Dialog nocturn

–Ai milă, regină, – a șuierat el, – oare mi-aș permite
să torn votcă unei doamne? Acesta-i spirt curat.
Maestrul și Margareta

Credeam că dintr-odată o să te uit de tot,
Și când voi trece strada – răscrucea de durere,
O să-mi apară-n față bătrânul Behemot,
Și i-aș zâmbi sarcastic – ce are să-mi ofere?

Eu mi-am vândut iubirea, și lacrimile, și
Întregul suflet care oricum era murdar,
Oricum nu învăța-se vreun om a-l desluși,
Mi-ar fi făcut probleme, ar fi fost în zadar.

– Hei, Behemot, amice, poți să te lingi pe bot,
Că nu mai am ce-ți vinde și nu mai am ce-ți da!
– Greșești profund, știi bine, și asta nu e tot,
Iubirea va renaște! – Să știi că nu-i așa.

O dată e iubire, pe urmă numai față,
E doar asemănarea, sau simplul fapt că este,
Și ce e înăuntru, nu-i și la suprafață,
Tu îmi cunoști durerea, știi că n-aș trece peste.

Un ram s-a rupt alături, și a căzut pe stradă,
Și mai avea o frunză din toamna ce-a trecut.
– Chiar de păstrezi durerea, în tine, să n-o vadă,
Oricum ea putrezește și cade în trecut.

În brațe îl lua-se, pe diavolul blănos,
O doamnă cu privirea atât de luminoasă,
Și el îi mieuna-se ca să îl pună jos,
Dar ea-l strângea mai tare, părea că nu-l mai lasă.

Acuma-s solitarul ce umblă pe alee,
Știu foarte bine – dânsul, ființa mea era,
Și când mi-a strâns iubirea-n brațe-acea femeie,
Nu i-am răspuns asemeni, căci rana mă durea.

O, nu am dat iubire, credeam că nu mai pot,
Și inima tăcută, sărea, se lingușea.
Părea că dintr-odată o să te uit de tot.
– O, doamnă, e un suflet, nu-l sufocați așa!

Mergeam spre întuneric, râdeam tăcut în mine,
Da, votka-i ce se-așteaptă, femeile, să scoți,
Dar dragostea, să ardă în spirt, e mult mai bine,
Ceva cu mult mai tare – asta așteaptă toți!

– Ești idiot, amice, vezi ce zgârietură
Ce rană-i lași pe mână? A vrut doar să se joace.
Când e luat în brațe, orice motan înjură?
– Atunci când e iubire, în rest doar se preface.