Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Portret de dascăl – Tiberiu Crudu

Primit pentru publicare de la autor, Gheorghe Median, 21 martie 2014.
Editor: Ion Istrate, 22 martie 2014

Crudu-Tiberiu[1]Portret de dascăl – Tiberiu Crudu

Am publicat în numărul trecut al revistei un articol în care mărturiile scrise, ale unor foşti colegi sau elevi, creionau portretul profesorului Ioan G. Georgian.

Suntem convinşi că multe asemenea însemnări, despre profesori şi învăţători, se mai găsesc în paginile ziarelor şi revistelor literare de altădată, sau poate în manuscrise rămase nepublicate şi credem ar fi util ca ele să fie scoase la iveală şi puse sau repuse sub ochii cititorilor, din cel puţin două motive: primul – readucerea în discuţie a unor personalităţi despre care s-a vorbit şi scris mai puţin, sau deloc, iar cel de al doilea – oferirea unor modele de urmat, celor care educă şi instruiesc generaţiile de şcolari de astăzi. Un asemenea model este profesorul botoşănean Tiberiu Crudu, despre care va fi vorba în cele ce urmează.

Tiberiu Crudu (1882-1952) a fost una dintre personalităţile de seamă ale judeţului, profesor, scriitor, jurnalist, ctitor de instituţii de cultură, lui datorându-i-se, în mare măsură, excepţionala efervescenţă culturală pe care au cunoscut-o Botoşanii, în anii care au urmat realizării României Mari.

Din mulţimea de fapte care poartă pecetea implicării şi contribuţiei directe a profesorului Tiberiu Crudu, alegem doar câteva: a fost primul şi singurul director al Şcolii Normale de Învăţători „Mihai Eminescu”, a cărei activitate s-a desfăşurat între anii 1919-1932 şi căreia i-a dedicat lucrarea monografică „Şapte ani din viaţa unei şcoli normale” ( Botoşani, 1926), a alcătuit şi publicat lucrarea monografică colectivă „Botoşanii în 1932”, a făcut parte din colectivul de redacţie a celor mai importante publicaţii culturale  botoşănene apărute între anii 1919-1927- „Junimea Moldovei de Nord” şi „Revista Moldovei”, şi a fost singurul profesor botoşănean membru al Societăţii Scriitorilor din România,  una dintre scrierile sale, „Sihăstria Sihlei”, fiind distinsă, în anul 1933, cu Premiul Academiei Române.

Documentul pe care îl redăm, fragmentar, în cele ce urmează, este textul comunicării susţinute de profesorul de limba franceză Dumitru Alexa, la manifestarea dedicată centenarului naşterii profesorului Tiberiu Crudu, desfăşurată în aula Liceului „A. T. Laurian”, în ziua de 27 iulie 1982. Specificăm faptul că amintirile profesorului Dumitru Alexa, privesc activitatea lui Tiberiu Crudu la Şcoala Normală „Mihai Eminescu”.

„ … Tiberiu Crudu, deşi bine legat la trup, avea mişcări vioaie şi bine coordonate. Se lua cu colegii săi de la şcoală la trântă şi avea un tâlc deosebit de a te da repede jos, avea ceva ingenios din specificul trântei tudorene. Juca oina cu elevii săi, cu iuţeală tinerească. Elevii nu îndrăzneau să tragă cu mingea în el, el le cerea să tragă, iar când primea câte o lovitură cu mingea la picior, le spunea: „ Apoi n-am crezut că sunteţi aşa de chitaci”.

Tiberiu Crudu a ştiut să se coboare la nivelul copiilor, să le intre în inimi, să le înţeleagă tinereţea, necazurile, lipsurile materiale ale lor şi ale părinţilor lor, truditori de pământ. El îi invita pe elevii mai mari la masă, să-i înveţe cum să mănânce, să le descoasă gândurile, inima lor, sensibilitatea lor, să-i încurajeze la învăţătură, în dorinţele lor bune de viitor, în pasiunile care îi preocupă, mai ales cele pedagogice, care vor sta, pe viitor, la baza educaţiei copiilor cu care vor lucra, ca învăţători.

Numai aşa se explică caracterizările făcute de Tiberiu Crudu pe diplomele de absolvire ale elevilor săi, care corespundeau exact cu sufletele lor. Acele caracterizări sunt dovezi că el a făcut studii psihologige aprofundate asupra lor şi caracterizările şi îndrumările sale rămân legătura cea mai puternică între elev şi profesor.

Am funcţionat la Şcoala Normală de Învăţători „Mihai Eminescu” şase ani ca profesor de franceză, cu studii de specializare în Franţa, la Universitatea din Dijon. Mărturisesc că în toată cariera mea de profesor … n-am avut un director mai bun, mai înţelegător şi mai uman ca Tiberiu Crudu. I-am spus aceasta unui director tânăr, care a spus: „Dar eu nu sunt bun?” I-am confirmat că da, „dar în vreme ce dumneata trăieşti numai pentru dumneata, Crudu trăia pentru alţii”.

În cancelarie era o atmosferă de frăţie între profesori, povestirile calde şi curgătoare, pline de farmec ale directorului nostru drag, Tiberiu Crudu, ne încântau.

… Tiberiu Crudu era de o fineţe nemaivăzută. Discutam situaţia elevilor la finele anului şcolar. El sta cu catalogul unei clase în mâini şi treceam cu analiza de la elev la elev. Deodată observ că i se luminează faţa, zâmbeşte cu bunătate şi zice de-a dreptul: „Mai toţi s-au îndreptat cum s-au îndreptat, dar Cumpătă ăsta tare bine s-a mai îndreptat la franceză!”. Şi directorul  ridică ochii de pe catalog şi se uită părinteşte la mine. Eu completasem pe cei trei de trei de pe fiecare trimestru cu opt şi acum, în loc de cei trei de trei, cu care urma ca elevul Cumpătă să rămână repetent, elevul Cumpătă trecea cu trei de opt. Dacă eram cu musca pe căciulă, m-am sculat în picioare şi m-am scuzat că tatăl elevului – un cărturar distins şi inspector şcolar din Dracşani – Botoşani a plâns, bătrân cum era, în faţa mea – un copil –  am fost nevoit să fac acest gest, să curm o durere de părinte. Răspunsul lui a fost: „Ai făcut bine, mă, c-ai înţeles un om!”

Odată Tiberiu Crudu ne spune: „Rămâneţi cu toţii în cancelarie, că avem să discutăm un ordin urgent”. La poartă stau gata de plecare două trăsuri pe care le avea şcoala. Era toamnă şi primul an pe rod, al viei şcolii dindărătul localului Şcolii Normale, în care azi lucrează fabrica „Textila Moldova”. Ajunşi acolo, ne-am dat jos din trăsuri şi-am ascultat atenţi comanda directorului: „Desfăşurarea şi atacaţi inamicul din toate părţile!” Pentru noi şi comandantul nostru Tiberiu Crudu, inamicul erau strugurii de toate culorile şi toate gusturile. După ce ne-am săturat de struguri, ne-am tras unul câte unul spre trăsuri. Apare din lupta cu strugurii şi tătuca nostru, directorul Tiberiu Crudu. Se opreşte în faţa noastră, întinde un picior înainte, ca şi cum şi-ar sprijini tot corpul pe el şi ne trage o dojană: „Bine măi, v-aţi înfruptat din toate roadele pământului, dar nu v-aţi gândit că aveţi acasă soţie, copii, părinţi?”. A urmat o altă comandă: „Înapoi fuga marş!”.

… Altădată ne-a reţinut pe toţi în cancelarie – în recreaţia mare – şi la un moment dat, a apărut sora sa, doamna Rotundu, cu o tabla cu plăcinte calde şi câteva sticle de cotnăraş, de cel ce moaie picioarele, de cel ce gustau şi cei doi prieteni, Creangă şi Eminescu, când le era gura mai uscată. Am mâncat câte două plăcinte fiecare, am sorbit cât ai clipi vinul, şi nu s-a terminat bine recreaţia mare şi directorul nostru ne-a spus: „Apoi de-amu, haideţi cu tata la treabă”.

După cum se vede, munca în şcoală cu Tiberiu Crudu era antrenantă, prosperă şi frumoasă.

Într-o seară, mă ia directorul să vizităm dormitoareale elevilor normalişti. Eu am aruncat în dormitor o privire de ansamblu. El s-a oprit şi a spus: „De aici lipseşte unul” În apropiere de dormitor, într-un loc tihnit, unde tace şi umbra lunii, elevul întârzia de vorbă cu o fetiţă. Ca orice tânăr, îşi stăpânea nervii cu o ţigară aprinsă. Înainte de a ajunge la ei, directorul spune : „vom sta de vorbă cu ei, până îl va frige ţigara la degete”. Şi aşa a fost. Ţigara strânsă în mâneca hainei, a ars până a ajuns focul la degete şi atunci i-a dat drumul jos, sărind scântei din ea. Ambii ne-am făcut că nu vedem efectul ţigării. Directorului i-a plăcut că elevul n-a fugit şi s-a comportat şi faţă de noi şi faţă de fetiţa cu care sta de vorbă ca om de curaj. Întâlnirea elevului cu simpatia sa, a găsit-o directorul justă şi umană şi n-a obiectat cu nimic.

Tiberiu Crudu era un eminent pedagog. Lecţiile sale de istorie, erau savurate de elevi. Avea un cuvânt popular plăcut şi o pregătire în specialitatea sa la nivel de doctorat. Aşa fiind, excela la lecţiile predate la catedră. Sintetiza materia lecţiei noi în faţa elevilor, conlucra activ cu ei; mai mult, cu ei scotea ideile principale şi le aşternea, într-un scris caligrafic, pe tablă. Din recapitularea lecţiei predate, se vedea că elevii săi, fie că erau normalişti, fie că erau liceeni, plecau de la ora de istorie cu lecţia învăţată. Aceasta era arta cu care făcea lecţii strălucite Tiberiu Crudu, cu elevii săi. Şi ei, la rândul lor, s-au întrecut pe sine la catedrele lor, unde au fost admiraţi şi preţuiţi ca atare, de organele de control şcolar. O parte din ei au fost inspectori şcolari, o parte au avansat profesori de liceu, iar câţiva au ajuns profesori universitari, cu doctoratul. Dintre aceştia din urmă face parte şi Costică Dumitriu – un botoşănean de origine.

Pe la toate şcolile unde a funcţionat Tiberiu Crudu ca profesor şi director, a rămas în memoria elevilor săi ca un profesor eminent, un om de o fineţe nemaiîntâlnită, un prieten de neuitat pentru colegi şi un părinte adevărat pentru elevi. Recunoştinţa lor s-a materializat în cele două busturi, unul în cimitirul „Etenitatea”- Botoşani, şi altul în satul său natal, Tudora. Şi la vârsta lor înaintată, încă sunt vrednici să scrie în memoria sa, sentimentele lor cele mai alese. Un fost elev al lui Tiberiu Crudu de la liceul din Dorohoi şi un bun prieten al meu, jurist consultul Constantin Bosie din Iaşi, la vârsta de peste opt zeci de ani, mi-a spus: „Vin pentru ultima dată la Botoşani să-mi iau rămas bun de la profesorul meu drag, Tiberiu Crudu, şi să pecetluiesc pentru vecie stima şi dragostea ce o port pentru el”.

Consemnările profesorului Dumitru Alexa se opresc aici, dar avem convingerea că venerabilul profesor ar mai fi avut încă multe de spus! Şi aşa însă, din cele câteva momente evocate, reiese, omul de excepţie Tiberiu Crudu, pedagogul desăvârşit, modelul de dascăl dăruit profesiei sale, model pentru contemporanii săi, ca şi pentru cei de acum.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    Necesar si interesant articol…

  2. al. d. funduianu spune:

    …In urma cu un an, am trimis poetului Gellu Dorian, pentru Revista TARA de SUS, un material cu titlul Fenomenul Iasi- Copou, la Botosani: Din Cimitirul Eternitatea a disparut… Tiberiu Crudu! – Aprobat pentru tipar, in prima faza, materialul nu a mai aparut in revista. – Dar, despre ce este vorba? – Despre faptul ca, de mai bine de un an, bustul scriitorului si dascalului de exceptie, Tiberiu Crudu, amplasat de generatia de elevi normalisti – printre care se afla si regretatul profesor Alexa – a disparut (a fost furat, mai pe romaneste!). Din pacate, la mormantul scriitorului, distins cu MAGNA CUM LAUDE la Sorbona, se afla doar soclul… – Scuzati-mi divagatia, FELICITARI prietenului, Gh. Median!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5