Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Poetul Neil McGregor și ”Zborul gândului sau nemărginita așteptare a vremii” lirice

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.7 (151), Iulie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Poetul Neil McGregor și ”Zborul gândului sau nemărginita așteptare a vremii” lirice

Primit pentru publicare: 30 Iun. 2021
Autor:  Ionuț ȚENE, scriitor, poet  –  Cluj-Napoca, membru al UZPR
Publicat: 1 Iulie 2021
©  Ionuț Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Poetul Neil McGregor și ”Zborul gândului sau nemărginita așteptare a vremii” lirice

Anul pandemic, pe lângă claustrare socială și sanitară, a adus, totuși neașteptat, și o revigorare surprinzătoare a aspectului liric în literatura română. Îndepărtarea, singurătatea, izolarea au fost fermenții fecunzi ai poeților români de a se interioriza, revolta și interoga astral asupra ”mersului vieții pe ape”, parafrazând pe poetul Adrian Suciu, și de a se expune, prin frământări sufletești inefabile, prin metafore alcaline sau eliberatoare de sensuri. Primăvara lui 2021 a debutat cu o adevărată caravană lirică, fapt ce dovedește că încercarea de închidere cu lanțuri de restricții sociale a produs de fapt o eliberare efervescentă, prin versuri, a dragostei de libertate. Rezistența prin literatură nu mai este o formulă academică, ci o necesitate indisolubilă, care destructurează futilul unei lumi tot mai anoste și repetitive. Propaganda și ideologia unei non-eschatologii sociale rupte de ceruri nu a prins de loc la impetuosul nou val liric. Un poet renăscut din ”îndepărtarea” societară este Neil McGregor, o voce lirică ce-și caută distincția unei originarități asumate, între confrații de breaslă. Poetul român face parte din noul val liric care se impune cu o candoare sinceră, ce dezarmează și surprinde cititorul uimit, alături de Victor Constantin Măruțoiu, Violeta Anciu, Nicoleta Crăete, Ștefan Andrei Hârța, Alex Anastasiu sau Corneliu O. Rodeanu. Autorul de subtile panseuri lirice, Neil McGregor a publicat zilele acestea un voluminos volum de versuri la prestigioasa editură clujeană ”Ecou Transilvan” (2021), intitulat prețios și sinoptic ”Zborul gândului sau nemărginita așteptare a vremii”. Din titlu, poetul se impune cu prețiozitate. Acesta pare că provine dintr-un tilu de roman japonez, ce iradiază cu o aură de mister asiatic. Poetul pendulează între stiluri, ca o corabie a ”nebunilor frumoși” prin diferitele grade de furtuni. Are versuri de un modernism redutabil, dar și introspecții post-moderniste, deși nu scrie o poezie citadină. Lui Neil McGregor îi place să jongleze cu candoare expresii lirice atinse de miresme și nostalgii bacoviene sau argheziene. Se observă o lectură profundă, din orizontul lui Blaga, ce-l iradiză stilistic, precum și din jocul de cuvinte a poeziei lui Nichita Stănescu. Neil McGregor își caută cu asiduitate un stil propriu, o voce originală, nereușind pe tot siajul liric să fie conform cu propunerea plastică. Debordează de bogăția metaforelor ca un pom încărcat de roate, riscând să se frângă, fapt ce îi oferă o fragilitate subtilă. Poetul nu vrea să șocheze, el este mai degrabă un intimist al transmiterii cifrate de mesaje tâlcuite. Poetul se lasă surprins exhaustiv și funciar în prefața volumului scrisă de Victor Constantin Măruțoiu: ”Timpul post-pandemic va arăta că versurile vor fi, precum în Renaștere artele vizuale, în acest secol al XXI-lea cheia de reîncifrare a trăirii noi a persoanei umane, va fi calea reînvierii Omului. In această ordine de idei se prezintă și volumul scriitorului Neil McGregor, Zborul gândului sau Nemărginita așteptare a vremii. Prin acesta se descoperă nu o Via Dolorosa, ci o Via Ascendi, o cale spre Absolut. Am putea să numim această poezie a domnului Neil McGregor ca fiind una a căutării și a cunoașterii.” Această restaurare a omului după Chipul Fiului este paradigma metanoică a volumului. Căutările febrile de sensuri și înțelesuri îl aproprie de existențialiști, dar panoplia metaforelor discret colorate de cuvinte entropice îl aseamănă mai degrabă cu un simbolist întristat de trecere. În același timp mirările interogative aduc o adumbrire din tristețile lui Eugenio Montale.

”Am înţepenit în aşteptarea zilei de ieri
cu oasele măcinate şi aripile coclite
de-atâtea gânduri,
alungând cu câte-o privire absentă
stolurile de suflete rătăcitoare
dornice să-mi sfâşie măruntaiele.
Din norii grei şi îndopaţi cu ură
plouă cu vorbe dureroase şi acide,
mă bate crivăţul schimbării
şi lanţurile-mi zornăie din sinapse…”(suflet)

Observăm intuiția prefigurată a poetului Neil McGregor spre expresia post-modernă, de inversare intenționată a perspectivei, după tipicul curajoșilor poeți clujeni milenariști. Transgresează cu ușurință, prin lecturi solide din poezia latino-americană, care-l încarcă cu un spirit solar și nostalgic, unind timpul cu sufletul într-o lichefiere a destinului complicat de o epocă sociopată.

”Ultimă picătură se scurge în fum
zadarnic,
rubinie ca un decor de alcov,
tăindu-mi orice cale
de întoarcere la realitate,
încolăcindu-mi gândurile şi simţurile
cu dulceaţa unei romanţe târzii
şi tăria unui tango pătimăş,
aşa că suntem singuri
în astă înserare lichidă,
cu stele lucind sticloase…” (Noi doi)

Această lichefiere verbală aduce a existențialism purces din ”greața” lui Sartre, dar care se salvează prin recunoașterea îndepărtată a eului din conștiința de sine a lui Camus. ”Starea” poetului este o descompunere a preajmei, care salvează prin poezie, numai prin poezie. E un act de curaj înnebunitor ce anihilează constrângerea și eliberează sufletul, un autodafe emancipator.

”Mi-am înecat gândurile
într-un decor lichid
şi-amurgul e mai puţin…
gri îmi sunt speranţele
şi, pălind a invidie,
melancolia îmi pare altfel,
plouă cu picături parcă…
şi-n parcul imaginaţiei mele
o muză nocturnă îşi petrece
dansul cel dintâi în pale de vânt şi adieri
de mângâieri,
în vânt se spulberă nimicul
gesturilor de zăpadă,
ninge cu flori de soare
şi amorţesc în frig săruturile
necugetate…” (Stare)

Propensiunea spre neo-modernism îl face să fie autentic, dezbărat de sechelele emoției debutului, poetul plonjând cu revoltă într-o maturitate filigranată, dar nu prețioasă.

”Mă simt singur între sinapse
şi neuronii se bat de miezul nopţii
într-un balet al gândurilor
aşa cum numai o conştiinţă
dormitând
poate visa gândind…” (Regret)

Neil McGregor inventează licențe lexicale, creionând o reverberație a înțelesurilor normate și ascunse, ce se dezvăluie doar celor foarte atenți și cu lecturi solide.

”Neora ne-ntorsese la matcă
în curget molcom
de nelinişte
şi necoapsa-mi se atingea
de netine
cu preaştiute dragoste
pierdute.” (Întoarcere)

Ca o respirație a sensurilor și înțelesurilor triptice, poetul se joacă cu versurile în pasteluri ce amintesc parfumuri de Esenin sau Labiș, reușind cu aceste pictopoezii să nu se abată de la calea lirismului într-o epocă în care prea mulți confundă poezia cu proza.

”Răsucire ruginie
de frunză în toamnă
mi-e sufletul pastel
cu ochiul întors
pe-un deget
în palmă
şi cerul deasupra
albastru, stingher.” (Toamnă târzie)

Descoperim la autor răcoarea unui modernism asumat și manifest: ”Ai plecat cu stelele/scuturând răcoarea nopții/printre frunzele pierdute/în amintire” (regăsire). Poetul este „stelar”, dar nu în sensul ”umbros” al lui Dumitrie Stelaru, ci ia ce-i a lui doar din partea luminoasă a nopții. ”Cerul cu stele” este un mesaj al luminii care estompează umbra nopții. Poetul naște un mesaj apolinic, chiar dacă se folosește de umbră ca să sublinieze mai bine contururile vieții profane. La poet se poate observa o inconstanță incantată a ierarhiilor lirice, care transgresează unitatea și forma rotundă a volumului, dar nu scade valoarea, ci face clar diferența. ”Valea” este de fapt sublinierea înălțimii muntelui ce atinge abisul ca o șoaptă. Poetul presimte incomunicarea iubirii sincere și telurice în vremurile lumii noi, în care nevoia de comuniune este înlocuită cu tematici artificiale:

”Mă tot gândesc
de ceva timp încoace
la cele douăzeci de cuvinte
care te-ar face fericită.
Am început cu cel dintâi cuvânt
și am ajuns la cel din urmă,
însă întotdeauna
dorul rămânea la mijloc.” (Douăzeci de cuvinte)

Poetul caută arhetipul cu înfrigurare, atins de febra interogațiilor, ca un fel de cunoștință reală a adevărului și transcendenței. Are frică față de ceea ce este de neînțeles și de apele în care se oglindește cerul adânc, necunoscut. Introvertirea religioasă este transformată în interogație lirică și desfigurantă.

”Încă mai strâng în palmă,
umeziți de lacrimi
fierbinți
toți cei 30 de arginți.
Oare luntrașul mă va trece râul,
sau voi rămâne pe vecie
între sfinți?” (Rătăcire)

E o interpelație la care sincer nu știu cum să răspund, dar sigur poetul are instrumentul să ne facă să înțelegem fără să rătăcim misterele poeziei de calitate ingenuă. Și totuși, ”muzica luminii” care ”zboară-mi umbletul și ridică-l/din colbul întunericului” (Muzica) este adevărata ”ars poetica” a lui Neil McGregor, care poate fi completată la porțile Euxinului cu elixirul liricii perene din ”ars amandi” a lui Ovidiu. Poetul nu se desparte de sufletul și umbra sa, el știe că fără acestea dispare poezia veritabilă. Dincolo de relaționări critice generaționale, poezia românească renaște viguros azi, arătând că literatura română nu a tras, încă, ”ultimul cartuș” în literatura universală. Așteptarea e tensiunea care naște poezia și eliberează frumosul din noi.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5