C.T. LITUON

Prea puţini colegi de generaţie şi-l mai amintesc pe C.T. Lituon, student la Agronomie, prezent cu poezii extrem de insolite în câteva reviste literare. Versurile sale, publicate prin intermediul lui Ion Caraion – care-l descoperise, au stârnit, la apariţie, comentarii contradictorii, din păcate numai orale. Unii îl considerau un inovator, alţii, admiratori ai lui Tonegaru, se îndoiau de evidenţa acestei noutăţi, cu care „inginerul” venea în poezie. C.T. Lituon nu s-a anexat unui critic literar, membru al vreunei comisii de premiere, aşa cum făceau alţii, nici nu a frecventat cu asiduitate vreun cenaclu literar. La cenaclul Fapta, sau la şedinţele postlovinesciene ale Sburătorului a fost dus de Emil Manu. În anul 1946, Lituon a fost declarat un mare poet la cenaclul Fapta.

Lituon a dispărut prea devreme; un manuscris al său a rămas în posesia celui mai bun prieten, poetul care l-a şi descoperit, Ion Caraion. Sunt vreo 30 de poeme, unele neterminate, altele doar schiţate. Prin publicarea acestor versuri s-ar putea deconspira o parte din originalitatea prea mult comentată a unor poeţi ulteriori, s-ar putea ajunge la o definţie mai corectă a epocii.^[1]

E o poezie a unui intelectual citadin care-şi cheamă miturile vegetale, amestecate sau pierdute printre imaginile din lecturi, e o poezie de evaziune concepută ca un protest la adresa poemei tradiţionale, obosite:

„Toţi eram tineri…
Lângă noi trandafirul roşu al năzuinţelor şi disperărilor,
Vorbele noastre
Ca talia fecioarelor de la Mănăstirea Croissant,
Triste însă glasurile fetelor la 14 ani.” (Despre un trandafir roşu)

În poeziile sale, simbolurile se constituie ca ceva misterios, aproape fantomatic. Uneori, poetul este victima unui vis. Prozaizarea lexicului devine şi la C.T. Lituon un mod de poezie. Drama existenţială constă în pierderea legăturilor cu vegetalul, cu pădurea primară, care i-a lipsit pe oameni de certitudini. Pădurea devine laitmotiv tragic dar şi o explicaţie a originii lumii: „O dată un om intra într-un copac / Şi cânta / Sub cerul bălan: / Din mine se va naşte un clan…” (Poveste)

Viaţa şi moartea sunt călătorii în stilul celor arhetipale, tradiţionale, păstrate în mituri, dar călătorii modernizate în expresie poetică. Imaginile, atmosfera, delirurile, ironiile sunt ale generaţiei. Evaziunea geografică, dar nu numai geografică, practicată de poeţii întregii generaţii, dar socotită în mod greşit ca brevetată numai de Tonegaru, îşi află în Lituon un virtuos neştiut.

Poem

Sunt în fiecare fetiță cu rochiță de stambă
Cu fața imaculată, cu basca albă
Cu două acolade creionate peste fruntea de var
Cu smoala continentelor negre strânsă-n ochi, avar.

Mă regăsesc în toate elevele ceruite de prea multă primăvară
(În mersul lor liniar şi cuminte)
Care privesc fierbinte
După fiecare Făt-Frumos care trece fumându-şi pipa pe sub scară

Sunt eu întreagă
Când mă adun sub cer senin
În dansul elegant şi lent
Şi când mă desfăşor, brățară furtunii, în spasm violent.

Fiecare păpuşă de catifea cu gesturi fine
Are ceva din mine.

Sunt în fiecare fetiță cu rochiță de stambă
Cu fața imaculată, cu basca albă.

Geneza (2003)

___
Note.
^[1]MANU, Emil Manu.(1978). Eseu despre generația războiului, București: Ed. Cartea românească