Pop Stelu… cătând în taina Identităţii!

                                  cândva…în Marea Moartă

(pentru cei care au atins cu sufletul stelele,
 pentru cei care au vrut sa atingă cu sufletul stelele,
 pentru aceia care vor atinge cu sufletul stelele…)

cândva…am vrut,  am încercat,
 m-am oprit,
 am îndrăznit,
 am renunţat încet,  încet…
 şi m-am trezit
 în Marea Moartă.

cândva am vrut să ating cu sufletul stelele,
m-apropiam încet, încet…
dar ele alunecau spre cer,
am încercat să privesc în zorii zilei luna-chip împietrit,
ea-mi zâmbea suav şi blând cu zâmbetul Giocondei,
mai târziu am vrut să cuprind în braţe soarele,
m-am oprit la timp, amintindu-mi de Icar,
am îndrăznit să prind în lanţuri timpul,
şi fiecare clipă ce mi se părea o veşnicie
am trăit-o cu multă patimă si iubire,
am renunţat încet, încet… de teama soartei prometheice,
am vrut, apoi, să mă scald în lacrima universului,
mă cufundam încet,
încet, încet…
şi m-am trezit,
cândva târziu… în Marea Moartă.      

clepsidra tornadelor din noi

cu ce-am rămas?
timpul scurs din trinitate și
spațiul ce umple clepsidra tornadelor din noi.
toate ne sunt măsurate-

visuri-pieziș,
zboruri-zboruri mereu amânate,
izvoare – lacrimi,
lacrimi prelinse printre pleoape amorțite-n așteptări,
tristeți în octave,
dureri ce nu mai dor…

cu atât am rămas
cu holograma timpului scurs din trinitate și spațiul
ce umple clepsidra tornadelor în noi.

acesta’s eu?

într-un decor de oglinzi venețiene
conice
paralele
valeriene  
vine o vreme în care timpul trecător stă la taifas cu mine  
imaginea ce se reflectă’n ele

capătă chipul și asemănarea mea
după reguli neștiute de nimeni
nici chiar de mine însumi
frânturi de zbor
licăr de lumină
pleoape umbrite de dor
(ce’ngemănează în tăcere ochi mari de copil neștiutor)

iubire pătimașă
tristețe și tăcere
uitare eludată  
mai câte-un vis ce prinde viață în realitatea-mi efemeră 
mai câte-un sentiment și o chemare

ieșite din frigidele tipare
mai câte-un zâmbet încrustat

pe buzele-mi arzânde de plăcere
și-o inimă
o inimă sclădată’n sânge
în flori de curcubeu
iar întrebarea mea târziu în vreme
e una simplă…

acesta’s eu ?

                                                                                                                                                       P.S.