ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 28 Iul. 2018
Pamflet de Marin IFRIM
Publicat: 29 Iul. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Pledoarie pentru elevi care deja trăiesc în școli politizate (V)

(Pamflet)

   Primesc, din când în când, informații din școlile buzoiene. Sunt informații disperate, spuse din conștiință de învățători sau profesori credibili. Ca și întregul învățământ național, învățământul buzoian nu e la pământ, e direct sub pământ, la doi metri sub realitate, mort adică. Pentru multe cadre didactice prezența la serviciu a devenit un fel de internare în spitalele de psihiatrie de pe vremea comunismului. Măcar opt ore pe zi, după care, abia acasă începe coșmarul: faptul că, a doua zi, va trebui să treacă prin același supliciu închizitorial. Școlile din România sunt conduse de cadre ale cadrelor. Șefii ”de la cadre” sunt la discreția cadrelor peste cadre. Învățământul românesc nu are sindicate reale. Aici, în această zonă gri, foșgăie niște indivizi dubioși, un fel de ”lideri” cu două fețe, precum Ianus, niște parveniți nu cu limba română ci cu limba în fundul unui partid anume. Luați un astfel de lider și puneți-l să între într-o clasă – indiferent că e vorba de învățământ primar, gimnazial sau liceal, ba chiar și de grădiniță – în care să predea și el ceva, o disciplină la alegere. Sportul, de pildă! La genunchiul (”genuchele”) broaștei! Și când te gândești că astfel de rătăciți în universul gândirii ies la pensie din învățământ, nu din onorabila agricultură, te cuprinde un fel de disperare toxică. Te îmbolnăvești. Asemenea modelului suprem  – Ragnea, Mulguța, Vasilica, Daia (ăla cu -oaia de la Auschwitz!) și alte celenterate din fruntea țării – în școlile din România au fost instalate, imediat după plecarea lui Funeriu (altă eroare, altă poveste) un fel de guverne totalitare: director, consiliu de administrație, sindicat și lingăi necesari oricărei dictaturi. Și-au construit, conform obiceiurilor din anii întunecatului deceniu, și un fel de opoziție, așa ca să nu se plictisească, să se simtă că ei sunt învățământul, alfa-beta-gama și omega. Și au reușit. Au intimidat profesorii foarte calificați, i-au marginalizat, i-au terorizat psihic până când au avut certitudinea că, fără ei, se va alege praful de viitorul învățământului, pe care, iată, din motive meschine, cinice, paranoice, tot ei îl trag în jos, premeditat, cu dinții și clanța dinților, ca nu cumva acesta să devină mai bun decât pot pricepe aceste potere hămesite de vânat conștiințe. Magistrații invocă independența justiției. Dacă un profesor face o plângere, vizavi de locul său de muncă, magistrații devin abiotici, un fel de sindicaliști în formol. În învățământul românesc sunt multe lucruri care trebuie să dispară, inclusiv apucăturile sovietice. Este incredibil, anticreștinește, ca, acum, în zilele noastre, directorii de școli să fie impuși cu tancurile de acum opt decenii. Cine va reforma învățământul românesc va deveni un intelectual care va merita o statuie lângă Spiru C. Haret și Constantin C. Angelescu. Aflu că directorii ăștia de acum au în birou camere video de supraveghere generală a tot ceea ce mișcă pe moșia lor. Apucături de securiști. Pe ei cine îi supraveghează dincolo de ce cei cărora li se supun orbește? Firesc ar fi, ca fiecare cadru didactic, indiferent în ce școală ar lucra, să știe tot timpul ce face directorul, să i se pună și lui (sau ei) un bec în frunte, măcar în timpul recreațiilor elevilor. În România actuală cea mai cumplită dictatură nu e cea politică, economică, industrială etc. Învățământul românesc are intenții rele, ne-a confiscat copiii pe care, din motive de legumicultură umană, vor să-i transforme în roboți. Puțini copii scapă din acest măcel calculat. Cei care reușesc, sunt ridicați în slăvi, din motive de umflare camuflată a realității. Voi reveni.

Marin Ifrim, iulie 2018