Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

Petru Poantă despre ”efectul” Echinox sau exagerarea echilibrului

Primit pentru publicare: 12 Ian. 2019
Autor: Dr. Ionuţ ŢENE, membru UZPR, Cluj – Napoca
Publicat: 12 Ian. 2019
© Ionuț Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Trebuie să recunosc că m-a fermecat lecturarea cărții postume a criticului literar clujean Petru Poantă: ”Efectul Echinox sau despre echilibru” (Editura Școala Ardeleană, 2018). Stilul critic al lui Petru Poantă este inconfundabil, iar fraza curge cursiv, reușind să surprindă esențialul din operă. Fără îndoaială, Petru Poantă a fost cel mai important critic literar pe care l-a dat Clujul vreodată. Lipsa lui astăzi e un gol imens, pe care nu-l umple niciun tinerel de pe băncile univerității, care vrea să plee deinitiv din arhetip. Clujul duce lipsă de critică literară de întâmpinare și de ierarhizarea valorilor. Cartea depre Echinox se observă din primele fraze că a fost scrisă cu simpatie colegială, Petru Poantă fiind unul dintre fondatorii fenomenului literar clujean de la sârșitul anilor 1960. Din acest punct de vedere, oricât de netru ar încerca criticul literar Petru Poantă să fie față de ”efectul” Echinox, o umbră luminoasă de simpatie planează față de colegi săi de generație. Criticul literar surprinde exhaustiv entuziasmul juvenil al unor tineri ardeleni sosiți pe băncile universității clujene în plină epocă de dezgheț și liberalism politc limitat al regimului comunist. Un grup de tineri curajoși, care scoteau la Filologie fluturași cu scris de mână despre încercările lor literare se hotărăsc, să tipărească o revistă literară serioasă. Paradoxal, activiștii de partid de la cel mai înalt nivel (prim-secretar) le acordă un sprijin direct, iar mentorul Eugen Uricaru, un student mai în vârsă reușește cu complicitățile sale politice și nu numai… să scoată de la tipar primul număr ”Echinox” în decembrie 1968, după eșuarea ”primăverii de la Praga” și revolta maoistă și che guevaristă a studenților parizieni. Primul număr a avut un succes fulminant fapt ce a atras invidia bucreștenilor și partidului. La numărul doi al revistei s-a schimbat caseta redacțională, iar autorul eseului despre filosoful existențialist Heidegger a fost alungat de la echipă.

Cartea lui Petru Poantă surprindă cu acribie întregul fenomen istoric al revistei Echinox, cu gloriile sale literare legate mai ales de grup, nu axate pe individualitate. Totuși, autorul evită să developeze complicitățile de partid și de securitate ale grupului în ascensunea sa fulminantă de la banca universitară la lectoratele din țările occidentale, cu avizul DIE. Sigur, Petru Poantă doar sugerează, nu acuză complicitățile cu regimul, pentru că în prim plan trebuie să fie analizată opera acestei generații literare distincte și indicibile pentru unii. ”Efectul Echinox” este de fapt despre o generație care a încercat să supraviețuuiască literar în epoca totalitară. Pentru regimul comunist ”Echinoxul” a fost convenabil. Se promova spiritul comunitar în literatură, nu excepția individuală a creatorului. Evazionismul literar și eșuarea în calofilia ruptă de social convenea lui Nicolae Ceaușescu că nu producea dizidență, la fel și boema înecată în alcool, pe care Poantă o critică. Pentru toate regimurile totalitare ”arta pentru artă” era cea mai edulcorată formă de control a scriitorilor. Problema Echinox, ca și a generației `80 este că se raportează valoric doar la spiritul de grup, de gașcă sau comunitarist, fapt ce sufocă genialitatea și creativitatea individuală. O problemă a tiparelor generaționiste o reprezintă interpretarea evoluționistă a operei de artă, fapt de natură interpretativă marxistă. A împărți literatura român pe generații decenale e o interpretare eșuată a ierarhizării. Scriitorul ca și opera nu poate fi încorsetată într-o decadă, ca apoi să se anuleze la trecerea numai 10 ani. Arta este excepția, iar modernitatea nu ține de încorsetări ideologice evoluționiste. Un Pindar poate fi la el de modern ca și Mircea Cărtărescu, iar acesta din urmă, totuși, mai puțin liric. A percepe literatura română evoluționist, pe plutoane generaționale militarizate e o greșeală pe care postmoderniștii au făcut-o în anii 1990. Petru Poantă nu cade în această greșeală de interpretare ideologizată a literaturii. Corolarul, bineînțeles e ultima reprezentanță a decadei: generația 1980 în frunte cu Mircea Cărtărescu, care încheie evoluționist perioada literară comunistă în cea mai pură manieră marxistă. E ”supraomul” literar care anulează plutoanele generaționiste ale perioadei comuniste îmbibate de marxism, deși fără să-l citeze pe Marx. În ciuda fenomenului generaționist ”efectul” Echinox a reușit să producă și individulități literare: Horia Bădescu, Jean Pop, Adrian Popescu, Eugen Uricaru sau Aurel Șorobetea. Fuga de real și evazionismul literar a creat o literatură introvertită care pare că fuge de realitate. Horia Bădescu face excepția, rupându-se de intimismul echinoxist, iar în critica literară, Petru Poantă pare că nu a fost niciodată în spiritul fenomenului unei calofilii exilate. Echinoxul arată în istoria noastră recentă forța colectivității literare controlate de regim și complicitățile de grup cu aparatul de partid, dar și frumusețea unor individualități (e adevărat puține la număr) care s-au salvat prin excrescența creației. E și o dovadă a fatalismului criticii post-moderniste care a împărțit literatura română pe grupuri și găști comunitariste.

De maineră neo-modernistă Echinoxul a sincronizat literatura epocii în maniera lovinesciană cu Occidentul literar înainte de excitațiile și incantațiile lui Sartre pentru Mao și Lenin. Generația `80 însă a căzut în capcana comunitarstă a literaturii de grup și în grup, astfel explicându-se lipsa valorii lirice printre membrii acesteia. Echinoxul a căutat noblețea metaforei, optzeciștii au ucis metafora pentru o proză descărnată de taina talentului. Echinoxul a dus mai departe moștenirea lirică a lui Blaga, iar optzeciștii au căzut în capcana mancurtizării printr-un sincronim ce și-a pierdut modelul și ținta. Cartea postumă a lui Petru Poantă ne arată de fapt importanța creației individuale dincolo de omnitudinea generaționistă. Până la urmă creația individuală depinde de excepție, iar poezia este lirism, dincolo de autenticitate e doar un post-modernism fad care nu se regăsește cu niciun talent pre sine și nu înțelege umanitatea.Exagerarea echilibrului inhibă marea creație, la fel și tirania comunitară ucide creația individuală. Scriitorul trebuie să se întoarcă la instrumentele arhetipale, fuga de realitate spre ideologie nu-l ajută cu nimic la creația operei literare autentice.