Gruia COJOCARU

Poziționarea României la poalele vulcanului Donbas

Mi se pare firesc să privim cu interes, nu cu teamă, desfășurarea de forțe rusești la frontiera cu Ucraina, deoarece orice potențial conflict din apropierea perimetrului nostru geografic, deși nu poate fi ignorat, n-ar trebui să genereze artificial panică. Dimpotrivă, posibila agresiune rusească în Donbas obligă oamenii de stat din România să depășească, o clipă, gâlceava falimentar-infantilă din zona ciolanului și, devenind cerebrali, să elaboreze strategia eficientă pentru culegerea de fructe…

Oricât aș detesta psihologia omului de tip șacal, care stă la cotitură așteptând să se înfrupte din rămășițe ale ospățului regelui leu – mă rog, urs! – cred că, raportat la vecinul din Nord, prezenta abordare e mai mult decât necesară în contextul istoriei. Dar, până la limpezirea tabloului, ar fi util să ne raportăm la protagoniștii zilei. Așadar, așa-zisul agresor de astăzi este ursul răsăritean, cel care ne-a anexat Basarabia la 1812, a uitat să ne înapoieze tezaurul după Primul Război Mondial, a anexat din nou Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în 1940, ne-a făurit calea spre comunism, iar în prezent ne vinde gaze naturale la suprapreț. De cealaltă parte, Ucraina este beneficiara directă a Tratatului Ribbentrop – Molotov, din august 1939, în virtutea căruia, un an mai târziu, ultimatumul sovietic producea răni adânci în trupul României. Evident, după cum se știe, nu toată Basarabia le aparține ucrainenilor, doar sudul, Bugeacul, zonă cu uriaș potențial economic și geostrategic. 

Lăsăm disputele de dată relativ recentă cu partea ucraineană, de la Dunăre și Marea Neagră – canalul Bâstroe, golful Musura, Insula Șerpilor. Să trecem un pic frontiera și să vedem cum e viața comunității românești nord-bucovinene, herțene ori din Transcarpatia. Nu trebuie să fii cine știe ce expert pentru a vedea că, prin toate deciziile guvernamentale elaborate de Rada Supremă a Ucrainei ori în cuiburile administrațiilor locale, agresiunea asupra identității românești crește constant și se manifestă cinic. E un gest de eroism să declari că ești român și să-ți dai copiii la școli cu clase cu predare în limba română. Nu întâmplător școlile cu predare în limba lui Eminescu se împuținează în Ucraina în fiecare an!

Sensibili și lacrimogeni, după anexarea Crimeii de către Federația Rusă,  de vreo șapte ani tot suspinăm la poalele Ucrainei, prin ai noștri decidenți politici. Mai c-aș plânge și eu, fericit să intru candid în bocetul europeano-american… Măi, să fie! Nu cultiv războiul, dar, deși pledez cu toată esența pentru pace, văd bine că cel mai ostil și mai rapace stat pentru noi, românii este, fără îndoială, statul ucrainean! Frapant este că, din servilism și slugărnicie – aici suntem redutabili, am demonstrat-o în mai toată istoria! – nu ne definim clar inamicii. Firește că rușii nu ne sunt prieteni, ne-au făcut doar rău de vreo două secole, dar astăzi – când se vede clar că gigantul răsăritean este interesat de zonele rusofone din statele care s-au dezlegat, în anii ’90, de Imperiul Roșu – singura miză care contează pentru noi este cum ne poziționăm în arena internațională pentru atragerea Republicii Moldova în orbita Uniunii Europene, ca prim pas întru unire. În rest, cu Federația Rusă, dacă liderii mioritici și-ar lepăda ochelarii de cal, putem avea relații economice avantajoase.

… Ruperea Ucrainei, prin cucerirea Donbasului de către separatiștii proruși, susținuți de armata din Est poate fi șansa redobândirii unor teritorii românești, prinse încă în năvod de hoholi. (Termenul nu este o poreclă, ci era atribuit bărbaților ucraineni care, în trecut, obișnuiau să se radă pe cap, lăsându-și doar câteva șuvițe – oseledets). Nimic nu garantează faptul că, în eventualitatea cuceririi regiunii Donbas de către ruși, ar urma un proces de revenire a regiunilor poloneze, ungurești și românești în matca strămoșească, dar, în această ipoteză, oportunismul statal ar putea conduce (și pentru noi) la o reparație istorică. Să ne-amintim că, în anul 2015, discret, Kremlinul a făcut Poloniei, Ungariei și României oferta de a participa la revizuirea frontierelor Ucrainei…

În rest, jocul marilor actori, în Marea Neagră și la frontiera estică a Ucrainei pare să fie în favoarea Moscovei. Întrebarea: până unde e dispus Occidentul, în primul rând Statele Unite ale Americii, să ajute Ucraina? e fundamentală în contextul prezenței masive a trupelor rusești în regiune. Din punctul meu de vedere, Țarul Rus nu-și permite să cedeze unor presiuni externe, când liderii occidentali îi cer să renunțe la presiunea militară de la granița cu Ucraina. În toamnă vin alegerile parlamentare în federație și, orice moment de slăbiciune, îi va eroda  Țarului Putin șansa unui mandat prezidențial peste patru ani. Mai mult chiar, riscul eliminării sale fizice crește, pe fondul întăririi opoziției, dacă nu iese biruitor din jocul geostrategic construit. Pentru Vladimir Putin, obținerea Malorusiei (Rusia Mică) ori cel puțin transformarea acesteia într-o provincie autonomă de tip Abhazia și Osetia de Sud înseamnă supraviețuirea politică și istorică, altfel rămâne în mentalul colectiv un lider banal, fără strălucire, variantă care sigur nu-i surâde.

Firește că, fără riposta militară a Casei Albe, planul Kremlinului de a obține maxim de profit în Donbas e o realitate de necontestat, ceilalți actori care-ar susține Ucraina fiind fără relevanță, chiar dacă printre ei s-ar afla Anglia ori Turcia. Și aceste două puteri regionale s-ar retrage pentru a nu gusta din pocalul umilinței… Dar, cu SUA e altceva și nu e cazul să vorbim despre o realitate care domnește de mai bine de un secol. Personal, nu cred însă că America va intra direct în conflict. Washingtonul cunoaște miza uriașă a lui Putin, știe că ursul, odată pornit în ofensivă, se va mobiliza cu toată ferocitatea și determinarea. Mi-e greu să cred că gigantul de peste ocean va risca să intre într-un război de uzură, ce i-ar conveni de minune Chinei, care, în degringolada creată în Europa Orientală, ar găsi oportunitatea înghițirii Taiwanului. Statele Unite vor  furniza din belșug armament armatei ucrainene – având, în schimb, liber la resursele autohtonilor – și vor continua steril retorica retragerii armatei rusești din Donbas și Crimeea.

Cât despre strategia culegerii de fructe – cât de ignorant, infantil și viclean (perfid e prea blând!) poți să fii ca, în condițiile în care războiul bate la ușa hoholilor, tu, Guvernul României să semnezi Acordul de cooperare tehnico-militar între România și Ucraina?!? Nu ți-a trecut prin minte măcar pentru un moment faptul că, în scenariul ruperii Ucrainei, în regiunile componente vor exista referendumuri prin care cetățenii își vor putea exprima dorința integrării într-un alt stat? Nu știai că, astfel, putem recupera (măcar) Ținutul Herța – cu o suprafață similară cu cea a Maltei – unde populația românească, cu mult peste 90% abia așteaptă oportunitatea istorică a unirii cu România?!? Cum te poziționezi atunci? Eludezi tratatul, cum ai procedat cu Germania și Austro-Ungaria la începutul Primului Război Mondial? Atunci ți-a ieșit, însă absența onestității și verticalității, probată și la 23 august 1944, produce efecte nocive și azi pentru națiunea română!

Totuși, unde era pentru România urgența semnării unui tratat, care ne poziționează de partea hoholilor și împotriva rușilor?! Singurul răspuns – penibil în esență, suportabil însă la nivel… epidermic – e că băieții cu părul lucrat după model căzăcesc știu să niveleze asperitățile cu partenerii de lucru în ospețe pantagruelice, garnisite seducător de escorte, iar ai noștri – înclinați (aproape) din pruncie spre truda-n lenevie și desfrâu – au orbit în bucle aurii, naufragiind secătuiți de vlagă în oceanul azuriu al ochilor de slavonă…