Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.3 (147), Martie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE
Primit pentru publicare: 03 Mart. 2021
Autor: Olivian IVANICIUC, redactor – Revista Luceafărul
Publicat: 05 Mart. 2021
© Olivian Ivanciuc, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opera:
Versuri
Eseuri, critică literară, jurnale
Traduceri în limbi străine
Mai mic cu doi ani decât Geo Dumitrescu, Ion Caraion debutează cu versuri şi recenzii la Curentul literar şi Universul literar din 1940. Dacă s-ar face o analiză a ziaristicii literare din perioada de rezistenţă împotriva fascismului, activitatea lui Caraion de la Timpul şi Ecoul ar trebui consemnată. El a dovedit în publicistica noastră o predilecţie pentru afirmarea deschisă a valorilor şi pentru negarea faţă de compromisuri şi a nonvalorilor. La revista Lumea au colaborat astfel mai toţi criticii şi poeţii afirmaţi în acest sfert de secol. Dar mai mult, prin cronicile din Tinereţea, Victoria, Tribuna poporului, Fapta, Mondial-magazin, Revista Fundaţiilor şi mai ales, prin articolele despre Criza culturii apărute în Jurnalul de dimineaţă, Ion Caraion se situează printre primii literaţi care au negat încă de atunci proletcultismul.
Încă din primele sale plachete, publicate în vremea războiului şi în perioada imediat postbelică, Ion Caraion impune prin prematura-i stabilitate a sensibilităţii, nedezminţită mai târziu, ci doar sporită de lirismul său definitiv. Poezie a mizeriei sociale şi a mizeriei umane produse de hidoasa conflagraţie, cu toate consecinţele în spaţiul şi timpul văzute şi nevăzute. O sinteză personală între Bacovia şi Arghezi, cu mai profunde accente decât realismul ideatic al candidului lucid care era combatantul Camil Petrescu. Deşi le mânuieşte cu ştiinţă şi le modelează cu manifestă conştiinţă a datelor sufleteşti proprii, tânărul poet proclamă caducitatea rigorilor estetice tradiţionale.[1]
Versurile ulterioare debutului său excepţional ni-l dezvăluie pe Ion Caraion că pe un poet traumatizat în adolescenţă şi purtându-şi glorios trauma la vârsta plenitudinii expresive, conforme plenitudinii experienţei sufleteşti, care nu a dus însă la vreo transformare în lirismul de la începuturi sortit. Sărutat de soare, el simte astrul duhnind a alcool şi a hală; cerul rămâne urât, bătrâna mocirlă care-l îneacă; sângele încearcă cu greu să se scoale, din prelingerea sa metaforic declinantă; şi doar biruinţa integrală a întunericului l-ar mai putea determina să se întoarcă. Viziunea imagistică pendulează cu siguranţa artizanului cumpănit între sobrietate şi cutezanţă responsabilă.
În toate cărţile lui Caraion, poezia este o halucinaţie permanentă, un joc de cuvinte spuse ca un ritual, într-o situaţie-limită, când nu mai este posibilă decât această stare de vis treaz, această narcoză aparent experimentală; poezia este un ţinut de unde nu se mai crede şi nu se mai speră. Fără să fie suprarealistă în modurile ştiute ale curentului, poezia lui încearcă un suprarealism de alchimist modern, de magii lexicale şi nu de dicteuri; aici e autentică şi hotărâtoare întâlnirea dintre cuvinte, şi nu absurdul din cuvinte. Poet dificil, în sensul unei adrese intelectuale de ţinută, autorul Panopticum-ului lansează prin poezie un permanent manifest politic, atrăgând atenţia că dificilul nu e întotdeauna egal cu obscuritatea:
„Aici în palma tristă pe care-o văd cu lupa
Veneau atunci artere, acuma numai gura
Un termometru umed a lins temperatura
Si-a mai plouat aseară pe străzi la Guadelupa.” (Panopticum)
____
Note:
[1] NEGOIȚESCU, I. Analize și sinteze, București: Ed. Albatros
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania