Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Proprietatea asupra pământului în zona Botoşani (1850 – 1950)

Prodan DanDan Prodan,

 Proprietatea asupra pământului în zona Botoşani (1850 – 1950)

            Profesorul Constantin I. Cojocariu a publicat o sinteză fundamentală despre tema studiată: Proprietatea funciară în Judeţul Botoşani, din prima jumătate a secolului al XIX-lea până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Editura Quadrat, Botoşani, 2013, 641 p. Autorul cunoaşte bine oamenii, locurile, epoca, evoluţiile istorice, a elaborat şi a publicat anterior alte cărţi referitoare  la zona Botoşani: Dascăli şi elevi, Editura Axa, Botoşani, 1996; Oraşul Săveni. Monografie, Editura Axa, Botoşani, 2001; Judeţul Botoşani. Structuri administrativ – teritoriale, Editura Quadrat, Botoşani, 2008.

           IMG_0001[1] [800x600] [640x480] Monografia proprietăţii funciare din zona Botoşani a fost structurată de autor astfel: Introducere (pp. 5 – 8), şapte capitole şi anexe (pp. 9 – 612), Bibliografia utilizată pentru elaborarea cărţii (pp. 613 – 620), Abrevieri folosite (p. 621), Indice de localităţi (pp. 622 – 638), Cuprins (pp. 633 – 641). Cartea a fost rezultatul mai multor ani de cercetări temeinice în arhive, biblioteci şi muzee, de călătorii în satele, comunele, târgurile şi oraşele zonei, de elaborare dificilă, dar finalizată cu succes, la birou. Mai precizez faptul că prin expresia „Judeţul Botoşani” autorul înţelege suprafaţa actualului judeţ Botoşani, care include teritoriile fostelor ţinuturi şi judeţe Dorohoi (în Nord) şi Botoşani (în Sud), între 1850 – 1950.

            În Capitolul I (Proprietatea funciară în judeţele Botoşani şi Dorohoi, la mijlocul secolului al XIX-lea, pp. 9 – 44), prof. Constantin I. Cojocariu a prezentat situaţia proprietăţii agrare, a boierimii proprietare / de ranguri şi a ciocoimii, a ţărănimii lucrătoare de pământuri, care a protestat împotriva stăpânilor şi arendaşilor de moşii, a necesităţii reformării relaţiilor agrare şi a introducerii unor progrese în tehnica agricolă (cultivarea, lucrarea, depozitarea şi valorificarea produselor agricole şi animaliere). Autorul a analizat situaţia aparent paradoxală  a proprietăţii agrare şi a agriculturii măcinate de contradicţii interne şi de pericole externe, din zona Botoşani / Moldova la mijlocul secolului al XIX-lea: pe de o parte, „Creşterea cererii de produse agricole (cereale şi vite) pe piaţa europeană au determinat pe tot mai mulţi dintre marii proprietari de pământ să se preocupe de folosirea tehnicilor moderne în agricultură, prin perfecţionarea uneltelor agricole, creşterea numărului de maşini agricole (de semănat, de prăşit, de cosit, de treierat, de vânturat ş.a.), prin pregătirea terenului pentru cultură (folosirea gunoiului de grajd, asanarea unor mlaştini, efectuarea unor arături adânci), prin folosirea unor soiuri de seminţe selecţionate şi a unor rase superioare de vite” (p. 43).

            Complementar acelor evoluţii, realizări şi noutăţi, „Creşterea producţiei agricole a impulsionat dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti şi manufacturiere, care a dus la lărgirea pieţei interne şi externe, la diversificarea comerţului şi creşterea numerică a negustorilor, cărora li se alătură patronii de ateliere meşteşugăreşti şi manufacturi, o pătură tot mai numeroasă de intelectuali, o parte a funcţionarilor statului şi a tinerei ofiţerimi. Toate aceste categorii vor constitui noua clasă socială, burghezia, care, urmând modernizarea societăţii, trebuia să înlăture vechile structuri ale societăţii feudale” (p. 44). „Pe de altă parte, a concluzionat autorul, reducerea cu aproximativ 50 % a suprafeţelor date în folosinţă clăcaşilor pentru hrană şi păşune, creşterea clăcii şi a numeroaselor obligaţii faţă de proprietar sau posesor, condiţiile inumane de muncă şi viaţă au determinat creşterea valului de frământări ţărăneşti care, la mijlocul secolului al XIX-lea, erau atât de numeroase şi de profunde, încât cercurile politice conducătoare, îngrijorate de perspectivele unei răscoale generale ţărăneşti, s-au văzut nevoite să recunoască necesitatea unei grabnice reforme agrare” (p. 44).

            Reforma agrară s-a legiferat în august 1864, iar aplicarea ei în zona Moldovei de Nord a fost analizată de prof. Constantin I. Cojocariu în Capitolul al II-a (Reforma agrară din 1864 în judeţele Botoşani şi Dorohoi, pp. 45 – 125). Autorul a prezentat culisele dezbaterii proiectului de lege şi a adoptării legii rurale (reformei agrare, 12 / 15 – 24 / 27 august 1864), principalele prevederi ale acesteia, definirea categoriilor de ţărani clăcaşi: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi, activitatea organelor şi comisiilor centrale şi locale de împroprietărire, nereguli, abuzuri, greutăţi întâmpinate în aplicarea legii rurale, reclamaţii ale ţăranilor faţă de ilegalităţile comise. Rezultatele lucrărilor comisiilor de împroprietărire fundamentează concluziile autorului în problema studiată în acel capitol. Astfel, prof. Constantin I. Cojocariu a conchis că:„Deşi n-a desfiinţat proprietatea moşierească, legea rurală din 1864 a deschis drum larg relaţiilor capitaliste şi a constituit o verigă importantă în procesul de consolidare a societăţii burgheze. Dezvoltarea producţiei de mărfuri, extinderea pieţei interne, crearea unui mare număr de braţe de muncă libere, ca urmare a deposedării de pământ a multor clăcaşi, sporirea acumulărilor băneşti prin „despăgubiri” a favorizat dezvoltarea industriei şi a societăţii burgheze în ansamblul ei. În ciuda insuficienţelor ei, legea rurală din 1864  constituie unul din cele mai de seamă evenimente care a avut loc în secolul al XIX-lea, cu consecinţe hotărâtoare în dezvoltarea ulterioară (…). Înlăturarea relaţiilor feudale şi eliberarea clăcaşilor, eliberarea moşiilor de servituţile feudale au dus la constituirea unei pieţe a forţei de muncă pentru capitalism şi a îngăduit lărgirea pieţei interne, a dezvoltării mai rapide a capitalismului în general, în agricultură în special, prin utilizarea mai largă a muncii salariate şi accentuarea caracterului comercial” (p. 125).

            În Anexele Capitolului II (pp. 126 – 149) autorul a folosit metoda tabelelor tematice pentru a prezenta statistic, comparativ, contabiliceşte, evoluţia problemei agrare înainte şi după aplicarea legii rurale din 1864 în judeţele Botoşani şi Dorohoi. Tabelele sunt grupate pe judeţe, plase („plăşi”), comune şi sate.

            Evoluţia şi caracteristicile Relaţiilor agrare în judeţele Botoşani şi Dorohoi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea au fost analizate de prof. Constantin I. Cojocariu în Capitolul III (pp. 150 – 200).  Autorul  a prezentat: structura proprietăţii funciare şi evoluţia relaţiilor agrare în perioada precizată, sistemul învoielilor agricole, structura sortimentală şi evoluţia cantitativă a principalelor culturi agricole din zona Botoşani, răscoala din 1907 şi urmările ei, adoptarea şi aplicarea unei legislaţii agrare actualizate cu realităţile şi cerinţele agrare ale anilor 1908 – 1910, includerea problemelor agrară şi electorală în programele de acţiune – de guvernare ale partidelor politice (PNL – 1913, PC – 1914 / 1915) şi în Constituţia României (revizuită în iunie – iulie 1917). Prof. Constantin I. Cojocariu a concluzionat că, „Deşi nu se stabilea un anume termen pentru elaborarea legii de împroprietărire, modificarea Constituţiei „era o etapă importantă pe drumul spre reformele electorală şi agrară, deschidea perspectiva reducerii considerabile a proprietăţii moşiereşti, fără a o desfiinţa”. Modalităţile concrete de rezolvare ale celor două probleme urmau să fie elaborate şi puse în aplicare după încheierea războiului, spre care se îndreptau speranţele tuturor” (p. 200).

            O problemă nerezolvată în anii următori aplicării reformei agrare din 1864 a fost cea a împroprietăririi însurăţeilor pe moşiile statului (Capitolul IV, pp. 201 – 295). Baza legală a fost setul art. n-rele 5 şi 6 ale Legii rurale din august 1864. În sfertul de veac următor au fost adoptate legi complementare referitoare la împroprietărirea însurăţeilor (spornicilor), a ţăranilor cu pământ puţin sau fără pământ, în august 1876, martie 1881, februarie 1887 şi aprilie 1889. Au fost înfiinţate noi sate prin colonizare în jud. Botoşani: Roşiori, Vânători, Hulub, Călăraşi, Santa-Maria, Dorobanţi, Pleşani, Libertatea, Pârlita, Comândăreşti, Burleşti, Drislea, Roma de Sus, Roma de Jos. În jud. Dorohoi au fost întemeiate prin colonizare alte sate: Griviţa – Păltiniş, Cuza – Vodă, Plevna, Griviţa I şi Griviţa II (pe moşia Cordărenii Mănăstirii şi Şipotenii Mănăstirii), Livenii Noi, Arborea, Călugăreni, Smârdan, Tăuteşti. În concluzie, a afirmat autorul, „Împroprietărirea din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a contribuit la descongestionarea aglomeraţiilor din unele comune rurale din plasa Herţa şi Berhometele, de la judeţul Dorohoi, şi din plasa Siret şi Târgului, de la judeţul Botoşani. Împroprietărirea făcută pe moşiile statului a produs o redistribuire a forţei de muncă în agricultura celor două judeţe, contribuind, într-o bună măsură, la asigurarea unei forţe de muncă stabile pe fostele mari proprietăţi ale statului (…). Chiar dacă împroprietărirea însurăţeilor şi a ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin pe moşiile statului, ca şi împroprietărirea de la 1864, n-au putut satisface setea de pământ a ţărănimii, chiar dacă mulţi dintre ei au trăit prea puţin timp bucuria visului împlinit, aceea de a fi proprietari, pentru că din cauza lipsurilor materiale mulţi dintre ei au fost nevoiţi să-şi înstrăineze pământul, toate împroprietăririle au avut contribuţii benefice la ameliorarea situaţiei economice a multor ţărani, contribuind la refacerea gospodăriei ţărăneşti şi la dezvoltarea relaţiilor capitaliste în agricultură” (pp. 294 – 295).

            Următoarea reformă agrară şi aplicarea ei în zona Botoşani, analizate de prof. Constantin I. Cojocariu, a fost cea din 1921. Autorul a prezentat legislaţia agrară adoptată în perioada decembrie 1918 – 1921, organele şi comisiile centrale şi locale de expropriere a moşiilor latifundiarilor şi de împroprietărire a ţăranilor, realităţile agrare din judeţe etc. Pe baza legislaţiei şi a activităţii organismelor statale enumerate anterior, reforma agrară din 1921 s-a aplicat în judeţele Botoşani şi Dorohoi (Capitolul V, pp. 296 – 398). Prof. Constantin I. Cojocariu a analizat aplicarea reformei agrare în zona Botoşani, începând cu anul 1921. Evident, au existat piedici, neajunsuri, neconcordanţe între legislaţie şi realităţile din zona rurală, neîmpliniri, nemulţumiri şi reclamaţii din partea ţăranilor către autorităţile locale şi centrale. Rezolvarea parţială a problemei agrare, formarea unei categorii de ţărani cu mici suprafeţe de pământ arabil, dezvoltarea agriculturii româneşti / botoşănene în perioada interbelică sunt câteva dintre urmările reformei agrare din 1921. „Cu toate neajunsurile reformei, a concluzionat autorul, – tergiversarea punerii în posesie a noilor proprietari, preţul ridicat plătit pentru despăgubire, faptul că ţăranul n-a primit şi inventarul agricol cu care să-şi lucreze pământul, menţinerea unor taxe şi impozite ridicate şi în continuă creştere etc. – reforma agrară a contribuit, incontestabil, la îmbunătăţirea stării materiale a vieţii ţăranului şi la dezvoltarea satului românesc; ţăranii au devenit mai demni şi mai independenţi, implicându-se tot mai mult în viaţa economică şi socială, iar o parte dintre ei au început să participe la viaţa politică a localităţilor” (p. 398).

            Documentele referitoare la Aspectele concrete ale înfăptuirii reformei agrare din 1921 în judeţele Dorohoi şi Botoşani, au fost grupate în Capitolul V: Anexe (pp. 399 – 501). Sursele istorice de diferite categorii au fost ordonate pe judeţe, regiuni agricole, plase („plăşi”), comune, sate.

            Aplicarea concretă a prevederilor reformei agrare din 1921 în judeţele Botoşani şi Dorohoi a determinat acordarea unor suprafeţe arabile în afara perimetrului unor comune, facilitând înfiinţarea unor noi sate în cele două judeţe: 26 în primul, 33 în al doilea (Capitolul VI: Sate înfiinţate odată cu înfăptuirea reformei agrare din 1921 în judeţele Botoşani şi Dorohoi, pp. 502 – 559).

            A treia Reformă agrară analizată de prof. Constantin I. Cojocariu a fost cea din martie 1945 (Capitolul VII, pp. 560 – 612). Autorul a prezentat situaţia agriculturii româneşti în perioada 1941 – 1945, drama locuitorilor judeţelor Dorohoi şi Botoşani sub ocupaţia militară sovietică, începând cu aprilie 1944, înfăptuirea reformei agrare prin aplicarea legii nr. 187 din 23 martie 1945, care a împroprietărit peste 900.000 capi de familie cu peste 1.100.000 ha teren, determinând desfiinţarea marii proprietăţi funciare din România la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, oferind soluţii „forţate” pentru înfiinţarea proprietăţii socialiste: proprietatea de stat (IAS şi SMA) şi agricultura cooperatistă (întovărăşiri şi gospodării agricole colective – GAC – baza „celebrelor” Cooperative Agricole de Producţie – CAP). „Cu toate relele săvârşite de comunişti în perioada colectivizării agriculturii, a apreciat autorul, cu toate necazurile şi suferinţele îndurate de sute de mii, şi chiar de milioane de oameni, pentru care regimul comunist va rămâne pentru totdeauna condamnat de istorie, în România colectivizarea a fost o realitate istorică, care a avut, poate, şi partea ei bună: a realizat comasarea suprafeţelor agricole, a format specialişti pentru toate ramurile agriculturii (agronomi, zootehnişti, veterinari, mecanici agricoli), a pus bazele unui sistem de irigaţii, a folosit o gamă variată de unelte şi maşini agricole şi a utilizat cu eficienţă îngrăşămintele chimice, elemente fără de care nu se poate concepe o agricultură modernă” (p. 612).

            Monografia este completată cu Bibliografia lucrării, cu 152 de surse informaţionale (pp. 613 – 620), cu Abrevierile utilizate (p. 621), cu Indicele de localităţi (pp. 622 – 638).

            Sinteza prof. Constantin I. Cojocariu devine monografia problemei proprietăţii funciare în zona Botoşani, contribuţie istoriografică de ţinută ştiinţifică, care completează bibliografia referitoare la una din cele mai importante probleme ale României moderne. Tabelele tematice ale lucrării sintetizează statistic informaţiile incluse în carte şi oferă acces rapid la structura contabilă a problemei studiate. Sinteza este un ghid util pentru autorii unor micro-monografii ale unor sate / comune din zona Botoşani, practică istoriografică tot mai des întâlnită în orizontul cercetării istorice din judeţul Botoşani, cu mai multe sau mai puţine finalizări istoriografice de succes. De asemenea, monografia semnată de  prof. Constantin I. Cojocariu devine reper bibliografic obligatoriu în portofoliul unei activităţi didactice opţionale, la clasele V – XII, cu tematică istorico – geografică locală / zonală. Cartea a fost editată în condiţii grafice foarte bune, pe hârtie semi-velină. Editura Quadrat s-a dovedit încă o dată a fi o editură profesionistă, poate cea mai profesionistă din Botoşani.

Lucrarea ar trebui completată cu un capitol de concluzii referitoare la evoluţia problemei proprietăţii funciare în România (zona Botoşani) în perioada 1864 – 1921 – 1945 (pentru că încheierile fiecărui capitol nu pot suplini lipsa amintită), cu un indice de nume – antroponime, hidronime, cu o prefaţă a unui profesor universitar, cu un număr de hărţi care să completeze geografico – spaţial informaţiile istorico – temporale, cu un rezumat într-o limbă străină, care să accesibilizeze cunoaşterea şi valorificarea informaţională a sintezei de către cititorii europeni. Problemele analizate în fiecare capitol trebuiesc organizate în subcapitole, marcate distinct. Cititorul nu poate identifica rapid paginile unde este discutată o problemă sau alta. Trebuiesc eliminate greşelile de tipar, dovadă a unei corecturi grăbite pe text, şi inconsecvenţele din notele de la subsol. De asemenea, trebuie reformulate frazele – paragraf de 8 – 10 rânduri şi transformate în sumă de propoziţii determinate logic între ele, pentru a fi mai uşor înţelese de cititor. Sper, de asemenea, că sinteza prof. Constantin I. Cojocariu a fost difuzată în bibliotecile publice româneşti şi, de ce nu, în cele străine.

            În concluzie, o lucrare foarte utilă istoriografiei româneşti, contribuţie care, cu acele completări enumerate anterior, poate deveni reperul analizei problemei proprietăţii funciare şi a celei agrare între 1850 – 1950 în zona Botoşani pentru următorii ani.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5