Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 4 (124), Aprilie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

POETUL ION TUDOSE – POETUL TIMPURILOR NOASTRE

Primit pentru publicare: 03 Apr. 2019
Autor: Vasile COCARCEA, poet și publicist, președinte  al Filialei Orhei a Ligii Scriitorilor Români.
Publicat: 04 Apr. 2019
© Vasile Cocarcea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

         Poetul rezinean Ion Tudose, membru al Filialei Orhei a Ligii Scriitorilor Români, cu centrul la Cluj- Napoca, recent a lansat a doua culegere de versuri ”O clipă în Veșnicie” în satul său de baștină, Ghiduleni, în incinta gimnaziului local, unde mulți ani la rând i-a fost dascăl și director școlar.

        Remarcăm faptul că și de astă dată, după primul volum de poezii

” Aceste clipe siderale ” (2014), cartea sa de debut, la cei circa 82 de ani ai săi, poetul vine în fața cititorilor,  dar și a publicului larg, cu un vers bine gândit, de tip clasic, ușor de a-l memora, pentru că Domnia sa, având o experiență bogată de viață, are ce spune lumii trecătoare. Citindu-i versul, oricine poate deosebi adevărul de minciună, binele de rău,  virtutea de păcat, pertinența de impertinență, omenia de neomenie.

        Poetul este preocupat de problemele majore ale realității noastre :  mamă, patrie, destin istoric, dragoste de neam și de limbă română, demnitate și integritate. Mărturie a acestor afirmări sunt poeziile sale,  care de la un volum la altul devin tot mai pline de substanță, mai interesante, și ca tematică, și ca formă literară.

       În toată  creația sa poetul vine să ne spună un adevăr  evident: la moment, în fața noastră stă dilema a fi sau a nu fi  ca comunitate etncă, ca popor. A fi– înseamnă Uniunea Europeană  și unirea cu Țara-Mamă, a nu fi- înseamnă să te întorci înapoi, în țarcul rusesc, din care abia am ieșit.Rusificarea, comunizarea, șerbia colhoznică, sovietizarea, ateismul draconic au dat naștere la mulți pavlici morozovi, care  pentru treizeci de arginți ai lui Iuda sunt gata  oricând să-și vândă neamul și țara, neavând nimic sfânt:  Opriți-vă, oameni, / Din cea nebunie,/ Doar una e șansa/ Ca plaiul să-nvie./ E calea română/ Spre Europa,/ Cu frații de mână/ Și nu: Hopa! Hopa!
( Scrutie, scrutine…)

          Dintotdeauna am fost și suntem unul și același neam, având același destin istoric.

În versurile sale poetul ne chemă să-i dăm ascultare lui Eminescu, că suntem români și punctum! și lui Alexei Mateevici, că suntem moldoveni, dar facem parte din marele trup al românismului:  Basarabie română -/Colț de rai din mână-n mână, Oare când vei fi- Nu ram,/ ci-mpreună cum eram,/Veritabil, unic Neam…/ (Destin basarabean).

         Nu lipsește din creația  poetului versuri frumoase dedicate salvatorului nostru Iisus Hristos, care și-a jertfit viața pentru păcatele noastre în anul 33, într-o zi de vineri, 3 aprilie,  ora 15.00 și a înviat duminica, 5 aprilie, ora 4 dimineația. Adevărul și viața a venit prin ascultarea lui Iisus Hristos de poruncile Tatălui ceresc: Lumini emană Cerul- sunt Clipele-nvierii,/  Iar Tu prin ele, doamne, speli pacostea trădării,/ În Cer și-aici pe Terra, din Veci fiind cu noi,/ La bucurii, ispite și-n triste vremi de-Apoi…/  Și iar Preamilostivul- Atoateiertător,/ Din Veșnicii Putere – Stăpân și Creator,/ Spală Păcatul Lunii prin Unicul său Fiu,/ Ca Om – născut pe Terra și Domn în Ceruri- viu! (Lumină lină-n Ceruri…Hristos a Înviat).  Sau:  …La început era Cuvântul –/ Inseparabil – Dumnezeu,/ Nemărginit, făr- de-nceput,/ Uni El Cerul și Pământul/ Prin Fiul Său- martir născut,/ Prin Fiul Său, Prin fiul Său…/ Căci nu ne uită cel de Sus/ Și ne-amintește – ndoliat, /  Prin Jertfa Ta, martir Iisus,/ Cât ne-a iertat, Cât ne-a iertat!…/ Hristos e-n Ceruri veșnic viu/  Și pe pământ…Pân -nu-i târziu/  Credință să-i purtăm oricând/ Prin Legământ, Prin Legământ! / (la început era Cuvântul …).

        “Deșteaptă-te, popor român! Biruie-ți durerea, e vremea să ieși din amorțire !”- spunea marele nostru patriot român Alecu Russo. Acelaș lucru ni-l spune ș poetul Tudose în versurile sale. Ca să edifici un stat nou – Republica Moldova – trebuia un mit nou. Și atunci au declarat Republica Moldova succesoarea de drept a Țării Moldovei, născocind mitul lui Ștefan cel Mare. S-a ajuns la un absurd: numele celui mai mare român, simbol al unității acestui neam, este declarat cu nerușinare simbol al Republicii Moldova, stat edificat pe un teritoriu rupt din trupul Țării Moldovei, pe care Ștefan cel Mare l-a apărat 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni.

        Cei 22 de ani de aflare a Basarabiei în componența României au fost pentru noi ca o gură de oxigen salvator, o perioadă de vindecare a rănilor, provocate de frații noștrii de credință . dar fericirea n-a fost de lungă durată. O nouă Rusie, cea sovietică a tâbărât cu hoardele sale asupra noastră la 28 iunie 1940. A urmat apoi deportările în câteva rânduri, cumplita foamete, închisorile și gulagul, exodul masiv al florii acestui neam: Au fost vremuri de pomină,/ Când plângeam fără de vină,/ Fără Pâine și Lumină./ Însă mai întăi de toate/ A fost sârma cea ghimpată/  Între-ai să copii și tată,/Pentru totdeauna…poate (Au fost vremuri).

          La toate aceste urgii s-a mai adăugat  și amarul perioadei de îndependență , în care aparențele de reabilitare și întoarcere la normalitate au fost contracarate de lepădături și cozi de topor, reașezate în scaunul puterii, slujind imperiul și pe ei înșiși, care ne fură fără rușine și fără măsură: I-avem pe-ai noștri inși.mancurți,/ Ce peste noapte intră-n curți –/  Palate- super din “sudoare”,/ Promisiuni și vorbe goale. (Meditații pre (post) electorale).   Sau: Separată-i țara-n două,/ Rari – copiii, deși – salcâmii,/ Tot visând la viața nouă,/ Ici rămân numai.. bătrânii./                  Dar și- aceia viață n-au,/ Cei de sus le spun pe șleau:/ Miliardu-a fost și nu-i,/ Vă mai puneți pofta-n cui! (De-mprumut… viața ușoară).           

         Poetul Tudose na chemă să ne mândrim cu istoria noastră, vorba lui Iorga, de patru ori  milenară. Datele mai noi au demonstrat că românii ( valahii) sunt menționați în Biblie. Râul Fison, unul dintre cele patru fluvii ale Paradisului, nu este altceva decât râul Dunărea, iar Havila, țară bogată în aur, este Dacia noastră.(sf. Efrem Sirul. Comentarii asupra Genezei): Casa noastră cea se-acasă,/  Plai străbun rupt de la Glie,/Astăzi oare cui îi pasă,/   Că te tragi din Latinie , / Cu-al tău dacic- crez –făclie? (Vatra noastră românească).  Sau: Ăștea sunt divini, Carpații, /Unde-și au iubirea frații,/ Nealterată-n timp și spațiu,/ Ici, în cel mai estic Lațium… / (Iubire-n Lațium- Carpați).  

        Desigur, în creația lui Tudose nu putea să lipsească nici tematica dedicată femeii, în tripla ei ipostază de mamă, soție, iubită: Legeră inimă de mamă,/Pentru cei dragi captivă-n.. vamă,/Suspin ascunde sub năframă…/Azi altă mână prunci-mi crește,/ dar eu mai simt cel Foc pe creștet-/ Sărutul mamei ca o șoaptă: – Veniți, copii, că pânea-i coaptă!/Cireșe  mai găsiți și mâine, / Gustați acum din Sfânta Pâine! …/ (Și totuși mamele … sunt stele!).  

       Poetul Tudose înseamnă Poezie adevărată și Omenie.  Poezia sa e o poezie optimistă, cu încredere într-un viitor mai bun, în pofida tuturor greutăților de azi,  Mai e încă o speranță, / Cea în bunul Dumnezeu:/Să-i dea Răului Vacanță/ Veșnică, acolo-n Hău…/ (Și iarăși clopotele bat...).

       Și nu în ultimul rând. Citind cartea poetului Ion Tudose ”O clipa în Veșnicie”, tot mai mult îți dai seama că universul și veșnicia încap într-o clipă a vieții noastre, iar viața noastră este o clipă a veșniciei: /Iar veșnicia-i Clipă- /Bătaie de aripă- /Mângâie ori ucide,/Doar cel de Sus decide!…/Cea Clipă-n veșnicie,/Pe-acest Tărâm Divin,/E Viața însăși, vie,/Cu-n paște mai Blajin,/Acum și pe vecie…/.