Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Poeții generației războiului. Constant TONEGARU (3

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.3 (147), Martie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Poeții generației războiului. Constant Tonegaru

Primit pentru publicare: 25 Febr. 2021
Autor: Olivian IVANICIUC, redactor – Revista Luceafărul    
Publicat: 01 Mart. 2021

© Olivian Ivanciuc, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Constant Tonegaru

Opera:
Plantații. (1945). București: Fundația Regală pentru Literatură și Artă;
Steaua Venerii. (1969). Ediție îngrijită și prefață de Barbu Cioculescu. București: Editura pentru Literatură;
Plantația de cuie.(2003). Ediție, studiu critic, note și variante de Barbu Cioculescu. București: Editura Vinea.

Despre Constant Tonegaru s-a scris, mai ales în ultimii ani, când, discutându-se aportul poeţilor din deceniul al V-lea, a început să fie citat alături de Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu, Ion Caraion şi Aug. Doinaş. Mulţi îi mai ştiu figura boemă şi stătura înaltă, mulţi şi-l mai amintesc din şedinţele cenaclului Sburătorul din 1946, puţini îi mai au însă volumul de debut „Plantaţii” (1945), premiat de Fundaţia pentru Literatură şi Artă, intitulat iniţial „Plantaţia de cuie”. E cu atât mai merituoasă grija editorului său postum, Barbu Cioculescu, de a adăuga la Steaua Venerii, volum rămas în manuscris, şi ciclul prin care poetul s-a impus.

Tonegaru, ca şi Ion Caraion, Mircea Popovici, Mihail Crama şi Emil Manu, a debutat în timpul războiului şi a trăit în mod esenţial drama ultimului flagel. Debutul său a avut loc la ziarul Expresul din Brăila (1942), apoi a colaborat la revistele Bacăul, Preocupări literare, Kalende, Revista „Cercului literar„, Caiet de poezie (suplimentul Revistei Fundaţiilor Regale).

A făcut parte începând din 1946 din gruparea literară din jurul criticilor literari Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, împreună cu Pavel Chihaia, Dinu Pillat, preotul catolic Marie-Alype Barral, Teohar Mihadaş, Iordan Chimet, Gheorghe Fratostiţeanu şi alţii. A fost arestat în 1947 sub învinuirea de „conspiraţie împotriva siguranţei statului”.

Poezia sa se afirmă ca un protest la adresa literaturii de război, la adresa unei mentalităţi:[1]

„La zece paşi de mine, domnul caporal
Îşi claxona prelung cu pompa biliară,
Ce-i atârna din pântec, verde-afară
Patrula nimicită la asalt.”

Versurile traduc un sentiment ironic şi acuzator. Tonegaru a avut un temperament de poet complex, identificându-se uneori cu un fel de cavaler demodat al poeziei. Încadrarea sa într-o zonă romantică, ţinând cont de toate dispensele şi emendările posibile aduse acestui concept, nu e o eroare, şi critica l-a intuit just din acest punct de vedere. S-a spus adesea că generaţia sa, cel puţin pentru o parte din poeţii săi reprezentativi, a atras poezia spre tehnicile ziaristicii, a despodobit-o.

Depoetizarea, ca protest antitradiţionalist, este însă un fenomen mai vechi, cultivat şi de Minulescu şi de Arghezi într-un fel, dar în perioada aceasta devine mai acut, mai evident. Poeţii caută o altă estetică:

„Vezi îmi stau nervii în semi cer
Unde, linguriţa de argint cu monogram,
Cade în linie dreaptă,
Acolo, sub altă mare, aceeaşi,
Mare răsturnată cum sunt căştile de pompier
Gloria tăcerii aşteaptă.” (Tristeţile omului mediocru)

Depoetizarea aceasta este în fond un alt fel de poetizare, un alt mod liric. Culegerea din 1969 echivalează cu o adevărată ediţie critică, completă, a operei lui Tonegaru, cuprinzând cele două volume, unul antum „Plantaţii” şi unul postum, „Steaua Venerii”, dar şi 18 poeme răzleţe. Autorul şi-a îngrijit singur manuscrisul, definitivându-l şi chiar operând unele modificări.

Când apăreau, în 1945, „Plantaţiile”, au stârnit mare vâlvă şi au creat o vogă poetică, pe care Tonegaru a alimentat-o şi printr-o trăire autentică a boemei sale. Desigur, era o manifestare mai violentă a unei noi expresii poetice, expresie care nu a atins însă profunzimea dramatică a contemporanului său de generaţie, Ion Caraion. Apreciat de cei mai reprezentativi critici romani, dintre care cităm pe Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, Constant Tonegaru devine, prin Plantaţii, un poet al unei sensibilităţi, căruia nu-i lipseau apelativele de trubadur citadin contemporan:

„Ei, Tonegaru, alhimist al darurilor de platină,
Aminteşte-ţi de dansul de peste vămi, peste zodii,
Dincolo de pulpe, ferigile creşteau miraculos,
Până la pieptul unde săltau două rodii.” (Salomeea)

Suprarealismul de care a fost acuzat uneori poetul, e numai o intenţie: poezia sa e cursivă chiar atunci când devine dicteu. E aceeaşi pastă poetică ca şi în Izobarele lui Mircea Popovici.

„Incert, mă plimbam prin certitudini, mormăind ca un tub de orgă
La salahorii ce aruncau pe cheiul din Bahia câte un cub de piatră ca pe un zar
Şi prin minte pădurea tropicală îmi scâncea ca o viaţă într-un câine
Ce căuta omul cu miros de scrumbie, cât o catedrală gotică de bazar.” (Fantoma lui Oswald)

Insolite sunt asociaţiile cromatice şi simbolurile compuse din materialele lirice exotice, ce readuc pe planul inspiraţiei, adaptate unei alte faze, vechi exotisme la modă în toate timpurile. Un oniric cu febră potabilă, amator de alegorii în care pozează ca un prestidigitator, Tonegaru ne oferă un mediu lunatic de vis şi de aventură a cuvintelor. Cât de exact şi-a definit poezia prin acea introducere în poezia cuvintelor: „Încercarea de a da o definiţie poeziei înseamnă a prinde un abur cu o plasă de fluturi.”

Romantismul tonegarian, de care se vorbeşte convingător mai ales acum, nu se sublimează, ci mai mult se refulează în erotisme minime. Primul volum înscrie un singur poem de dragoste; în Steaua Venerii, însă, există un fel de febră erotică, un fel de nostalgie a unor impresii inaccesibile; numai ultimul ciclu, embrionul posibil al unui volum, conţine câteva cântece erotice, în care domină gustul de leşie, tristeţea, descompunerea, inadaptarea. Iubita trece fără să-l cunoască şi numai cu jumătatea ei vie îşi strigă dragostea, căutându-l până în zori. Iubirile sunt nişte ruini, conservate în filozofii triste; patul curtezanei este acum un teren viran; cu mâinile întinse, femeia iubită se pierde pe străzi; lumea e panerotică la modul tragic; crinii sunt obosiţi de dragoste, iar mirosul lor tulburător ucide zborul păsărelelor împerecheate.

Aceste madrigaluri disperate au în ele ceva din neliniştea trubadurului, ultimului trubadur, pe care lumea îl refuză şi care nu mai găseşte linişte decât în vis. Iată un protest la adresa unei iubite ce nu mai ştie să asculte cântece:

„Pleacă, am zis, ademenit de ruinele toate
Îţi dau înapoi toate urmele
Cu turma plecată nevăzută
Când ţi se face de om-
Şi am deschis sertarul cu dune de cenuşe-
Îţi tai părul care creşte neîncetat din fotografie
Dacă nu vrei să-ţi spun un vechi cântec de iubire”. (Curtezană)

Reactualizat, Tonegaru întregeşte peisajul liric din deceniul poetic de care vorbeam şi ne prilejuieşte, dicolo de meditaţia retrospectivă, o explicare a atâtor tonuri şi moduri lirice din poezia contemporană. Cornel Regman şi apoi Nicolae Manolescu i-au semnalat influenţa: imagini, atitudini, atmosferă şi chiar mai mult, rezumându-şi generaţia – ca spiritualitate poetică – Tonegaru repetă pe scurt experienţa poetică a celorlalţi: bufoneria sumbră sau apostrofele teribile ale lui Dimitrie Stelaru, demistificările lui Geo Dumitrescu, macabrul feeric şi absurditatea intenţionată a lui Ion Caraion, opoziţia dintre tavernal şi lunar a altora[2]. Nicolae Manolescu îi defineşte autenticitatea numai prin felul original de a colporta motive lirice din poeţii generaţiei sale, dar şi din poeţii mai vârstnici: Ion Minulescu, Tristan Tzara, Adrian Maniu, Demostene Botez, Emil Botta, Al. O. Teodoreanu.

Detaşarea ironică, poza, închipuirile, gluma absurdă sunt însă la acest poet jocuri şi nu aventuri spirituale, drame ale existenţei. E o caracteristică a poeziei contemporane în această minimalizare voită, acest refuz al fiorului metafizic. Evadarea din rigori, protestul şi anticonformismul poeţilor din acest deceniu sunt comune şi lui Tonegaru. Dar nu toţi au nostalgii minore pe plan existenţial. Poza vestimentară şi mai ales poza spirituală, dorinţa de a ieşi din comun, versificarea unor paradoxuri, paradoxarea infecundă, tifla, sofismul conceput ca o dialectică antiburgheză sunt moravurile poetice ale generaţiei pe care, cum bine s-a spus, le rezumă pe rând toţi poeţii. La Tonegaru nu credem că aceste poze treceau din viaţă în poezie, mai degrabă din poezie în viaţă. Tonegaru inventa mai întâi mental o anumită bufonerie, o anumită poză ironică, o anumită petardă verbală, invenţii pe care le adapta la propria existenţă, repetându-le. Poezia lui Tonegaru nu e suprarealistă, dar comportarea sa în societate era de multe ori un fel de suprarealism social.

Nu se poate vorbi de un proces complicat în poezia acestei generaţii, complicat prin filaţii şi asemănări, prin coincidenţe şi paralelisme. Procesul constă numai în asimilarea a tot ce era mai modernist şi ce ducea în mod evident la depoetizare, la despodobire. Anticalofilismul acestei generaţii era, alături de refuzul fiorului metafizic, a doua caracteristică a poeziei ce se forma. Dacă Ion Caraion adapta suprarealismul la un simbolism pur şi ducea dicteul poetic la o esenţializare, la o detectare a izvoarelor poeziei, dacă Geo Dumitrescu simplifica totul până la limitele absolute ale stilului poetic, Constant Tonegaru adapta aventura onirică a romanticilor la simpla epatare lexicală, plină de senzaţii sonice.

Tonegaru a promovat o frondă poetică, atitudine care ne atrage atenţia mai mult azi, decât în timpul său. El, ca şi ceilalţi poeţi citaţi, a dus mai departe o experienţă poetică a moderniştilor interbelici, nu au reeditat-o prin simpla copiere, cum au făcut-o mulţi dintre poeţii de după el.

Trebuie subliniat faptul că acest mod de bufonerie ostentativă, deşi rafinată, e proprie poeziei muntene, şi din acest punct de vedere Tonegaru se subordonează spiritului muntean, având precursori pe Minulescu, Arghezi, Anton Pann şi contemporani în Geo Dumitrescu, Mircea Popovici şi mai târziu Marin Sorescu şi Adrian Păunescu.

Eseurile lui Tonegaru, cele mai multe necunoscute încă, îi definesc personalitatea, cu care s-a impus mai ales în poezie. Dealtfel, eseistica poetului a rămas risipită în reviste sau în manuscrise.
____
Note:
[1] MANU, Emil. (1978). Eseu despre generația războiului, București: Ed. Cartea românească;
[2] REGMAN, Cornel. (1967). Carți, autori, tendințe

Va urma!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5