Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

PRIMA ŞCOALA PROFESIONALĂ DIN BOTOŞANI – ŞCOALA DE ARTE ŞI MESERII

Primit pentru publicare: 15 sept. 2010
Autor: Andrei Constantin
Publicat: 17 sept. 2010

PRIMA ŞCOALA PROFESIONALĂ DIN BOTOŞANI – ŞCOALA DE ARTE ŞI MESERII

 

„Meseria îi brăţară de aur”, spune un vechi proverb românesc, valabil astăzi şi încă mult timp, cu toate că unele meserii au dispărut se vor regăsi doar în amintiri şi în cărţi, iar altele noi, despre care nu ne putem imagina, vor apărea. Lumea evoluează, tehnica şi ştiinţa progresează, apar mereu alte preocupări şi o dată cu ele noi profesii.
Iată de ce edilii de altă dată ai oraşului Botoşani s-au preocupat, atunci când situaţia economică şi creşterea demografică a oraşului o impuneau, să înfiinţeze prima şcoală profesională din judeţul şi oraşul Botoşani.
Până la existenţa şcolilor de meserii sau profesionale, aşa cum vor fi numite mai târziu, tinerii învăţau meserie în ateliere particulare ca ucenici, după care, potrivit statutelor timpului, căpătau un anumit rang, puteau să deschidă ateliere proprii, cu condiţia să respecte un anumit regulament în cadrul breslei respective.
Această situaţie s-a perpetuat secole de – a rândul, cu un progres lent şi sigur, iar când gradul de civilizaţie a cerut, şcoala având caracter de masă, cu o strânsă legătură între artă şi ştiinţă într-o profesie, deoarece şi populaţia oraşului după 1875 a crescut într-un ritm mare, s-a deschis Şcoala de Arte şi Meserii, titulatură folosită uneori şi în mileniul nostru.
Preocupări anterioare în Botoşani au existat în sensul şcolarizării elevilor în alte oraşe din ţară, la Şcoala de Agricultură şi Silvicultură de la Herestrău (grădinărit), Şcoala Galata, Şcoala Tehnică de Maşini şi Instrumente din Iaşi, care se dovedeau a fi prea îndepărtate, costisitoare şi care nu răspundeau nevoilor locale.
După mai mulţi ani de discuţii, se deschide la 23 aprilie 1877, în Casele Maximovici de pe Calea Naţională, Şcoala de Arte şi Meserii din Botoşani, ,,destinată a inspira în sufletul tinerimii noastre, se arată în una din şedinţele Consiliului Primăriei, gustul muncii şi în acelaşi timp a face să prospere comerţul şi industria în patria noastră, două izvoare de avuţie, ce din nefericire, trebuie să recunoaştem că sunt încă înapoiate la noi”.
Aprobată de Ministerul de Interne la 13 aprilie 1877, (întreţinută de Primăria Botoşani, fiind şcoală comunală, ajutată de Prefectură cu suma de 6000 lei anual şi de unii locuitori ai oraşului), funcţionând după un Regulament în zece capitole, condusă de directorul, C.Gallin, Şcoala de Arte şi Meserii şi-a început activitatea cu doi maiştri, doi submaiştri, un bucătar, un om de serviciu; ateliere de croitorie şi încălţăminte (ciubotărie). Pe parcurs se adaugă noi meserii: fierărie, rotărie, stolerie, (1 ianuarie 1879), cojocărie (dubălărie în1881), turnătorie (octombrie 1882), strungărie (1883), şi se măreşte personalul auxiliar, ajungând la un idendent şi trei oameni de serviciu.
Posturile de maiştri se ocupau de persoane cu diplome de specialitate şi concurs, lucrau 2 – 4 ore/zi în ateliere pentru instruirea elevilor, efectuau şi alte lucrări, fiind salarizaţi ca întreg personalul şcolii de către Primărie. Pregătirea teoretică era asigurată de un profesor de mecanică (două ore/zi), geometrie, limba franceză, ,,…cu care elevii să se poată ajuta în perfecţionarea sa, şi apoi să fie în centrul progresului ce face specialitatea, cu care se ocupă”, şi cursul de igienă elementară.
Programa şcolară era împărţită în 3 şi 4 diviziuni după gradul de cunoaştere al elevului. Instruirea practică căreia i se acorda importanţă se desfăşura în atelierele şcolii, cu sculele cumpărate de Primărie.
Durata şcolarizării era de cinci ani, după care absolventul primea titlul de maistru, o parte din valoarea muncii prestate şi sculele pentru meseria învăţată.
Elevii, dornici să înveţe o meserie, trebuiau să fie absolvenţi a patru clase, să provină din familii nevoiaşe, din oraş sau comunele judeţului, fiind bursierii Primăriei şi Prefecturii, aprobaţi anual.
În orele de instruire practică în atelier, elevii produceau: pantofi, şuruburi, uluce, grilaje, tunici militare, pantofi, haine pentru copii, mese şi scaune din fier; prestau lucrăride de reparaţie la unelte şi maşinile agricole, grape şi pluguri; efectuau orice lucrare de lăcătuşerie şi lemnărie etc. care erau vândute cu preţuri de 30% mai mici faţă de atelierele din oraş, iar sumele erau contabilizate în casieria Primăriei.
Botoşani, cel mai important şi prosper oraş din nordul Moldovei, centru comercial spre care trebuiau să se dirijeze elementele din judeţele Suceava şi Dorohoi, cu o populaţie în jur de 40. 000 locuitori în 1885, avea o reţea şcolară redusă, ,,numai un liceu, trei şcoli primare de băieţi, două de fete, de vreme ce Bârladul, spre exemplu, cu o populaţi de numai 28.000 de locuitor, posedă un liceu, o şcoală normală, cinci şcoli primare de băieţi … şi mai tot atâtea de fete … o şcoală de meserii … dacă alte oraşe mai mici ca oraşul Botoşani, se bucură de o organizare mai bună, pentru ce tocmai comuna noastră să sufere de acest neajuns.”
Trecând prin Botoşani, germanul Rudolf Bergner, în jurnalul său de călătorie, menţiona în 1887, cinci şcoli primare, un liceu, o şcoală de meserii şi două şcoli armeneşti.
După cinsprezece ani de funcţionare, Consiliul Primăriei în şedinţa din 16 iunie 1892, ia decizia de încetarea activităţii Şcolii de Arte şi Meserii începând cu 1 iulie, ,,…şi dacă Şcoala de Arte şi Meserii nu a dat până astăzi, rezultate frumoase, se afirma încă din 1889 într-un Raport al Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, aceasta provine numai din lipsa de organizare, lucru ce ne miră, că nu s-a dus la îndeplinire de atâţia ani, de când ea există”. La acestea se adaugă lipsa fondurilor, suspendarea subvenţiei de către Prefectură, fiind şcoală comunală; posturile vacante ale maiştrilor instructori pentru care aproape în fiecare an trebuiau organizate concurs; mărfurile vândute, chiar la preţ redus erau concurate de ale atelierelor particulare din oraş; ,,Elevii, acei care încep a lucra binişor, părăsesc de îndată şcoala spre a merge la ateliere străine, ca să lucreze pe bani”; lipsa spaţiului, ,,…dormitorul elevilor se afla tot în camerele de ateliere vătăma sănătatea copiilor … prin diferite acţiuni produse în timpul zilei”; noul director Ernst Merleanu era numai maistru mecanic, fiind cauzele care au determinat desfiinţarea primei şcoli profesionale din oraşul Botoşani.
Primăria numeşte o comisie formată din cinci membri pentru întocmirea unui nou Regulament de funcţionare. Raportul Comisiei arăta importanţa şcolii profesionale, ca un ,,…un drum pentru înfăptuirea unei mici industrii, calea de combatere a ignoranţei progresului” şi necesară cerinţelor locale. Tinerii dornici să înveţe o meserie trebuiau să plece în alte oraşe sau să fie ucenici în atelierele particulare. ,,…învăţământul practic al meseriilor trebuie extins şi încurajat, având destule şcoli în localitate pentru învăţământul teoretic şi crearea de funcţionari” se arăta în acelaşi raport. Pentru aceeaşi cauză milita şi Preşedintele de Onoare al Societăţii Meseriaşilor, ,,Zwass”.
După un deceniu se înfiinţează Şcoala Inferioară de Meserii Gr.I (1902), o dată cu cele din Buzău, Câmpulung, Dorohoi, Piteşti şi Roşiorii de Vede ce pregăteau în cele trei ateliere, ucenici pentru unităţile de stat şi particulare la meseriile: metalurgie (fierărie), tâmplărie (lemnărie), tinichigerie cu o durată de cinci ani. Cu local nou construit între 1910-1912, cu săli de clasă, ateliere, internat (33 de elevi: 10 bursieri şi 23 solvenţi), frecventată mai mult de elevii de la sate, şcoala avea permanent peste o sută de elevi înscrişi (144 în 1926, 130 în 1929). Până în 1932 au absolvit 183 de elevi la toate meseriile.
Şcoala primea comenzi de la instituţiile de stat şi particulare de la cetăţeni, valoarea lor fiind în 1930-1931 de 129720 lei ( 50% din valoarea manoperei revenea elevilor).
Din 1936, Şcoala de Arte şi Meserii se transformă în Liceu Industrial de opt ani, adăugându-se meserii noi, modelaj şi sculptură în lemn. În ianuarie 1940 , liceul avea 126 de elevi înscrişi.
Şcoala Profesională de Meserii Gr. I pentru fete, înfiinţată în 1906, pregătea pentru meseriile croitorie şi rufărie, având încadraţi patru profesori şi patru maiştri. Jumătate de zi se învăţa carte, jumătate se lucra în atelier. În 1931-1932 erau înscrise 181 de eleve, 131 de la oraş, 50 de la sate. Comenzile erau primite din oraş, iar după absolvire, elevele puteau urma o şcoală profesională gr. II, să se încadreze ca maistre în şcoli sau să deschidă ateliere proprii.
Dacă şcoala de meserii pentru băieţi era mai mult frecventată de elevi ce proveneau din mediul rural, cea de fete era frecventată mai mult de eleve din oraş, fapt ce denotă o anumită mentalitate şi deschidere urbană, existentă la acea vreme între oraş şi sat, privind învăţarea şi practicarea unei meserii.
Liceul Industrial de fete a apărut în urma reorganizării învăţământului profesional la fel ca şi cel de băieţi. În 1940, avea 150 de eleve.
Ministerul Muncii înfiinţează în 1920 Şcoala Industrială de Ucenici, curs seral, cu o durată de trei ani, cu meseriile: lăcătuşerie, tinichigerie, lemnărie, croitorie, frizerie, olărie, tipografie etc., care pregăteau ucenici pentru atelierele particulare.
În oraşul Botoşani existau mai multe şcoli particulare ale comunităţilor evreieşti şi armene, unele autorizate de stat, altele ,,ce nu sunt recunoscute, ci numai tolerate”, le amintim în măsura în care au tangenţă cu o activitate profesională. În 1891 se deschide Şcoala Centrală Mosaică de Băieţi, director Isak Goldschlager, căreia urma să i se adauge o şcoală de meserii. Şcoala Profesională Israelită Română, cu un număr redus de eleve, condusă de directorul Pati Leibovici, ,,şi-a început activitatea în 1897, cu fete sărace care învăţau croitoria”.
Deşi comunităţile străine, cum erau numite la timpul respectiv, aveau o populaţie numeroasă, apropiată de cea românească în unii ani, acestea nu aveau în domeniul învăţământului şi al pregătirii profesionale şcoli suficiente, raportate la numărul de locuitori dornici să înveţe, deoarece întreţinerea lor era costisitoare, trebuiau finanţate numai de comunitatea respectivă, iar şcolile de stat erau deschise tuturor copiilor din oraşul Botoşani, indiferent de forma de pregătire, fără nici o deosebire.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5