Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Proprietatea funciară în judeţul Botoşani


IMG_0001    IMG_0002

Prof. Constantin Cojocariu: cuvântul introductiv la cartea ,,Proprietatea funciară în județul Botoșani”, Ed.Quadrat, 2013

Mă trag dintr-o familie de ţărani cu puternice rădăcini în glia satului Zamostea, aşezare cu o istorie de peste jumătate de mileniu, străjuită, la vest şi sud, de o frumoasă pădure multiseculară care coboară până pe râul Siret. Aşa, am cunoscut satul românesc, încă din fragedă copilărie, cu toate frumuseţile lui, cu locuitorii lui, cu forfota vieţii zilelor de muncă, dar şi în strai de sărbătoare, cu cântec, joc şi voie bună. Pentru mine, ca şi pentru marea majoritate a copiilor de la sate, satul natal cu uliţele sale, cu câmpiile, cu colinele, cu văile şi cu loturile pentru păşunat, unde mergeam zilnic cu oile şi vacile, constituiau, la acea vreme, întregul univers al cunoaşterii.

Despre frumuseţea copilăriei, trăită în complexitatea satului românesc, la 5 iunie 1937, în discursul de recepţie la Academie, numit sugestiv „Elogiul satului românesc”, poetul Lucian Blaga spunea: „Copilăria şi satul se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză, datorită căreia, fiecare din părţi se alege cu un câştig” şi cerea să i se acorde dreptul „de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe, care n-a ocupat nici un scaun în această nobilă incintă… Vreau să vorbesc despre singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre satul românesc” (Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, în Discursuri de recepţie la Academia Română, Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoneta Tănăsescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 250-251).

Din fragedă copilărie şi până la terminarea studiilor, în vacanţe, am participat direct la întreaga gamă a lucrărilor agricole şi a celorlate activităţi gospodăreşti şi casnice, care, trebuiau să asigure toate cele necesare traiului unei familii ţărăneşti în cadrul unei economii naturale închise, predominante în lumea satelor. Atunci am cunoscut numeroasele lipsuri de care aveau parte marea majoritate a gospodăriilor ţărăneşti şi că toate necazurile se datorau lipsei sau insuficienţei pământului din posesie.

Credeam, după Evenimentele din decembrie 1989, că ţărănimea de-abia aşteaptă să fie repusă în proprietate şi că satul va prospera.

Pierdusem din vedere că după cincizeci de ani nu mai era ţăranul prezentat de Liviu Rebreanu, la 29 mai 1940, în discursul de recepţie la Academie, cunoscut sub numele „Laudă ţăranului român”: „Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. … El se simte zămislit şi născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul e însuşi rostul lui de a fi” (Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, în Discursuri de recepţie la Academia Română, Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoneta Tănăsescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 284). Era însă, o nouă generaţie de ţărani care suferiseră mari schimbări, iar dintre cei care mai trăiau din generaţia veche, cei mai mulţi, erau în vârstă şi neputincioşi.

Au fost şi mulţi tineri, unii reîntorşi de la oraşe, care au pornit cu mult elan să pună bazele unor mici ferme, dar, din păcate, au fost descurajaţi de politica agrară a statului în epoca prelungită de tranziţie, şi, treptat, acel pământ, atât de râvnit dintoteauna de către ţăranul român, a început să nu-l mai intereseseze, au început să-l vândă pe preţuri modice sau, pur şi simplu, să-l abandoneze şi să emigreze în străinătate.

Chiar, în asemenea împrejurări, în măsura informaţiilor de care dispunem, am considerat, că atât pentru generaţia prezentă, cât şi pentru acele ce vor urma, n-ar fi lipsită de interes prezentarea istoriei proprietăţii funciare în zona nord-estică a Moldovei, măcar, pentru epoca modernă şi contemporană.

Prima parte a lucrării cuprinde o prezentare a marii proprietăţi funciare în prima jumătatare a secolului al XlX-lea pe teritoriul ţinuturilor Dorohoi, Botoşani şi Hârlău, care, după Unirea Principatelor, vor forma fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi, reorganizate administrativ, la 1968, în judeţul Botoşani. Am prezentat marea proprietate cu structurile ei, insistând asupra proprietăţii moşiereşti şi a principalelor familii se boieri, fie ale celor care veneau din istorie, fie ale celor care îngroşau continuu rândurile boierimii cu elemente româneşti, prin ţărănime. „în trecut, din ea s-au ridicat, prin selecţie naturală, boierii şi în sânul ei se întorceau cei care-şi pierdeau slujbele şi averile, când nu-şi pierdeau şi capul” (Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, în Discursuri de recepţie la Academia Română, Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoneta Tănăsescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 288), fie cu străini de naţii diferite şi aşa-zisa „noua ciocoime”.

Urmărind evoluţia relaţiilor agrare bazate pe munca de clacă, datorată de cei care luau, în folosinţă, pământ de la boieri, se constată că spre mijlocul secolului al XIX-lea, pe măsură ce produsele agricole româneşti erau tot mai cerute pe piaţa externă, pământul (arabil şi păşune) dat clăcaşilor în folosinţă era în descreştere, în timp ce, obligaţiile lor, îndeosebi cele în muncă, erau în continuă creştere. Nemulţumirile lucrătorilor agricoli, dar şi ale marilor proprietari funciari faţă de rentabilitatea scăzută a marii proprietăţii explică adoptarea Legii agrare din timpul domniei lui Al. I. Cuza.

Am prezentat cadrul general în care a fost adoptată şi popularizată legea agrară din 14 august 1864, după care am urmărit înfăptuirea reformei agrare pe fiecare moşie din fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi. Capitolul a fost finalizat cu anexe, care cuprind numărul de clăcaşi, pe categorii, îndreptăţiţi la împroprietărire, ca şi suprafeţele primite pe moşiile tuturor comunelor, organizate, administrativ în în baza Legii comunale din 31 martie 1864.

Studiul evoluţiei relaţiilor agrare din perioada de până la Primul Război Mondial, cu urmările reformei agrare de la 1864, cu principalele transformări ce-au avut loc în structura proprietăţii funciare şi a relaţiilor agrare, reliefează faptul că efectele reformei agrare de la 1864 n-au fost pe măsura aşteptărilor, că suprafeţele de pământ deţinute de ţărani continuau să se diminueze, că în lumea satelor contradicţiile sociale se acutizau, culminând cu răscoalele de la 1888 şi 1907. Toate acestea au convins clasa politică de necesitatea înfăptuirii unor reforme radicale şi astfel, în 1913, în programul PNL au fost incluse reforma agrară şi electorală, a căror înfăptuire a fost, doar, amânată din cauza declanşării războiului.

Un spaţiu lărgit a fost alocat marii reforme agrare înfăptuite după Marea Unire. Am urmărit să prezint unele aspecte din dezbaterile parlamentare privitoare le adaptarea reformelor (agrară şi electorală), dezbateri la care şi-au adus contribuţia şi parlamentari botoşăneni; am prezentat principalele prevederi ale legislaţiei agrare şi înfăptuirea reformei agrare pe toate moşiile din cele două judeţe, cu numărul de ţărani împroprietăriţi şi suprafeţele primite, cu unele greşeli şi neajunsuri ce s-au manifestat, dar şi a principalelor progrese realizate şi ale unor proiecte de dezvoltare a agriculturii, întrerupte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Informaţiile de arhivă mi-au permis să prezint anexe mai detaliate, pentru unele comune.

Era firesc ca împroprietăririle din 1864, 1921 şi cele făcute pe moşiile statului, să determine vizibile transformări în lumea satului în ceea ce priveşte aspectul general al satului prin lucrările edilitare şi de sistematizare: drumuri drepte şi late, construirea unor edificii pentru utilităţile colectivităţii: primării, şcoli, biserici, pieţe publice, cimitire, terenuri de sport, cantoane etc, extinderea vetrelor de sat şi înfiinţarea unor noi sate.

Menţionăm, că judeţele Botoşani şi Dorohoi dispuneau de moşii întinse, ale statului şi ale boierilor, pentru înfiinţarea de noi sate, în cele două etape: I) sate înfiinţate între 1878-1906 pe moşiile statului (Cordăreni, Păltiniş, Suharău, Liveni, Popăuţi, Teişoara-Nicşeni, Gorbăneşti, Ciornohal etc.) şi II) sate înfiinţate în primii ani de după Marea Unire, de către colonişti veniţi din zonele cu pământ puţin care s-au stabilit în partea estică şi sudică a judeţului Botoşani: Dumbrăviţa, Scutari, Sarata-Greaca, Sarata-Basarab, Ferdinand, Aurel Vlaicu, Bodeasa, Mihai Viteazul, Principele Mihai (în comunele Avrămeni şi Albeşti), Poienari, Dacia, Doina, Dragalina (în comunele Cristineşti şi Hlipiceni), Victoria (în comunele Hlipiceni şi Stăuceni) etc.

In ultimul capitol al lucrării, „Reforma agrară din 1945″, am insistat asupra condiţiilor deosebite în care s-a desfăşurat: ocupaţie militară, urmările dezastruoase ale războiului, anii de secetă, succedaţi de foametea cumplită, schimbările politice şi scopul urmărit de comunişti prin realizarea reformei agrare. Poate, ar fi trebuit să închei lucrarea cu prezentarea reformei agrare din 1945, dar, se cunoştea că, în final, comuniştii nu se vor mulţumi numai cu lichidarea marii proprietăţi funciare, că, deja, se vorbea de „colhoz” şi că urma desfiinţarea propietăţii private asupra pământului. Iată, ce m-a determinat să prezint şi procesul de transformare socialistă a agriculturii, fără a intra în detalii, până la încheierea cooperativizării.

Sunt conştient că lucrarea are multe neajunsuri, dar, şi aşa, consider că prin multitudinea datelor cuprinse, prin noutatea unor informaţii, prin schemele şi tabelele realizate, prin modul de integrare a istoriei judeţului în istoria naţională, cât şi prin modul de prezentare a datelor, lucrarea va reuşi să trezească, măcar în parte, interesul unor cititori pasionaţi de istoria locală, că poate fi utilă profesorilor de istorie în activitatea la clasă şi, îndeosebi, celor doritori să elaboreze monografiile unor sate şi comune din judeţ.

Faţă de solicitudinea dovedită, aducem, şi pe această cale, mulţumirile noastre personalului de la Arhivele Statului, Biblioteca Municipală şi Muzeul Judeţean de Istorie, ca şi acelor colegi, prieteni şi diferiţi locuitori ai judeţului care, pe parcursul elaborării lucrării, s-au oferit, să ne furnizeze informaţii utile. Totodată, aducem mulţumirile şi deplina noastră gratitudine unor politicieni- senator Viorel Grigoraş, funcţionari publici-dr. vet. Dora Vasiliu şi oameni de afaceri familia ing. Titus şi Otilia Aparaschivei, ing. Mihai Vrăjitoru şi ing. Sorin Apostoliu, oameni de mare spirit, care, în pofida greutăţilor cu care se confruntă şi-au exprimat disponibilitatea de a contribui la publicarea acestei lucrări.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5