Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Profesorul Gheorghe Obadă – Omul care și-a consacrat întreaga viață luminării minții copiilor

Profesorul Gheorghe Obadă – Omul care și-a consacrat întreaga viață luminării minții copiilor

T-Epure3-150x150[1]Autor, Prof. Teodor Epure

Învățător de oameni înseamnă acel care e gata oricând să-i învețe și are oricând despre ce să-i învețe.
Înțelepciunea e a ta numai când o dai altuia ; altfel, ea este numai în tine.”
Nicolae Iorga

Dacă amintirea e cea mai sfântă comoară a vieții omenești – așa cum sublinia marele nostru poet național, Mihai Eminescu – merită ca în orice moment al vieții să păstrăm în memorie imaginea persoanelor pe care le-am iubit și cu care am trăit cele mai frumoase clipe. Emoțiile mă copleșesc ori de câte ori gândul mă poartă spre foștii mei prieteni din copilărie și colegi, cu care am petrecut momente importante ale vieții. Așa se face că memoria mea păstrează durabilă în timp imaginea Gheorghe Obada, fiul al Vorniceniului [1024x768]prietenului și colegului meu, Gheorghe Obadă. Când mi-l aduc aminte, mi se desfășoară înaintea ochilor întreaga lume a copilăriei timpurii, cu toate farmecele ei, acum petrecute pentru totdeauna și care nu se mai pot repeta, chiar dacă aş vrea să le mai retrăiesc. Și acum, cu tâmplele strânse între pumni și cu ochii strânși pe jumătate îmi amintesc că am gustat momente minunate, când goneam câmpurile fără margini alături de el, săream șanțurile dintr-o aruncătură; ne suiam în vârful prăsadului bătrân, care făcea niște prăsade zemoase, cărnoase și aurii, din livada vecinului său, Păduraru Vasile, înecându-ne ochii în albastrul cerului, colindam stufărișurile de soc cu flori mirositoare din gârla lui Jian și escaladam gardurile pentru a lua flori, să le oferim colegilor la zilele onomastice, cu ocazia serenadelor pe care le organizam cu mult drag și veselie și la care cântecele răsunau în întregul sat. Scenele acelea îmi par atât de vii că le retrăiesc în minte întocmai cum le-am trăit altădată.

Timpul a trecut, ne-am despărțit, apoi spre alte meleaguri ne-am îndreptat dar educația pe care am primit-o împreună, la școlile prin care am trecut – elementară, pedagogică, facultate – ne-a ajutat să trecem peste toate momentele nefericite ale vieții.

Colegul meu, Gheorghe Obadă s-a născut la 18 aprilie 1937 în Vorniceni, într-o familie de țărani modești. Tatăl său, Andrei, era un om de statură mijlocie, cu o mustăcioară bălaie și cu niște ochi albaștri, dulci, plini de căldură și de bunătate. Uneori era copleșit de supărare și de tristețe, pentru că situația materială nu-i permitea să asigure celor cinci copii, trei fete și doi băieți, cele necesare unui trai decent. Mama sa, Maria, era o femeie neștiutoare de carte dar harnică, înțelegătoare, blândă și totdeauna cu voie bună, gata de a zâmbi celor pe care-i privea în față. Inima i se umplea de bucurie când îi vedea pe Gheorghe, Ion și Aneta, elevi la liceu, cu un viitor promițător, dar când își aducea aminte de fetele mai mari, Adela și Maria, rămase acasă, fără școală, lacrimi amare îi apăreau în colţul ochilor şi nu mai scotea nicio vorbă sau, atunci când răspundea la vreo întrebare, vorbele ei erau mai amare ca zeama de cucută.

Gheorghe, prietenul meu, era un bărbat înalt, blond cu o față albă, cu doi ochi mari, albaștri, limpezi și adânci. Era o persoană optimistă, mereu cu zâmbetul pe buze și cu un altruism deosebit. Fără el, jocurile sau balurile la care participam nu aveau nici un farmec, pentru că era sufletul petrecerii.

Instrucția școlară și-o începe la școala primară din Vorniceni, având ca învățători pe Dumitru Strugaru și Dionisie Pădureț. Situația materială nu-i permitea să urmeze alte școli dar norocul său și al altor vorniceneni a fost că în anul 1949 a luat ființă școala elementară de șapte ani pe care o urmează în perioada 1949-1952. Un rol deosebit în formarea sa intelectuală l-a avut profesorul de limba română, Gheorghe Stănescu care, diriginte fiind, ne-a împărțit în grupe, în funcție de apropierea locuințelor, pentru a ne face temele împreună. Multe clipe frumoase am petrecut împreună, zăbovind deasupra tăbliţelor cu adunări şi scăderi, sau chicotind fără rost, spre disperarea mamelor noastre.

În perioada anilor 1952-1956 este elev la Școala Pedagogică de Băieți din Șendriceni – Dorohoi. La fiecare început de an școlar, mergeam împreună să ne înscriem pentru anul următor. Îmi amintesc de o întâmplare plăcută, când într-o zi frumoasă de septembrie, zi de sărbătoare, ne-am pornit pe jos, luând calea cea mai scurtă, prin pădurile Davidoaia și Cordăreni. La ieșirea din pădurea Cordăreni, soarele a început să ne zâmbească din înaltul cerului iar noi ne-am oprit să admirăm culmile domoale ale dealului Putreda. De-aici, priveam departe, departe, în fund, un șir de coline. Valea toată parcă era o hartă uriașă întinsă pe o masă iar noi, pe coamele dealului, sub lumina puternică a soarelui, încercam să ne măsurăm înălțimea după umbrele lăsate de trupurile noastre. El insista cu încăpățânare că e mai înalt decât mine. La rândul meu, dovedeam că sunt mai înalt decât el. Eram doi tineri entuziaşti, porniţi să cucerim lumea, care se îmbătau cu puterile lor de uriaşi, date de proiecţia umbrelor peste văile adânci. Noi eram pe culmi, iar lumea întreagă era la picioarele noastre !

Nu după mult timp am ajuns într-un sătuc cu câteva fumuri. Ne-am oprit la prima casă de la marginea satului. Era o casă mică, sărăcăcioasă, într-un singur perete, acoperită cu stuf și împrejmuită cu niște prispe înalte, unse frumos cu lut şi balegă de oaie. În fața casei, un grup de copii se juca de-a v-ați ascunselea. Unul dintre ei s-a lăudat că are un fluier fermecat care scoate niște sunete minunate. Băiatul avea o ținută îngrijită, iar fața lui era luminată de un zâmbet copilăresc. Prietenul meu l-a rugat să ne cânte ceva, oferindu-i niște struguri pe care i-am luat ca să ne astâmpărăm foamea. Imediat, băiatul și-a dus fluierul la gură și a început să cânte niște melodii atât de duioase, încât ne-au fermecat pe loc. Ca printr-o vrajă, ne-a făcut să ascultăm șuieratul vântului printre ramuri, susurul izvorului cristalin, bâzâitul greierașului din fânețe, căci era un adevărat maestru al cântecului. Când băiatul cânta, prietenii săi au oprit jocul, oamenii care mergeau la câmp stăteau să asculte, parcă și vântul înceta să mai bată. Ne-am despărțit cu duioșie de acest copil talentat, care ne-a promis că ne oferă la întoarcere o pereche de porumbei jucăuși. Restul drumului l-am parcurs având imaginea acelui băiat talentat, cu o ținută îngrijită și locuind într-o căsuță sărăcăcioasă. Ne puneam mereu întrebarea firească : condițiile în care trăia, permiteau să se dezvolte în continuare acest talent ? Mai târziu, făcând practica pedagogică la o școală generală din Dorohoi, l-am găsit elev. Atunci, animat de bucuria revederii, mi-a mărturisit că învățătorul său, un adevărat pedagog cu dragoste de copii, a reușit să-l înscrie la un cămin de copii din orașul Dorohoi și făcea parte din corul de copii al Casei Raionale de Pionieri.

După terminarea Școlii Pedagogice de Învățători, în anul 1956, Gheorghe Obadă își începe cariera didactică la Școala Elementară de 7 ani din Vorniceni. Evenimentele social-politice care au avut loc în acea perioadă au influențat și cariera sa didactică. Pentru că părinții săi nu făcuseră cerere de înscriere în colectivă, este nevoit să părăsească satul natal, împreună cu soția sa, Adela (între timp își făcuse stagiul militar și apoi se căsătorise) și a ajuns în comuna Moldova-Sulița, comună așezată la poalele Obcinilor Bucovinei, cu mai multe sate : Benea, Plai, Cruhla, Hrobi, Torchii și Lucina (unde se află o crescătorie de cai huțuli). Nu fusese niciodată pe aceste meleaguri iar primul său drum părea că nu se mai termină. Moldova-Sulița era locuită în majoritate de huțuli, amestecați cu ucraineni, poloni, ruși, români și câteva familii de nemți iar limba lor de comunicare era ucraineana. Între satele componente erau distanțe de 15-20 km iar între gospodăriile localnicilor erau distanțe destul de mari.

Acum, pentru învățătorul Gheorghe Obadă, numit director de școală, încep adevăratele greutăți. Școala nu avea niciun cadru didactic calificat iar elevii și cetățenii întâmpinau greutăți în comunicare întrucât nu știau aproape deloc limba română. Uneori, le trebuiau traducători, deoarece până în anul 1961, elevii acestei comune și altele din apropiere (unde erau mai multe naționalități), au avut toate obiectele de studiu predate în limba ucraineană. Abia la 1 septembrie 1961, printr-o hotărâre a Ministerului Învățământului, limba de predare a tuturor obiectelor de studiu devine limba română. În acele momente, în comuna Sulița nu exista curent electric iar învățământului se desfășura la lumina lămpii. Odată, un inspector școlar de la Suceava, venind inopinat la Moldova-Sulița, l-a găsit pe directorul școlii, Gheorghe Obadă, într-o seară, într-o sală de clasă, la lumina lămpii, scriind pe tablă schița unui proiect didactic, necesar cadrelor didactice necalificate. Astfel, își câștigă autoritate și se impune ca un director de mare prestigiu, îndrumând cadre necalificate să urmeze cursurile instituțiilor de învățământ superior (care ulterior s-au întors în comună), inclusiv pe soția sa, care, prin concurs, a ocupat postul de educatoare la Grădinița cu program normal din Câmpulung-Moldovenesc. În paralel s-a ocupat și de pregătirea sa profesională. În anul 1964, după obținerea gradului definitiv în învățământ, se înscrie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Facultatea de Filologie, cursuri fără frecvență iar în anul 1970 obține titlul de licențiat, cu lucrarea „Toponimia pe teritoriul comunei Moldova-Sulița din județul Suceava”.

Pentru întocmirea acestei lucrări, a fost nevoit să facă un studiu exhaustiv al numelor topice de pe teritoriul comunei, un teritoriu foarte variat, alcătuit din : munți, dealuri, văi, poiene, pâraie și păduri de conifere. Despre această așezare cu o suprafață de 98 km2 a adus mărturii și legende ale locurilor ce o înconjoară, explicând cum au luat naștere toponimele și ajungând la concluzia că cele mai multe nume topice din categoria celor topografice provin din apelative de origine ucraineană.

În anul 1972, directorul Gheorghe Obadă a pus prima cărămidă pentru o nouă școală, care intră în funcțiune peste 4 ani, școală cu care se mândresc atât cetățenii satului cât și cadrele didactice prezente. A cutreierat țara în lung și în lat pentru a procura materiale de construcție și o centrală de încălzire proprie pentru școală. Pentru că satele erau la o distanță mare de școala coordonatoare, a menținut mereu în stare de funcționare internatul, pe care l-a dotat cu cele necesare, pentru a fi eficient.

Fiind intelectual al comunității, a sprijinit întreaga activitate culturală pentru păstrarea unor tradiții locale, cu rapsozi populari, cu jocurile specifice huțulilor, a costumelor vechi, cât și a încondeierii ouălor. Drept urmare, în prezent, funcționează în cadrul școlii, un cerc de încondeiat ouă, în culorile specifice zonei : roșu, verde și albastru.

S-a născut, a copilărit și a trăit o mare parte a adolescenței în Moldova, însă s-a încadrat ușor în lumea bucovineană, i-au plăcut în mod deosebit acele plaiuri, pe care le-a cutreierat pas cu pas, la cules de bureți, fructe de pădure, plante medicinale, în timpul liber, împreună cu prietenii săi și preotul satului, care l-a inițiat în taina căutatului acestora, cât și în taina sortării lor. A rezistat cu stoicism dar și cu plăcere în localitatea cea mai de sus a Bucovinei, cu ultima brumă ce cade în luna mai, iar prima în august, la altitudinea de 975 m și cu un strat de zăpadă așezat de aproape opt luni pe an, multă vreme fără radio sau televizor, deoarece comuna a fost electrificată abia în anul 1968, dar cu mare dragoste de oameni şi de locuri.

În anul 1974 obține gradul II în învățământ, în specialitatea limba și literatura română iar în anul 1980 se transferă la Liceul Silvic din Câmpulung-Moldovenesc. Când s-a zvonit în comunitatea sătească de care a fost legat sufletește 24 de ani ca profesor și director, un grup de cetățeni, în frunte cu preotul satului l-a rugat să rămână în continuare, oferindu-i loc de casă și lemn și de construcție, cu condiția să fie alături de ei. Ca profesor de limba română, preocuparea sa de bază a fost însușirea limbii române, folosirea ei în forma ei cea mai corectă – limba literară – luând ca model limba creațiilor populare și a celor mai de seamă opere ale scriitorilor noștri clasici și contemporani.

Nu a avut copii însă i-a considerat pe toţi elevii copiii săi de suflet şi s-a dăruit zi de zi pentru formarea lor ca oameni adevăraţi. Fiind diriginte la multe generații de elevi, a pus în aplicare câteva adevăruri cu valoare principială : respect față de înaintașii noștri, responsabilitate, tenacitate și credință în Dumnezeu. De aceea, cu ocazia întâlnirilor de promoții, unul dintre elevii săi, în prezent inginer, șeful unui ocol silvic, a spus : “a fost un profesor de o rară noblețe sufletească, având un respect deosebit față de elevi, nu-l vom uita niciodată, a fost pentru noi un adevărat părinte.”

În anul 1985 este numit director al Școlii cu clasele I-VIII nr. 4 din municipiul Câmpulung-Moldovenesc, unde a funcționat până în anul 1999 – anul pensionării. În această calitate, a îmbunătățit baza materială a laboratoarelor, a atelierelor, a organizat schimburi de experiență cu alte școli din județ, parteneriate cu alte localități din țară, înfrățiri cu două școli din Franța. A perseverat mult pentru introducerea mijloacelor moderne în învățământ, ca instrumente vizuale în procesul instructiv-educativ, care au demonstrat sofistic avantajele programului pe calculator și au ajutat atât la formarea gândirii, cât și a culturii tinerei generații. A fost cooptat în colectivul obștesc al Inspectoratului Școlar, fiind împuternicit să facă inspecții speciale. Pentru merite deosebite a primit diploma de “profesor evidențiat” și gradația de merit. A fost membru al asociației tarotiștilor, din filiala municipiului Câmpulung-Moldovenesc (tarotul este un joc greu ce implică multă gândire), joc pe care îl practica în timpul liber) și un bun participant la toate concursurile la nivel de municipiu și județ. În toamna acestui an, conducătorii filialei municipiului, vor organiza un concurs cu premii, în memoria profesorului Ghiță Obadă.

În luna noiembrie a anului 2005, probabil că și-a simțit sfârșitul, a venit în satul natal pentru a revedea frumusețile locurilor, întâlnindu-se cu surorile sale mai mari, Adela și Maria, cu unii colegi și prieteni, vizitând și mormintele părinților săi, unde a pus o lumânare. Am observat că avea o față palidă, slăbită, pielea întinsă, lucioasă pe umerii obrajilor și zbârcită puțin în colțurile gurii, ochii erau mari, adânciți în orbite, părea un om bolnav, obosit. Mi-am dat seama că acestea sunt urmele unei suferințe. Nu după mult timp, într-o zi de martie, când cerul era plumburiu iar niște nori murdari, grei, leneși, se lăfăiau în văzduh, o tristețe nespusă s-a coborât peste orașul Câmpulung, în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut, la vestea că profesorul și directorul Gheorghe Obadă trecuse în lumea celor drepți. A plecat dintre noi, într-o clipă neașteptată, fără a lăsa un mesaj celor apropiați. S-a încheiat o viață lungă, pe ogorul școlii, plină de iubire și sacrificii.

În timp ce cortegiul funerar străbătea străzile orașului, o mare parte dintre câmpulungeni, încremeniseră pe stradă, pe trotuare, cu fețele întunecate, cu batistele la gură, ca să-și poată înăbuși plânsul. Și acum nu-mi rămâne decât să plâng amărăciunea în fața unui mormânt și tot acolo să azvârl sămânța unei flori, sămânța speranței că și pe mormântul său cineva va vărsa o lacrimă și va sădi o floare. Generații de elevi merg și astăzi la locul de veci al profesorului lor iubit, Gheorghe Obadă, aprind o lumânare și pun flori.

La dorința elevilor din promoția 1985 a Liceului Silvic din Câmpulung-Moldovenesc, la mormântul dirigintelui lor stă scris pentru vecie :

“Plâng și fagii, plâng și brazii
Din dulcea Bucovină,
Și atâtea generații
Cărora le-ați dat lumină.”

Gh. Obada. promotia 1986 Liceul silvic (intalnire,2006 [1024x768]

Gh. Obada, 1993, deschiderea Anului scolar [1024x768]



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5