Cât să fi trecut oare?
Nu mai știu, e mult de-atunci…
Era pe timpul celui pe care l-am pierdut…
S-a stins repede, sărmanul.
Nici cât să treacă-n gimnaziu n-a mai pășit.

I-a venit așa-ntr-o doară
Să facă din nimic o casă
Și nu pe pământul din ogradă,
Ci colo sus în vârf de nuc.

Și mândră casă i-a ieșit!
De-l cătai, acolo îl aflai.
Îndemânos peste poate
Făcea cât era de mic
Lucruri tare meșteșugite.
Auzeam la popă c-ar fi
Bun de-un arhitect.

Casa s-a năruit, plângându-l pe el.
Și mie mi s-a dus cu el glasul.
Cântam de una prin ogradă
Și glasul mi s-a dat apoi numa-n plâns
După ce apa l-a-nghițit
În zi de scaldă.
Nu-i durere, maică, mai mare
Să-ți știi copilul în pământ.

M-am luat cu vorba…
M-ai întrebat de când îi gluma cu vecina…
Am fost odată-n târg
Și de pe-o căciulă de la stat –
Așa le spun femeile lucrurilor nefăcute-n casă –
Am luat modelul ochi cu ochi
Și l-am făcut într-o flanea.

Vecina, când mă duceam la apă,
M-a luat la rost că-i supărată
Că fac modele fel de fel
Și toate femeile și ei îi cer,
Și ea nu le poate face
Așa de complicate.
Era necăjită că nu-i mai dădeau
Și ei comenzi, iar eu aveam prea multe încă nelucrate.

Ehei, tare mi-a plăcut să fac de toate!
Și numai de-a-ntregul lucrate!
Mie nu mi-a plăcut să-nnod firul.
Lucrul bun nu se face cu ața înnodată!
Te-apuci și-nchei când ghemu-i gata.
Asta-i cheia și lacata.
Lucru-i mai trainic când nu-i din cârpeli.