Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Proză în manuscris. ELEGII pe firul gândului călător (1). Poem final pe frunze de arţar

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 9 (129), Septembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

ELEGII pe firul gândului călător

Primit pentru publicare: 20 Sept. 2019
Autor: Irina Lucia MIHALCA

Publicat: 24 Sept. 2019
© Irina Lucia Mihalca, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


Poem final pe frunze de arţar

< … zâmbetul tău – o frunză memoriei furată …>

Tremură în cădere frunzele arţarului din faţa ferestrei mele, tremură, plâng şi se duc îngălbenite în tăcerea singulară, în lumea Uitării de unde nimeni nu ştie nimic. Rând pe rând, pe şoaptele vântului Timp, vor pleca toate. Inconştienţa face să palpite ultimele lor clipe de vrajă, freamată, dansează, plutesc agăţate firav de firul subţire de viaţă, se leagănă aninate de vise irealizabile, ca, mai apoi, să se desprindă în dansul final, iluzoriu. Totu-i o trecere spre ceva, un sens ascuns vederii noastre opace, doar visul mai ridică, uneori, voalul Tăcerii, şi, uneori, simţurile ne cern clipe din adevărul luminii.

Oare dacă am ştii „tot adevărul” am mai trăi cu adevărat clipa?

Ne-am plimbat ameţiţi de visul neştiut din noi, de chemarea sufletelor-pereche, de întregul din noi pe cărările toamnei, pe străzile ei, privindu-ne, căutându-ne, simţindu-ne, respirându-ne, ştiindu-ne. Era ţipătul mut al trăirii noastre de dincolo de vălul Uitării, era ecoul ce a străpuns bariera Timpului, era vibraţia ce a pulsat secole în aşteptarea revederii, a regăsirii?

Ne-am regăsit şi ne-am pierdut pentru o întâlnire viitoare fără bariere timp-spaţiu? Ne pierdem aici ca să ne regăsim dincolo de voalul Tăcerii? Să fie acesta preţul răscumpărării clipelor noastre viitoare de eternitate, însoţite de durerea dorului, de vidul interior, de golul pustiu? Va compensa acum ceva până şi pentru atunci? Şi dacă ne vom pierde definitiv în universuri paralele, chiar dacă transparente, impenetrabile, indiferente la chemarea noastră? Să fie asta pedeapsa supremă?

Să fie cineva atât de indiferent, de crud, la sunetul iubirii sau tăcerea nu ne aude, nu aude, ea doar priveşte pasivă totul, indiferentă la ruga muritorilor? Putem doar s-o lăsăm pe Sophia să nască noi emanaţii prin visul ei etern.

Misterul învăluie visele tale, o lume singulară unde puţin au acces. E posibil să fie o graniţă atemporal-spaţială, e posibil să simţim intuitiv aceasta, dar încă să ne fie blocat accesul la amintiri, accesul vederii celeilalte realităţi, o altă lume care nu se întrepătrunde cu asta, o altă realitate şi puţine graniţe sau porţi dintr-una în alta.

– Totul e emertic pentru a nu perturba, a nu distruge nimic, mi-a şoptit un din, un spirit al pământului ce mi-a aparut din senin la chemarea gândului meu trecând dintr-o formă vagă în altă, pe măsură ce i se schimba dispoziţia într-un pastel de nuanţe.

Sufletele voastre sunt izvorâte din Începător. Marele înşelător nu poate crea nimic, deşi pretinde asta. El este un arhon. Poate doar să mimeze. Toate trei râurile au fost înşelate de marele arhon. El este marele înşelător şi-şi ia puterea de la cei pe care i-a înşelat, de la cei care cred că el este creatorul,  Începătorul. Dar el nu este. El este marele arhon. Arhonii îndeamnă oamenii spre greşeli, până în punctul în care aceştia nu se mai pot îndrepta singuri. Atunci, oamenii încep să creeze răul, pentru că asta e natura lor. Ei sunt creatori şi au fost induşi în eroare de către înşelători. Oamenii sunt încă influenţaţi de înşelători caci răul nu a existat, până când nu l-au creat oamenii. Oamenii pot crea răul, sau pot crea opusul său, creând opusul răului, schimbând gândurile. Arhonii trăiesc în gândurile oamenilor, nu sunt spirite adevărate. Sunt fiinţe mentale, multe dintre ele create de oameni ca forme-gând. Ei sunt cei care se hrănesc cu energia gândurilor şi a sentimentelor, cu atenţia pe care le-o acordă oamenii, nu sunt spirite adevărate şi vor înceta să existe, dacă nimeni nu le va mai da atenţie.

Dar ei pot mima şi pot lua diferite forme. Oamenii vor avea întotdeauna puterea pe care ţi-o poate da faptul de a alege, pentru că oamenii sunt creatori; dar dacă vor permite arhonilor să le influenţeze gândirea, vor alege greşit.

– Şi atunci cine sau ce este Începătorul?
– Nimeni nu ştie! Aceasta este Marea Taină. Începătorul sălăşluieşte Pretutindeni. Începătorul produce emanaţii, pentru că asta e natura lui. El nu are intenţii creatoare. Oamenii fac asta. Începătorul doar există. Acel dumnezeu personal este propriul vostru suflet, partea voastră nemuritoare. Voi, oamenii, aţi creat-o, în lungul vostru drum prin eternitate. Spre deosebire de arhoni, individualitatea voastră este spirit adevărat şi trăieşte întotdeauna în lumea spiritului. Este parte din visare şi, de aceea, visează întotdeauna. Individualitatea îşi visează visul său. Când vă rugaţi Dumnezeului atotputernic, de fapt vă rugaţi vouă înşine. Vă rugaţi sufletului vostru, Sinelui vostru Superior, Divin. Aşa iau naştere adevăraţii zei.

Voi, oamenii însufleţiţi, sunteţi Sine-dumnezei în devenire. Iar când visaţi, aceea este, de fapt, visarea Sinelui vostru Superior… şi, astfel, djinul, manifestare a acelei mari puteri spirituale, pe care gnosticii au numit-o Sophia, şi-a luat rămas bun. Era aşteptat dincolo de deşerturile Egiptului.

Ştii şi tu, că am fost, sau poate încă suntem, acolo sau dincolo vederii, dincolo de vis.
…………………………………………………………………………………………
Poate nu degeaba paşii ne-au purtat la prima noastră plimbare, după o serie de străzi, spre acea băncuţă, spre acel loc. Un indiciu ce trebuia să ne atragă atenţia, să ne spună ceva. Doar acolo ai reuşit să fii tu însuţi. Pe acea bancă ai reuşit să-ţi deschizi inima, sufletul, să redevii tu, să simţim împreună, fără cuvinte, intuitiv, totul… încă nu avem acces, vălul este, încă, opac privirilor noastre. Ai aflat continuitatea trecerii, nimic nu e ilogic sau întâmplător, ai recunoscut-o pe Selma sau Ateh sau sufletul tuturor eu-rilor ei.

Oare care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt, din iubirea faţă de aproapele? O fi asta o noua dezordine a… sau o tentaţie inocenţă în lunile amare ale vieţii? Ai să-mi spui mâna destinului sau imposibila uitare, că inima e un vânător singuratic într-o euforie perpetuă a hoţilor de frumuseţe!

Cad şi se scutură frunzele străpunse de lacrimi de ploaie.
Oare ultimul lor strigăt e auzit de copacul Timp?
E toamna lor din urmă? …  Acesta e adevăratul Sfârşit!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.624 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5