Prin prisma performanțelor obținute – singurul criteriu obiectiv de evaluare în orice domeniu – legendarul canoist Ivan Patzaichin nu are egal în toată istoria sportului românesc. Între anii 1967 și 1984, când a concurat ca sportiv de performanță, a cucerit șapte medalii la cinci ediții ale Jocurilor Olimpice de vară (patru de aur și trei de argint), 22 de medalii la 11 ediții ale campionatelor mondiale (opt de aur, șapte de argint și șapte de bronz), o medalie la o ediție a campionatelor europene (de aur), peste 30 de titluri de campion balcanic și mai mult de 40 de titluri de campion național.

S-a născut la 26 noiembrie 1949, în satul Mila 23, comuna Crișan, județul Tulcea, localitate al cărei cetățean de onoare a fost. A absolvit Institutul de Educație Fizică și Sport din Capitală și a devenit membru al Clubului Sportiv „Dinamo” București. A deținut titlurile de Maestru Emerit al Sportului, Maestru Internațional al Sportului și Antrenor Emerit. Federația Internațională de Kaiac-Canoe l-a declarat „Sportivul Secolului al XX-lea”, Comitetul Internațional Olimpic i-a acordat Ordinul Olimpic „Colanul de platină”, iar Comitetului Olimpic şi Sportiv Român i-a decernat „Colanul de Aur”. A fost distins cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer, Ordinul „Meritul Sportiv”, clasa I, și Decorația Regală „Nihil Sine Deo”. A avut gradul de general de brigadă în rezervă în cadrul Ministerul Administrației și Internelor. A fost căsătorit și a avut o fiică. A murit la 5 septembrie 2021 la București, fiind înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul „Bellu” din Capitală.

Ivan Patzaichin și-a purtat gloria cu modestie și discreție, în conul de umbră al popularității altor mari sportivi – toți cu palmaresuri inferioare, dar mult mai mediatizați. La 27 noiembrie 2019, mi-a acordat următorul interviu:

– Bună ziua, Ivan Patzaichin! Voi începe prin a te întreba cui datorezi cel mai mult uluitoarele tale performanțe.
– Bună ziua! În primul rând, părinților, familiei și, nu în cele din urmă, comunității în care am trăit, pentru că acolo am învățat ce înseamnă munca și respectul față de muncă, natură și tot ceea ce te înconjoară. Ca să fii respectat, trebuie să-i respecți și tu pe toți cei din jurul tău.

– Dar munca asta a fost un adevărat calvar! Când a început?
– Nici nu mai țin minte… În vacanțe, mergeam și la baltă, și la cules recolta din grădină, când reușeam să o facem, sau cel mai greu era când mergeam să aducem lemne pentru iarnă…

– …La caiac mă refer.
– A, la caiac! Când am început sportul, am plecat cu gândul să ies campion; eu n-am gândit nicio clipă dacă merge, dacă nu… Am plecat să devin campion, pentru că trei consăteni de-ai mei au ieșit în 1966 campioni mondiali și mi-am zis: „Dacă ei au reușit, eu de ce nu?” De-aici a plecat totul, dar foarte complicat; de unde la început eram atât de entuziasmat, n-a fost deloc simplu, pentru că în primele două săptămâni, când încercam să stau în canoe, nu reușeam nicio secundă – în următoarea, mă răsturnam. Iar în luna martie, era destul de rece și nu era plăcut deloc… Așa că n-am început cu dreptul. De fapt, foarte multe lucruri am pornit la fel și puțină lume știe că eu am început cu greu. La primul Campionat Național de Juniori, în 1967, am fost descalificat; la primul concurs internațional, în 1968, când l-am bătut pe campionul olimpic de la Tokyo la el acasă, am fost descalificat; prima cursă din Mexic am ratat-o pentru că m-am dezechilibrat și am înțepenit; și multe alte lucruri…

– …Sau cu pagaia ruptă și așa mai departe…
– …Sau cu pagaia… După aceea, în 1983, cu barca spartă… Adică au fost foarte multe probleme pe care am încercat să le stăpânesc și să realizez ceea ce mi-am propus. Mi-am propus să devin, în 1972, campion olimpic în proba de simplu, pentru că voiam să-i contrazic pe cei care încă mai ziceau că în 1968 am câștigat la dublu datorită lui Serghei Covaliov, întrucât el era deja campion mondial, iar eu doar un puști…

– …Și timpul a dovedit contrariul. Vreau acum să-mi deslușești o nedumerire. Eu nu înțeleg cum poate cineva să continue un sport fără o satisfacție; să tragi la rame ca un sclav… nu văd nicio plăcere.
– Nu era vorba de plăcere, ci de ambiție și de dorința pe care mi-am propus-o. Adică aveam un vis; când am venit în sport, am intrat cu visul de a deveni campion, iar asta m-a dus întotdeauna mai departe. La mine, n-au contat nici banii, nici alte avantaje, cum se întâmplă acum; când eram antrenor și aduceam un sportiv, primul lucru care mă întreba era cu cât îl plătesc. Pe mine, problema asta nu m-a interesat și am încercat să le explic și lor că pe primul plan trebuie să stea performanța; sunt convins că marii sportivi n-au întrebat la început de bani, pentru că apoi vin și aceia. Ei au venit din plăcere, de bucurie și pentru a face performanță. Să ceri bani dinainte, deja e o problemă.

– Care sunt cele mai importante calități care te-au înălțat pe culmile gloriei?
– În primul rând, seriozitatea, după aceea ambiția și, nu în cele din urmă, munca. Talentul și dotarea… abia apoi. Fără muncă, nu se poate face nimic. La mine, era o regulă: totdeauna, îmi propuneam să realizez un obiectiv prin muncă la antrenamente, iar după ce îl realizam de două-trei ori, atunci eram sigur că la campionatul mondial sau la olimpiadă nu mă poate bate nimeni dacă fac o cursă normală. Și de aceea respect tot ceea ce am realizat.

– Ai sacrificat multe în viață pentru performanță?
– N-aș putea spune; m-am și relaxat, am mers la discoteci, unde stăteam seara până pe la ora 12,00, dar nu luam băuturi; până la 23 de ani, n-am băut deloc – abia atunci am luat prima bere, care nici nu mi-a plăcut, că era foarte amară.

– Ce-i împiedică pe sportivii de astăzi să atingă măcar un sfert din performanțele tale?
– Cât am fost antrenor, n-am cerut niciodată sportivilor mei să realizeze aceleași performanțe, dar am încercat să le arăt, să le demonstrez și să le explic tot ce știam, toate secretele și toată experiența mea. Eu zic că în primul rând trebuie să-și propună o țintă, să-și fixeze un obiectiv, să viseze la ceva și atunci trebuie să și lupte pentru acel obiectiv.

– După o viață de efort, care e cea mai plăcută amintire?
– Sunt multe, dar probabil cea mai frumoasă dintre ele e Olimpiada din 1968, din Mexic, pentru că atunci eram un copil plecat din „ținutul uitat de lume”, cum spuneau colegii, și să ajung într-o comunitate atât de primitoare și de ospitalieră, cum erau mexicanii, și, mai ales, să fiu înconjurat de atâtea personalități, a fost fascinant.

– Dacă ar fi în puterile mele, aș da numele tău nu numai satului Mila 23, în care te-ai născut, ci și întregului județ Tulcea…
– Nu, nu e cazul; cei din sat au încercat, dar chiar i-am rugat să n-o facă.

– Dar ai fost răsplătit pentru tot ceea ce ne-ai dăruit?
– Da, eu întotdeauna am fost mulțumit. Tot ceea ce am primit mi s-a oferit, n-am cerut niciodată ceva dinainte. Cât am fost militar, de la sergent-major până la general, n-am solicitat vreodată să fiu avansat în grad. N-am cerut niciodată să-mi crească salariul, să mi se dea o cameră sau o casă; totdeauna am zis că, dacă nu mi se dă acum, probabil voi primi sau voi fi avansat la anul, pentru că atunci mă voi impune din nou. Pentru mine, lucrurile acestea n-au avut mare importanță; important era să devin campion, să câștig în continuare, să nu pierd, căci la mine medalia de bronz sau de argint era o rușine!

– Ce uriaș sportiv și ce pildă extraordinară! Un munte de modestie, de efort și de glorie; toate, în două cuvinte: Ivan Patzaichin.
– Mulțumesc foarte mult!

Florin Bălănescu