In memoriam, Mitică Istrate!
(11 Februarie 2017)

În vis de-argint, viața ne cheamă,
C-o șoaptă scurtă-n zborul ei albastru,
Prin umbre lungi, un cântec ne-ndeamnă,
E ger în floarea veșnicului sihastru.

Copilul mic cu palmele-n făină,
Pe ușă semne-și lasă-a sa poveste,
În verde-aprinsă, crește rădăcină
Și-n visul vieții-n vânt ne dă de veste.

Un fir de busuioc, în părul Miresei,
Sub cerul nunții, macii cântă mut,
Ileana-l poartă-n ochii fericirii,
Dar visul ei prea repede-a trecut.

Și MitiIstra pleacat-a pe-o cărare,
Un drum albastru, rece, de ger spart,
Ce-și lasă în urmă clipe fugătoare
Și floarea liliacului pe poartă s-a frânt.

Simboluri tac, spre ceruri se ridică
Pasărea-albastră cu iuțeală-n aripi,
Și-n frunza ei subțire, soarta mică
Se mistuie ca bruma-n roua dimineții.

Măsurători de trecere, ușor se sting,
Nimic nu mai poate-atinge infinitul,
Căci timpul calcă roți care se strâng,
Lăsând doar dorul greu, cu nesfârșitul.

Drumul neîntors în verdele iubirii,
Nu-i cale peste pasărea ce zboară,
Doar vise din clipele amăgirii,
O linie din puncte, lacrimi măsoară.

Macii, liliacul… prind iarăși gerul,
De frig sunt înghețați și-ncremenesc,
Numărătorile vieții acoperă cerul,
Cu urme și semne, care ne lipsesc.

Dar viața-i visul care ne cuprinde,
Un câmp de crini albaștri-n beznă stins,
Un vis frumos ce-n lume nu se vinde,
Un cântec trist și totodată plâns.
*
O, pasăre albastră, în zbor cu negre torți,
Tu, crainic al plecărilor fără de-ntors,
Cum poți să spulberi din cerul lumii porți,
Lăsând doar gerul rece, de lumină stors?

O, macii-nflăcărați cu roșul vostru sfânt,
Ce ardeți scurt pe câmpul vieții trecătoare,
Mai stați de veghe-n trecerea de vânt
Spre grotele cu crini, spre-ntunecata zare!

O, vânt al vieții, tu ce-mprăștii trăiri,
Cum de nu oprești clipa-n pragul cu lumină?
De ce lăsat-ai umbrele-n amintiri,
Să fie toate doar vis în adâncă grădină?