Iată-ne în fața unui nou „produs” istoriografic al lui Petre Din, un autor care ne-a obișnuit cu realizări cadrabile unor sensibilități aparte. El însuși este un om sensibil aplecat spre istorie și chiar filosofia istoriei. Volumul Primul Război Mondial. Viață cotidiană și mentalități colective este un demers, așa cum autorul însuși îl definește, menit a reconstitui Primul Război Mondial din perspectiva vieții cotidiene și a mentalităților colective. Întreprinderea nu este ușor de făcut cu atât mai mult cu cât, pentru a avea succes, sunt necesare frecvente apropieri spre un anumit tip de lectură și de o anumită istoriografie.

• Volumul în discuție este alcătuit din 12 studii publicate sau în curs de publicare în diverse reviste românești de specialitate, toate beneficiind de o largă respirație intelectuală și de argumentele modernității scrisului istoric. Se realizează astfel aici o conexiune eficientă între istoriografia românească și marile curente europene ale domeniului.
• Reconstituirea trecutului poate fi realizată recurgând la mai multe categorii de izvoare și prin reconsiderarea evenimentelor, fenomenelor sau proceselor istorice trecute. Pentru refacerea cât mai complexă a unor momente de istorie, Pierre Nora vorbește despre necesitatea unui „le retour de l’événement”[1]  în condițiile în care, spune acesta, nici o epocă nu este atât de dinamică precum cea a noastră în considerarea și reconsiderarea istoriei, în special cea a secolului trecut. În opinia sa, această perioadă suferă de o mare infirmitate atunci când încearcă să-și afișeze propria identitate în raport cu celelalte epoci istorice.
• În fața acestei realități, apelul la interdisciplinaritate poate oferi o soluție pentru trasarea unor coordonate specifice reconstituirii epocii contemporane. Bogdan Murgescu atrage, de altfel, atenția asupra acestei chestiuni afirmând că nici aceasta nu este o rețetă foarte ușor de gestionat din cauza conotațiilor de natură practică a unui atare dialog[2] .
• Dar cum trebuie studiată istoria secolului al XX-lea astfel încât propriile trasee intelectuale să o definească clar în raport cu celelalte epoci istorice? Discuția este, desigur, foarte amplă și nu face neapărat obiectul abordării din aceste pagini. Cu siguranță însă că reconstituirea trecutului recent nu poate fi opera unei viziuni unice, iar cercetătorii sunt obligați să nu refuze teoria și autoreflecția atât în interiorul cât și în exteriorul disciplinei.
• Totul trebuie realizat însă la modul profesionist și în beneficiul meseriei de istoric. În caz contrar, putem avea surprize de genul celor care vin spre istorie fără a-și însuși instrumentele de lucru necesare abordării în cunoștință de cauză. Cei mai mulți nu știu să utilizeze documentul. Mai grav este atunci când aceștia nu vor să utilizeze documentul istoric sau îl folosesc doar pe acele segmente utile propriei explicații, situație în care nu-l interesează ce spune documentul ci doar propria concluzie deja prestabilită. Sunt acei căutători pentru care istoria este un pat al lui Procust, ei mai având nevoie doar de câteva informații care să-i ajute să ajungă acolo unde știu că trebuie să ajungă.
• Cea mai facilă abordare a istoriei secolului trecut este legată de recursul la documentul de arhivă. Incontestabil, fără el nu se poate apela sub nici o formă la cunoașterea trecutului. Cât de complet este acesta însă? Răspunsul nu poate fi decât acela că „adevărurile” revelate de documente pot fi de la bun început susceptibile de a fi serios chestionate întrucât ele reflectă în general poziția autorității vremii.
• Lucrurile se complică, bunăoară atunci când analizăm perioada comunistă a istoriei României, atunci când documentul este adesea construit uneori deliberat fals și într-un desăvârșit limbaj de lemn care trebuie cunoscut foarte bine pentru a înțelege adesea despre ce este vorba[3]. Aici intervine, desigur, arta istoricului de a desface documentul și a-l interpreta astfel încât acesta să nu se limiteze la simpla lui redare, ci să-l pătrundă critic și mai ales să analizeze epoca fără patimă și eliberat de orice prejudecăți[4] .
• A doua jumătate a secolului al XX – lea aduce cu sine o multiplicare a surselor care pot fi utilizate în reconstituirea faptelor sau fenomenelor cu atât mai mult cu cât de-a lungul acestui veac se impune o mobilitate foarte mare și o regândire permanentă a scrisului istoric sub presiunea mutațiilor tot mai rapide și frecvente intervenite în istoria realitate[5]. Istoria a fost nevoită la rândul său să se adapteze „secolului vitezei”. Uneori a făcut acest lucru cu o anumită lentoare ceea ce a făcut ca, cel puțin aparent, să piardă teren în disputa cu celelalte domenii, inclusiv cele din sfera socio-umană precum politologia, relațiile internaționale, sociologia, psihologia, economia, jurnalismul etc. care par a fi obținut o alonjă în plus în detrimentul istoriei.
• Sunt, trebuie să recunoaștem, domenii care s-au prezentat mai bine la întâlnirea cu complicatul și confuzul prezent, chiar dacă până la urmă ele își trag seva, argumentele și unele metode de abordare chiar din arealul de lucru al istoricului. Același Bogdan Murgescu atrage atenția asupra acestui fenomen subliniind apăsat că „fără aportul istoricilor toate celelalte discipline socio-umane ar fi practic lipsite de materia primă necesară elaborării și verificării teoriilor și metodelor lor”[6] .
• Desigur că toți aceștia construiesc adesea eșafodaje teoretice care de multe ori nu au nimic de a face cu realitatea. Ori, pentru a le lega de realitate au nevoie de „experiența trecută a omenirii. Or această experiență le este făcută accesibilă tocmai prin intermediul istoricilor de meserie”[7] , conchide Bogdan Murgescu.
• Tocmai de aceea se impune și pentru istorie o mai mare aplecare asupra metodelor de lucru și a metodologiilor de exploatare ale documentelor produse în „regim de viteză”. Disciplina noastră trebuie să rămână în continuare una profundă, ancorată în metodele sale clasice de lucru dar mult mai atentă la noi posibilități de investigare care să o facă, de ce nu, atractivă pentru un public în continuă mișcare.
• În acest context, recursul la noi teritorii de investigație istorică poate conduce la completări fericite ale evenimențialului, iar apelul la devoalarea cotidianului și mentalităților unei epoci, așa cum face aici Petre Din, contribuie esențial la amplificarea fenomenului cunoașterii istorice.
• Prof. univ. dr. habil. Gabriel MOISA
  Note:
• [1] Pierre Nora, Le retour de l’événement, în Jacques Le Goff et Pierre Nora, Faire de l’histoire, Gallimard, Paris, 1974, p. 283.
• [2] Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Editura All Educațional, București, 2000, p. 55.
• [3] Françoise Thom, Limba de lemn, Editura Humanitas, București, 2005, passim
• [4] Ioan Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile, Editura Enciclopedică, București, 2014, p. XIII
• [5] Pompiliu Teodor, Introducere în istoria istoriografiei universale, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2000, p. 7
• [6] Bogdan Murgescu, op. cit., p. 15
• [7] Ibidem.