Oare când s-a scris prima poezie? Ce l-a făcut pe om să vorbească altfel sau ”altcumva” decât ceilalți în mijlocul familiei gentilice sau a tribului său în timpurile primordiale. Cel care a vorbit în versuri prima oară a fost perceput ca „nebun„ și un fel de vorbitor în ”dodii”. Cel ce a văzut altfel preajma și universul, dincolo de cum să vâneze mamuți și să pescuiască somoni în râuri limpezi și repezi, să fi fost perceput ca un ”ratat”, un ”inutil” al vremurilor și tribului, așa cum se percepe câteodată în numeroase medii poetul contemporan. Cel ce a văzut ceea ce ceilalți nu au perceput vizual era o formă nouă de cunoaștere dincolo de umplerea pântecelui cu carne, fructe și băutură fermentată. Mai mult ca sigur primii poeți au fost niște vizionari ai timpurilor de piatră și de bronz. Omul s-a născut poet, parafrazând o zicală românească. Mai mult ca sigur? În spatele celor care vânau cu suliți de piatră uriașii mamuți a fost acel cineva, care nu a privit ținta, ci cu înfrigurare și încântare doar preajma. Omul primitiv a început să-și dezvolte o gândire abstractă, pe care apoi a declamat-o sonor, prin repetiții, interjecții și vocalize, născând cuvinte și propoziții armonioase pentru urechile celor din triburile comunei primitive. Și vânătorilor le-a plăcut mult să audă cum se declamă cuvântul rostit, poate și, mai ales, femeilor din peșteră, pentru că cel ce vorbea în armonii sonore le mergeau cuvintele direct la inimă. ”O fi bun și omul ce vorbește cu sonorități repetitive la ceva” și-o fi spus primii vânători și pescari de pește crud. ”Ne încântă auzul și ne biciuește emoția„ s-au gândit tribalii. Așa s-a născut prima poezie, din repetiții sonore, care au devenit ritmuri declamate. Primele poezii au fost despre frica de natură, vânătoare și despre dorința atavică fecundă a femeilor cele mai frumoase sau dorite din peșteră. Cei dintîi recitatori de cuvinte sonore repetitive și armonice au observat că oferă avânt și curaj vânătorilor și plăcere femeilor. Cei care au recitat prima dată cuvintele și le-au pus cu emoție în propoziții cu sonorități repetitive, le-au numit mai târziu versuri și apoi le-au grupat în strofe. Așa s-a născut poetul și poezia tribală în comuna primitivă. Antropologii care au studiat popoarele tribale care trăiesc și azi, ca în comuna primitivă prin Africa Neagră sau Noua Caledonie, au observat că aceste populații au poeții și poeziile lor. Putem afirma că poezia nu s-a născut într-un anume loc și ”inventată” de un anume cineva, ci a fost setea de absolut a celor care s-au conectat la forța emoției sensibile a universului necunoscut și inconștient. Cel din trib care a declamat repetiții armonice și sonore a perceput aseitatea existenței, acea stare de deschidere care se închide în sine, trăirea diferită ce creează tensiunea lirică.

Poezia a fost o „invenție” colectivă? Nu cred. Lirismul face parte din natura umană. E parte a Ființei. Când mai târziu au apărut poeții individuali cu nume și operă proprie în Babilon, Egiptul faraonilor sau Grecia antică, deja vorbim de o epocă de maturitate și modernă a liricii. Poezia s-a diversificat în genuri și subspecii literare încă de dinainte de Homer, pe la 1000 î.e.n. Un critic literar renumit Edgar Papu spunea, într-o carte publicată pe la 1969, că poezia s-a născut în urma fricii omului în fața forței naturii. Mai degrabă l-aș completă spunând că poezia s-a născut în urma dragostei omului față de minunile neînțelese și mirarea naturii. De la început poeții au fost considerați ca persoane cu forțe magice pentru folosirea cuvântului în comunitate. Erau acei care ”conversau cu zeii”, niște șamani cu puteri magice, care schimbau soarta familiei gentilice, triburilor și, mai târziu, a popoarelor. Primii oameni care s-au exprimat în vorbirea ”altfel” decât ceilalți au fost numiți mai târziu, cu ușoară emfază colectivă, poeți. Ei au compus oral și au aranjat în memorie propoziții ritmate și rimate pe care le recitau membrilor tribului înainte de vânătoare sau în iernile lungi plictisitoare. Cine a creat și recitat primul poem a fost perceput de omul comunei de piatră sau de bronz, ca altceva – poetul primitiv contribuind și el la diversificarea socială, de la vânător și pescar, agricultor și căpetenie războinică, la șaman, mag sau…poet. Puterea cuvântului rostit de ”mag” a atras atenția căpeteniei războinice, care a început să-l folosească și să-l protejeze de ceilalți. El nu mai muncea cu brațele, ci cu mintea ca să pronunțe cuvântul ce deschidea succesul ”magic” al vânătorii sau războiului dintre triburi. Primul poet și prima poezie a fost orală, odată cu apariția scrisului în epoca de bronz, poezia era deja un gen literar gustat de publicul epocii. Imnul ”Rig Veda” scris în sanscrita veche acum circa 3000 de ani era deja apogeul literaturii mature. Poetul a fost cel care a atras membrilor tribului atenția asupra preajmei și a influenței acesteia asupra sufletului individual sau colectiv. Puterea cuvântului care schimbă starea sufletească și percepția universului înconjurător i-a adus prestigiu și recunoaștere poetului în mijlocul tribului.

Dacă citim ”Phaidros”, unul din dialogurile lui Platon, înțelegem ce a realizat primul poet, de fapt primii poeți, compunând cuvinte ritmate și armonii sonore. Poeții pentru Platon sunt acei oameni care și-au înălțat sufletul în cer, ca să vadă frunțile incandescente și veșnice ale transcendenței și, apoi, au ”căzut” pe pământ să împartă cunoștința și inspirația emoției pentru oameni. Poeții au fost primii ”prometei” ai cuvântului, a acelui foc primordial de emoție, nu material. Poetul roman Al. Philippide a surprins zbaterea poetului prometeic.

„Și-acum – într-un vârtej clocotitor,
ca un vulcan lumina-n mine fiarbă!
Avânt, o, Cer! o, vânt, aripi! să zbor!
Să simt cum crește-n mine Nemărginirea oarbă…
Bulboana soarelui clocotitor
pe veșnicie să mă soarbă!” (Izgonirea lui Prometeu)

Versurile lui Philippide parcă sunt dedicate primului poet al lumii, celui care a scris prima poezie pentru noi, cei care nu am văzut lumina primordială și nu am fost contemporani cu zeii. Primii poeți sunt cei care au venit, cu un curaj nebun, de ”dincolo” ca să ne lase testamentul moștenirii răscumpărate, o frumusețe neasemuită a emoției necunoscutului. Primii poeți au fost izgoniți de zei, dar au fost primiți cu brațele deschise de oameni să le povestească despre cum se mai poate vedea altfel și altcumva lumea, în afara percepției unui vânător, pescar sau agricultor. Munca pentru poet nu e cu sudoarea brațelor, ci căutarea febrilă a unei maieutici a emoției sensibile. Unii istorici literari susțin cu tăria argumentelor, că păstorii au fost primii poeți, mai degrabă ei, hălăduind pe dealurile învolburate ale munților au decantat versul pe susur de izvor, dar poezia s-a născut doar atunci când omul a deschis ochii și a început să vadă lumea cu altă privire. Forma singulară de a vedea lumea este invenția poetului. Nu cred în criticii literari care susțin că poezia a fost o expresie colectivă, ci întotdeauna a existat un poet singular în ginta, tribul sau hoardă, care a văzut și privit altcumva lumea, a vorbit cu zeii și a compus în ritmuri și armonii cadențate sonorități pentru a surprinde emoția colectivă a sensibilului. Există poeți anonimi, dar nu poeți colectivi. Poezia este doar de autor. ”Primul poet” i-a inspirat pe ceilalți și versurile sale rostite din neam în neam au fost șlefuite de cei care le-au recitat pe marginea focului aprins după o vânătoare de mamuți sau de urși. Poezia s-a născut odată cu formațiunile gentilice și tribale în similaritate și simultaneitate pe tot locul pe unde a călcat picior și suflet de om de pe întinsul pământ. De la început poezia a fost o expresie auditivă și vizuală. Poetul tribului extrăgea în cuvinte ritmate cu sonorități armonice prin sinergie întreaga forță a emoției colective gentilice. Poetul era ”unu”, nu dublu și era un spirit unic, individual, deci nu colectiv, ci singular. Expresia lui devine, prin vers, o stare sufletească colectivă. Nu munca, frica sau teama de forțele naturii și triburile înconjurătoare, ci sensibilitatea inonștienței forței emoției colective a dăruit inspirație alesului, celui care a văzut ceea ce alți nu văd și ”vorbește cu zeii”. Puterea cuvântului primului poet a schimbat preajma. Atunci poeții au realizat că sunt mesagerii zeilor. Da, prima poezie este o înșiruire de cuvinte vrăjite. Poetul, prin vers, a dat și dăruit un sens colectivității și sensibilitate tribului, transformându-l în comunitate. Cuvântul rostit dăruiește emoție lumii, nu lumea oferă forma sensibilă poetului. Ielele, rusalcele, valkiriile au fost primele muze ale poetului, cele care-i înălțau pe primii poeți spre emoțiile nebuloase ale necunoscutului și îi făceau co-părtași transcendentului. Primii poeți puteau fi atât de moderni în exprimarea emoției și născocitori de contraste disarmonice reecreate într-o proprie armonizare la fel ca poeții moderni. Paradoxal poezia ”primitivă” rostită acum mii de ani poate fi percepută de cititori, ca fără vârstă și foarte modernă. Poezia ”primitivă” este atât de proaspătă în sonorități și emoția transmisă. Iată un exemplu de poem din imnele soarelui compus de un poet tribal din unul dintre leagănele primelor așezări umane – Africa de vest:

”Sub săgețile iuți ale tolbei tale aprinse
Înfricoșata noapte se prăbușește,
Încremenită-n hăul adânc.
Cu scânteietoarele tale raze
Îi sfâșii veșmântul,
Veșmântul ei negru cu foc căptușit,
Presărat cu stele aprinse
Veșmântul ei negru i-l sfâșii (Traducere Maria Banuș)

Prima poezie este modernă, cu o formă a limbajului surprinzătoare și expresie tensionată, pentru că primul poet a înțeles de la bun început un lucru pe care noi, cei de azi foarte citiți și extrem de contemporani, că poezia nu are o evoluție graduală, nu este veche sau nouă, ci doar bună sau proastă, adică poezie sau non-poezie. Cum se percepe poezia de acum cinci mii de ani sau din prezent depinde doar de sensibilitatea și curiozitatea emoției cititorului, de valorarea și rezonanța sensibilului.

Ionuț Țene