Blanchin din actuala stradă Ucraineană, nr. 53 (fostă Josefgasse), acolo unde a fost adus de tatăl său ca să învețe și  limba franceză, constituie un alt reper în biografia micului Mihai. „Rămânând repetent în anul școlar următor, 1862-1863, Eminescu frecventează tot clasa a II-a. Acum nu mai locuia la Țirțec, ci la un profesor de limba franceză, Victor Blanchin, în strada Domnească de Jos, azi Iancu Zotta 23, care ținea cu chirie casele lui Samuil Moraru, mai apoi mitropolit al Bucovinei” (George Călinescu).

„Din vorbele sale am înțeles că tatăl său îl pusese la Blanchin în gazdă ca să învețe și limba franceză și ca să fie silit a conversa în această limbă, dar Eminescu nu era defel mulțumit cu locuința, pentru că Blanchin era bețiv, venia turmentat acasă, făcea numai gălăgie și se certa cu soția sa”, își amintește și Teodor V. Ștefanelli. „Afară de aceasta, odaia în care locuia Eminescu era nesănătoasă, și din această pricină băiatul căpătă o boală de urechi”, completează George Călinescu.

Așa că nici aici nu a stat prea multă vreme și, începând cu 16 aprilie 1863, prima zi de școală după vacanța de Paște, Eminescu nu mai figurează în cataloagele școlare, dar dispare și de la gazda sa.

Hotel de Moldavie, în a cărui sală s-au dat numeroase reprezentații ale trupei Tardini-Vlădicescu, este situat pe strada Golovna, nr. 14 (fostă strada Principală, nr. 14 și Lemberger Hauptstrasse, nr. 25), lângă biserica Sf. Paraschiva. Trupa fusese invitată la Cernăuți de către frații Costin, unde, în perioada 1/13 martie – 15/27 mai 1864, a prezentat publicului numeroase piese jucate pentru prima dată în limba română. „În acea primăvară, descălecase pentru întâia oară în Cernăuți trupa teatrală a Ștefaniei Tardini, primită cu însuflețire mare de români, căci teatru nemțesc, polonez și chiar italienesc mai putuseră vedea până atunci, dar limba românească nu mai răsunase pe scenele locale” (George Călinescu).

Mihai Eminescu fusese nelipsit de la reprezentațiile trupei, unde era numai ochi și urechi. „Eminescu era foarte atent la cele ce se petreceau pe scenă. El sta nemișcat cu privirea ațintită asupra actorilor ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele melodii cântate de dânșii, și se supăra grozav, dacă careva din colegi îl stingheria prin întrebări sau observări. Îl supăra mult și aplauzul sgomotos din teatru, pentru că în aceste aplauze se pierdeau multe fraze și melodii ale artiștilor”, rememorează Teodor V. Ștefanelli acele momente.

O dată cu plecarea trupei din Cernăuți dispare și Eminescu și, pentru o scurtă perioadă, lucrează ca practicant la Tribunalul din Botoșani. Îl reîntâlnim însă la ultimele reprezentații ale trupei Fanny Tardini, revenită la Cernăuți în noiembrie 1864, după care va dispărea, în martie 1865, fie cu aceasta la Brașov, fie la Sibiu, la fratele său, ca să-și dea examenul de clasa a III-a.

Hotelul „Moldova” nu mai există astăzi, pe locul său fiind construit un imobil de locuințe. „Otelul de Moldavie, în vremea lui Eminescu cel mai confortabil otel din Cernăuți, a dispărut din priveliștea orașului, fiind înlocuit prin casa nr. 25 din strada Regele Ferdinand, atunci Lemberger Hauptstrasse. Acolo a jucat trupa Fani Tardini în anul 1864 și 1865, aclamată cu un entuziasm de nedescris de către publicul român din Bucovina, lăsând urme adânci în sufletul lui Mihai Eminescu”, nota și Eugen Păunel, la cincizeci de ani de la moartea Poetului.

Hotelul „Pajura Neagră”, situat în Piața Centrală (fostă Piața Unirii), pe aceeași latură cu sediul Societăţii pentru cultură românească „Mihai Eminescu”, și-a schimbat în timp destinația, fiind sediul unei bănci private (la parter) și a unor spații de locuit, la etajele superioare.

Revenit la Cernăuți, în octombrie 1875, pentru a lua parte la serbarea inaugurării Universității și la aniversarea a o sută de ani de la încorporarea Bucovinei la Austria, Mihai Eminescu a adus cu sine câteva sute de exemplare din broșura „Răpirea Bucovinei”. Le trecuse ilegal, într-o ladă sub diferite cărți vechi, psaltiri, ceaslove, biblii și alte hârțoage, multe dintre ele rupte, ca să nu atragă atenția vameșilor austrieci. La Cernăuți le-a împărțit românilor, iar câteva exemplare a trimis chiar organizatorilor serbării și la cele mai marcante persoane oficiale. Peste câteva zile, broșura este confiscată și interzisă a se mai difuza, dar toate exemplarele fuseseră deja împărțite.

La Cernăuți, Poetul a tras la bunul și vechiul său prieten, Teodor V. Ștefanelli. „A doua zi după sosirea lui Eminescu ne duserăm seara amândoi la otelul Pajura Neagră, unde mâncam în abonament și unde ședeau la masă foarte mulți români. Eminescu ședea la masă lângă preotul Alexandru Pleașcă, cu care avea cunoștință de pe vremea când locuia la profesorul Pumnul. Conversația era foarte animată. Obiectul principal al conversării era serbarea din Cernăuți”, își va aminti câțiva ani mai târziu Teodor V. Ștefanelli.

Casa Aglaei Drogli, situată în strada Universității (fostă Residentzgasse), colţ cu strada Koţiubinski, vizavi de actuala Universitate Națională „Yuriy Fedkovych”, a fost gazdă primitoare pentru Poet către sfârșitul anului 1885. „În casa din strada Mitropolitul Silvestru nr. 12, cumnatul lui Mihai Eminescu, Ioan Drogli, profesor la Școala Normală și soția sa, Aglaia, sora poetului, avuseseră un apartament închiriat, când fură vizitați de poet în sărbătorile Crăciunului 1885. Locuința lor a fost situată la parter, la dreapta, de la poartă” (Eugen Păunel).

În casa sorei sale asistă și la o reprezentație teatrală, opereta „Florin și Florica” de Vasile Alecsandri, jucată de copiii profesorului Constantin Isopescu-Grecul (proprietarul casei) și cei ai Aglaei. „Dar pentru ca reprezentația să fie mai asemănătoare cu cele văzute la teatrul diletanților, băieții vroiau să aibă și un sufleur. Eminescu era, pe atunci, în casa surorii sale, unde lua masa și petrecea aproape toată ziua, dormind însă în altă parte. Copiii nu îndrăzneau să-l roage să facă pe sufleurul, dar Eminescu, văzând încurcătura lor, se oferi singur, zâmbind, să le facă acest serviciu, aducându-și poate aminte de vremurile trecute”, rememorează același Eugen Păunel.

Casa Aspasiei Kaplonska, situată în strada Chervnia, nr. 22, a fost locuința în care a dormit Eminescu toată perioada în care a vizitat-o pe sora sa Aglaea. „Poetul era bolnav, neschimbat, și locuia nu la Aglaea, ci la Aspasia Kaplonska, sora lui Oreste Renney, fostul prefect rădăuțean pe vremea congresului de la Putna, în str. 11 Noiembrie nr. 24” (Augustin Z.N. Pop) .

          „Poetul dormea la doamna Klaponska-Aspasia, care locuia o casă situată în curtea proprietății fratelui ei, prefectul de Rădăuți, Oreste Renney de Herseni, cunoscut binevoitor față de inițiatorii serbării de la Putna din 1871. Se pare că Eminescu, având nevoie de liniște, căuta un adăpost mai ferit de sgomotul străzii și de jocurile gălăgioase ale nepoților săi, iar pe timpul sărbătorilor, doamna Kaplonska avea probabil o cameră liberă, copiii fiind plecați la unchiul lor, Vladimir, paroh la Marginea sau în altă parte”, susține și Eugen Păunel.
* * *
Acestea sunt doar câteva repere ale prezenței lui Mihai Eminescu în Cernăuți, unele palpabile și astăzi, peste altele fiind înălțate în timp alte edificii. Ar mai fi de amintit toloaca (Pulvertum), unde tânărul Eminescu și prietenii săi de joacă, cărora li se alătura uneori chiar și profesorul Pumnul, băteau mingea. Sau curtea din fața Institutului de Chimie și Biologie (strada Lesea Ukrainka), unde s-a aflat vechiul cimitir, în care a fost îngropat inițial Aron Pumnul, acolo unde Poetul s-a recules în 1875 („Nu-mi aduc aminte câte zile a rămas Eminescu în Cernăuți, dar știu că m-a rugat să mergem împreună la mormântul profesorului Pumnul” – Theodor V. Ștefanelli). Și, cu siguranță, multe altele, care așteaptă să fie (re)descoperite, evidențiate prin montarea unor plăci memoriale și introduse într-un inestimabil circuit eminescian la Cernăuți.

Bibliografie:

  1. George Călinescu – Viata lui Mihai Eminescu, Ed. Cultura Națională, București, 1932
  2. Dragoș Olaru – O călătorie virtuală prin Cernăuţii lui Eminescu, 17 ianuarie 2014, dragos.blogspot.md
  3. Mircea Pahomi – Bisericile din Bucovina, în „Analele Bucovinei”, an. III, nr. 2/1996
  4. Eugen Păunel – Popasuri eminesciene în Cernăuți, în „Convorbiri Literare”, nr. 6-9, 1939
  5. Augustin Z.N. Pop – Despre Aglaea Eminescu, sora poetului, Cernăuți, 1943
  6. Radu I. Sbiera – Amintiri despre Eminescu, în „Almanach literar pe anul 1903”, Cernăuți, 1903
  7. Ion Șahin – Omagiu lui Eminescu, 1909
  8. Teodor V. Ștefanelli – Amintiri despre Eminescu, Ed. Junimea, Iași, 1983

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. Tudor Zach spune:

    Foarte interesant excurs in prima perioada a scolarizarii tanarului Eminescu, perioada in care a inceput sa cladeasca fundatia formidabilei sale culturi generale si de specialitate. Noi avem mereu in imagine un tanar hoinar si revoltat, insa se vede ca atunci cand i-au fost aproape oameni de inalta calitate, Eminescu era un ”cer insetat de cultura’ Minunat demers! Felicitari prietene ca, in timpul in care racnim unii la altii, ti-ai pastrat echilibrul si admiratia pentru Eminescu.

  2. marin ifrim spune:

    Un eseu demn de manuale școlare! Felicitări!…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5