Victor TORYNOPOL

În 1946, Editura Forum din Bucureşti a acordat primul premiu de poezie de după Eliberare unor poeţi tineri, opt la număr, printre care şi Victor Torynopol, pentru volumul Cartea cu pâine, sânge şi cocs. În mare măsură, poeţii aparţineau cam aceleaşi generaţii şi cam aceleaşi orientări (Ion Caraion, Ion Frunzetti, Margareta Dorian, Ion Cutova, Mihail Cosma), dar aveau fiecare o personalitate distinctă. Analizată azi, opera celor premiaţi se prezintă cu totul altfel. Unii s-au pierdut pe drum, rămânând la primul volum, alţii au ajuns la un anumit număr de volume şi ocupă un loc distinct în istoria literaturii noastre contemporane. Victor Torynopol a revenit în actualitatea literară după o pauză diplomatică de două decenii.

Cartea cu pâine, sânge şi cocs e înrudită structural cu Panopticum-ul lui Caraion. Aceleaşi peisaje în gri intens, aceleaşi decoruri halucinante, aceleaşi comentarii paradoxale, aceleaşi spectacole sordide, aceleaşi melancolii insalubre. Dar înrudirea de care vorbim e în fond o metafizică a epocii, o caracteristică a atmosferei momentului; Caraion a exprimat-o la modul cel mai expresiv şi cel mai violent; Torynopol n-o ia integral din poeziile lui Caraion, şi o cultivă şi paralel:

„Un felinar pervers a acostat o femeie,
Oraşul şi-a pus insigna la mitingul ritual,
Nimeni nu ştie când se închid robinetele cu puroi,
Câinii şi soldaţii se plimbă, la gât cu tăbliţe de metal.”

Aceste peisaje şi sentimente gri, halucinante, nevrotice, amintesc de culorile devenite comune liricii întregii sale generaţii. Se pot face apropieri între Torynopol şi Tonegaru sau alţi colegi de generaţie, dar, spre deosebire de toţi ceilalţi, Torynopol îngroaşă pamfletul liric printr-o aglomerare de senzaţii dure şi decrepite; poetul nu mai are timp pentru filtrări şi rafinări de duhori; trenurile nu mai opresc în gară şi în acest peisaj de apocalips se pare că „oraşul se mută” undeva departe, pentru că „hectarele fug desculţe pân’ la gară”.

Poezia lui Torynopol este o erupţie în interior şi o sinteză de întrebări la care poetul nu răspunde; interogaţiile lirice se sting mocnit. În poemele de început, protestul era mai evident; poemele din 1943 vorbesc de o tristeţe autumnală ce invadează omenirea şi de o angoasă a vârstei. Ulterior, neliniştile se resorb şi antinomiile lirice se armonizează, dar nu dispare definitiv elegia; eroziunile în interior sunt acum ale altei vârste. Poezia devine în ultima sa ipostază o aventură în care visul e un context prezumat, şi-n care se exprimă tot ce este real în „subcuvinte”.        Subcuvintele sunt în accepţie figurată altceva decât „necuvintele” lui Nichita Stănescu, gândite în absolut sunt o stare nonfigurativă a cuvintelor, o ipostază pură totuşi, geometrică, a semnelor, aşa cum subobiectele sunt forma geometrică esenţială a lucrurilor.