RAPORTUL  DE  SEARĂ (Memorii) – 5
CUM AM  ÎNVĂŢAT  CARTE (I)

Încă nu împlinisem cinci anişori când am început să mă simt atras de miracolul ştiinţei de carte.

Doream să învăţ cât mai repede a citi, a scrie şi a socoti şi n-a durat mult până când norocul m-a ajutat să-mi împlinesc această dorinţă. În anul şcolar 1941-1942, sora mea Nicoleta era în clasa I şi, plăcându-i să-l imite pe învăţătorul  ei, încerca s-o facă pe învăţătoarea cu mine, rol pe care îl prefera şi în jocul nostru „De-a şcoala”, pe care de multe ori îl pusesem în scenă până atunci, iar eu am acceptat-o cu mare drag.

În fiecare zi, cum venea de la şcoală, îşi agăţa tăşcuţa (ce ţinea loc de ghiozdan) cu cărţile, caietele, plăcuţa (de ardezie) pentru scris şi penarul într-un cui anume bătut într-un loc  unde să-i fie ei la îndemână, între uşa camerei şi sobă, îşi schimba hăinuţele „de curat”, servea masa şi, după o pauză în care se întreţinea puţin cu  surioara şi frăţiorul ei mai mici, îi făcea o vizită bunicii, unde se şi relaxa câteva clipe, apoi lua loc la măsuţa pe care, cu mai bine de un an în urmă, o pregătise tata, ca să fie pentru viitorii şcolari ai casei, şi mă invita lângă ea, la lecţii.

De la început, mă avertizase că urma să mă înveţe a citi, a scrie şi a socoti, ceea ce şi ea învăţa la şcoală, după un orar în care alternau, în câte două ore, aceleaşi două obiecte, Citit-scrisul şi Aritmetica. Desenul, Muzica şi Educaţia fizică nu se mai făceau, după un mai vechi obicei al şcolii, care s-a perpetuat până aproape de zilele noastre. Această practică era motivată de faptul că în cl. I veneau copii fără nicio pregătire preşcolară; grădiniţa avea să ia fiinţă mult mai târziu în satul nostru şi lipsa acesteia nu era singura cauză a dificultăţilor cu care se confrunta clasa surorii mele.

Învăţătorul ei suplinea, după masă, încă o normă de predare la o altă clasă (al cărei titular fusese mobilizat în război), era mereu obosit şi, pe deasupra, obsedat de iminenţa concentrării şi trimiterii sale pe front.

(Războiul începuse de câteva luni şi nu înţelegea  de  ce încă nu primise ordin de mobilizare…şi se întreba cu înfrigurare cât va mai dura până atunci…?)

Toate acestea aveam să le aflu pe parcursul primelor câteva luni ale anului şcolar, când informaţiile despre şcoală ajungeau pe o cale în plus şi în casa noastră, chiar dacă, la vremea aceea, ele nu prezentau un interes deosebit pentru mine.

Eu învăţam acasă, deci, având-o ca „învăţătoare” pe sora mea, cu care eram şi coleg de clasă, iar ea învăţa la şcoală, dar şi acasă, concomitent cu mine.

N-ar fi fost posibilă această tovărăşie dacă timpul nu i-ar fi fost potrivnic Nicoletei. Tata îi cumpărase cărţile pentru cl. I – abecedar şi aritmetică – şi toate rechizitele, încă înainte de a pleca în concentrare, ca pentru anul şcolar precedent, când ea împlinea 7 ani şi urma să meargă la şcoală, dar începutul războiului şi absenţa lui de acasă au cauzat familiei noastre, printre alte necazuri, şi amânarea şcolarizării ei.

Împlinise de-acum 8 ani. Câştigase un pic de maturitate mintală, dar fără vreo legătură cu învăţătura şcolară.

De cele două manuale cumpărate cu un an în urmă nu se atinsese, pentru că aşa hotărâse tata, să fie păstrate noi-nouţe, chiar împachetate, până în prima ei zi de şcoală. Şi a fost respectat cu sfinţenie cuvântul lui.

Cu ele împachetate s-a prezentat Nicoleta la şcoală în ziua de 1 sept. 1941 şi, la amiază, când s-a întors acasă, ni le-a prezentat şi nouă – mie şi mamei – , răsfoindu-ni-le, aşa cum, probabil, procedase şi domnul ei învăţător, la şcoală. Aceasta a fost pentru mine prima lecţie. M-a impresionat, în mod deosebit, abecedarul, o carte fascinantă, bogat ilustrată color şi cu inspirate scrieri caligrafice, menite a servi drept modele pentru copiii aflaţi la început de şcoală. Personal am şi profitat de aceste modele.

Am parcurs apoi, cu toată uşurinţa, perioadele preabecedară şi lecţiile de învăţare a alfabetului, dar adevărata satisfacţie am trăit-o abia după ce am trecut la perioada postabecedară, când mi-am putut etala aptitudinea de a citi fluent, nuanţat şi conştient, de a scrie corect, lizibil şi caligrafic şi, de asemenea, de a efectua operaţiile aritmetice prevăzute de programa clasei I. 

În toate aceste privinţe, eram într-o continuă competiţie cu „colega” mea şi, de multe ori, pe nedrept, îi dădeam întâietate, pentru a nu mă invidia.  

N-am înţeles dacă ea îşi dădea seama ori nu că la progresele mele la învăţătură mai contribuia cineva…Aproape zilnic, eram vizitat de prietenul meu de joacă, Ghiţă Pânzaru, elev în cl. a II-a, care învăţa după masa.

Petreceam ore întregi împreună. Şi, la un moment dat, părându-i-se că ştiam ceva carte, fără să aibă în vedere că încă nu umblam la şcoală, s-a hotărât să mă solicite să-l ajut la teme. Începusem cu aritmetica şi culmea(!), chiar îl puteam ajuta, deşi învăţam şi odată cu el. Treptat, mă interesau şi cărţile lui, de cl. a II-a, fără să mi se pară mult mai grele decât cele de cl. I-a, ale Nicoletei. N-a trecut mult timp până când m-am trezit că pot citi, scrie şi socoti mai bine decât Ghiţă.

Aşadar, învăţând şi fără Nicoleta, când ea era la şcoală, am dobândit o oarecare independenţă faţă de ea şi, până la vacanţa de iarnă, am reuşit să învăţ tot alfabetul, să pot scrie cuvinte oricât de lungi, propoziţii simple şi dezvoltate şi texte de până la o pagină şi mai mult, iar la aritmetică, să rezolv, cu şi mai mare uşurinţă, exerciţiile şi problemele din manual.

Tot acest drum l-am parcurs zgâriind de sute, poate chiar de mii de ori o plăcuţă pe care mi-o cumpărase mama, ca să învăţ a scrie odată cu soră-mea. (Plăcuţa era o tăbliţă subţire dintr-o rocă moale şi casantă, de ardezie, înrămată, spre a-i spori rezistenţa, având forma şi mărimea unei coli de caiet, liniată pe una din feţe pentru scriere dictando şi pe cealaltă, pentru aritmetică. Scrisul pe plăcuţă se făcea cu un plumb/creion, asemănător cu un cărbune de baterie de lanternă, puţin mai dur decât tăbliţa, ascuţit la un capăt, având proprietatea de a lăsa, prin zgâriere, o urmă albă, scrisul în sine, uşor de şters cu un bureţel.)

În ultima zi de cursuri dinaintea vacanţei de iarnă, Nicoleta ne-a adus bucuria că a încheiat primul trimestru cu nota 10 pe linie, la toate obiectele şi, ca să-mi dea şi mie satisfacţia primei note maxime, pe care era sigură că mi-o poate da, mi-a propus o lucrare de control cu nişte cerinţe la care însă era atât de uşor de  

răspuns, încât le-am ignorat şi am scris ce am vrut eu: pe faţa de dictando a plăcuţei am scris, după autodictare, textul întreg al colindei „Moş Crăciun”, iar pe cealaltă faţă, am rezolvat două operaţii aritmetice, una de adunare şi alta de scădere. Corectarea  lucrării a pus-o în oarecare încurcătură pe Nicoleta, pentru că ea încă nu învăţase până la nivelul de dificultate al lucrării mele, dar, impresionată şi de maturitatea, frumuseţea şi acurateţea scrisului meu, n-a ezitat să-mi pună nota 10.

Acesta a fost prilejul cu care soră-mea, văzându-se depăşită de mine, a înţeles că este de prisos să se mai ocupe de şcolirea mea.

Eu am continuat să „învăţ”, mai mult cu prietenul meu din cl.a II-a şi singur.

Tata era în război, mama încă nu dădea destulă atenţie preocupărilor noastre şcolăreşti şi numai întâmplarea ca la începutul trim. al II-lea al anului şcolar următor, 1942-1943, tata,  venit într-o permisie,  a observat că eram deja avansat la învăţătură şi s-a prezentat la şcoală adresându-i-se expres D-nei învăţătoare Olga Lebădă, care preda la cl. I-a, cu rugămintea de a mă primi şi pe mine în clasa dumneaei. Doamna nu l-a putut refuza pe tata şi chiar în ziua următoare am fost elevul ei. Neoficial însă. Pentru că nu aveam nici şase ani împliniţi, nu m-a putut înscrie în catalog.

Sora mea Nicoleta m-a condus până la şcoală, a bătut la uşa cl. I-a şi, de ruşine, a fugit către sala ei de clasă. Doamna a deschis uşa şi, dând cu ochii de mine, m-a luat de mânuţă şi m-a introdus înăuntru, lăsându-mă pentru câteva clipe în faţa clasei, lângă tablă.

Era în desfăşurare o lecţie de abecedar.

Doamna l-a  întrerupt pe elevul care scria pe tablă, m-a întrebat dacă ştiu într-adevăr a scrie şi a citi (după cum o informase tata), eu i-am răspuns că ştiu şi am scos din tăşcuţă placa scrisă de-acasă, pe ambele feţe. Doamna a rămas uimită de calitatea “temelor” pe care i le-am prezentat şi m-a invitat să scriu şi pe tablă ceva, la alegerea mea. Şi am scris: „Pe mine mă cheamă Georgică  (aşa mi se spunea acasă) Burac şi vreau să învăţ la şcoală”.

Doamnei i-a plăcut şi mai mult şi mi-a făcut un loc în prima bancă (pentru că eram cel mai mic din clasă şi ca vârstă şi ca statură).

Tot în ziua aceea, Doamna mi-a atras atenţia asupra unor obligaţii care îmi reveneau ca elev: să port, într-o pungă anume, o măturiţă pentru zăpadă ori un cuţitaş de lemn pentru noroi, după caz, cu care să-mi curăţ încălţămintea la intrarea în şcoală; să-mi agăţ în cuier haina groasă, atunci când trebuia s-o dezbrac; să nu particip la acte de dezordine în clasă, pe hol ori în curtea şcolii; să folosesc în mod igienic şi civilizat grupul sanitar; să păstrez cu toată grija bunurile şcolii şi să contribui cu donaţii din partea părinţilor pentru încălzirea sălii de clasă şi pentru întreţinerea, igienizarea şi reparaţiile curente în perimetrul acesteia, ori de câte ori mi se va solicita. Am primit, de asemenea, sfaturi privind igiena personală, vestimentaţia, sănătatea, salutul în diverse situaţii, participarea la diferite activităţi acasă, la şcoală şi de întrajutorare ş.a.

Doamna şi-a dat seama că i-am ascultat cu luare-aminte lecţia de bună purtare şi, în semn de apreciere, mi-a zâmbit, m-a mângâiat măgulitor şi m-a petrecut cu o privire caldă până am ieşit din câmpul ei vizual.

Abia după aceea am cercetat cu mai multă atenţie sala ”mea” de clasă şi toate cele care se aflau în ea.

Am remarcat, mai întâi, lumina naturală redusă şi frigul dinlăuntrul ei, pentru că era situată într-un local  orientat cu faţa spre nord şi lipsa unor mijloace de iluminat care să suplimenteze lumina zilei (o singură lampă cu petrol era agăţată într-un cui pe perete, între geamuri, însă care putea fi aprinsă numai seara, pentru clasa care învăţa după masă.); un puternic miros de motorină (foarte dăunător sănătăţii copiilor), produs cu care se menţinea îmbibată podeaua, pentru a se reduce cantitatea de praf rezultat din noroiul adus pe încălţămintea elevilor, tot atât de nociv; absenţa oricărui material didactic care să înlesnească învăţarea comunicării, scrisului şi socotitului şi existenţa unui mobilier vechi, urât şi neconform cu normele de igienă pentru copiii de cl. I-a.

În clasă erau 10 bănci de brad, lungi de 2 m, dispuse în două rânduri, astfel încât între ele să rămână un interval pe mijlocul sălii şi câte o distanţă între acestea şi pereţii laterali, pentru ca elevii să se poată mişca cât de cât lejer în spaţiul acela atât de aglomerat şi Doamna să poată avea acces cât mai aproape de fiecare elev.

Această aşezare genera şi alte inconveniente, şi anume  că nu rămânea suficient loc pentru mutarea băncilor în timpul curăţeniei şi nu permitea accesul elevilor, prin rotaţie, la sobă, pentru a se încălzi oricât de puţin, în zilele cu temperaturi foarte scăzute, după cum şi intrările în şi ieşirile din bănci produceau un adevărat deranj.

Pentru că statutul meu de elev nu era clar, la început n-am fost înscris în catalog şi nu mă simţeam deloc bine că Doamna nu mă striga şi pe mine la apelul din fiecare dimineaţă, care preceda intonarea Imnului de Stat de atunci, „Trăiască regele!”, moment de o plăcută solemnitate, după care urmau orele de curs, conform orarului zilei.

Mama era şi mai intrigată din această cauză şi, într-o bună zi, s-a prezentat la şcoală, tot la Doamna, rugând-o s-o dumerească în privinţa calităţii mele de elev. Ca urmare a acestei intervenţii, am fost înscris provizoriu, cu creionul, în catalog (la sfârşitul acestuia şi pus în toate drepturile… 

Totuşi, am rămas obsedat de provizoratul înscrierii mele şi abia la serbarea de sfârşit de an m-am eliberat de gândul că am umblat degeaba la şcoală.

Am fost declarat „promovat”, lăudat pentru rezultatele foarte bune la învăţătură şi purtare exemplară, dar nu mi s-a dat premiu, pentru că nu frecventasem şcoala în primul trimestru.

În luna februarie, împlinisem 6 ani, după încă 4 luni, trecusem în cl. a II-a şi în anul şcolar următor, 1943-1944, eram deplin şi legal integrat în acelaşi colectiv de elevi, în care aveam să rămân până la sfârşitul ciclului primar, timp în care m-am situat printre fruntaşii la învăţătură chiar dacă în cl. a II-a şi a III-a, în lipsa cadrelor didactice titulare ale şcolii, plecate în refugiu sau, pur şi simplu, plecate din calea frontului, a trebuit să învăţ(ăm) cu diverşi suplinitori necalificaţi, navetişti, şi ei marcaţi de necazurile pe care le-a adus războiul.

Când am ajuns în clasa a IV-a, războiul era terminat  – fără să i se fi şters şi urmele  – şi viaţa, în satul nostru, ca în toată ţara, începea să-şi regăsească, încetul cu încetul, liniştea. Şi la şcoală, au revenit, din refugiu, învăţătorii. Trebuia să-şi facă resimţită prezenţa…

În anul şcolar precedent, se înfiinţase la Săveni gimnaziul – Gimnaziul Unic Săveni se chema – şi iniţiatorii – organizatori ai acelei noi şcoli au umblat prin toate satele din jurul târgului, pentru a-i descoperi şi recruta pe cei mai buni elevi din clasele terminale ale şcolilor primare pentru clasa de început a gimnaziului.

Din satul nostru au fost selecţionaţi în acel prim lot de gimnazişti: Ligia Trufin, fiica fostului director al şcolii, învăţătorul Constantin Trufin (ajunsă profesor  universitar doctor); Rodica Lebădă, fiica învăţătorilor Olga şi Alexandru Lebădă (ajunsă inginer, director al Fabricii de Încălţăminte „Clujana”); fiii de ţărani: Alexandru Gh. Trufin (ajuns reputat jurist); Ştefan Velniciuc (ajuns economist de marcă); fraţii Alexandru şi Gheorghe Honciuc (ajunşi ofiţer superior şi, respectiv, economist) şi, posibil, încă alţii.

Exemplul  acestora trebuia urmat…La rând, era promoţia mea. Domnul învăţător Ion Honciuc era în faţa unui important examen, trebuia să dovedească şcolii şi părinţilor că nu este mai prejos de colegul său care repurtase succesele din anul trecut la admiterea în gimnaziu. Şi printr-o muncă susţinută şi devotată, a reuşit.

Pe lângă activitatea diferenţiată în cadrul programului obişnuit de predare-învăţare, când celor 15-20 de elevi mai buni din clasă le dădea mai multă atenţie, încă din primul trimestru, la solicitarea părinţilor, Domnul a iniţiat şi un program suplimentar de pregătire a acestora la limba română şi matematică, în câte două zile pe săptămână, după masă. Astfel, un sentiment de emulaţie pusese stăpânire pe toţi cei trei factori ai competiţiei, iar satisfacţia lor avea să fie deplină după examenul de admitere în Gimnaziul din Săveni, de la sfârşitul lunii iulie, când din lotul de 20 de candidaţi din Vlăsineşti doar unul a fost respins, şi acela pe motiv de neprezentare.

Eu mă număram printre cei cu care se mândrea şcoala Vlăsineşti şi, sigur, uneori, nu-mi stăpâneam fala, mai ales că notele din clasele primare şi cele de la admitere mă recomandaseră să particip şi la un concurs pentru obţinerea unei burse de merit, chiar la începutul anului şcolar. Am şi câştigat-o; nu însemna bursa aceea cine ştie ce, într-un an (1946) de secetă, urmat de foamete, inflaţie fără precedent şi de multe alte necazuri. Din banii pe-o lună puteam cumpăra doar câteva caiete, câteva pâini negre sau 2 kg de mălai. Eu eram mulţumit şi cu atât, pentru că aveam dreptul şi la o porţie de mâncare ce se servea la prânz, la cantina şcolii. (De fapt, nu era cantină, ci numai o bucătărie improvizată într-o dependinţă, în faţa căreia, la „ora mesei”, făceam rând şi primeam, în nişte gamele cazone – tot de la şcoală date – raţia de un polonic de mâncare gătită şi o bulcuţă de pâine.) Mâncam afară, pe-aproape, numai când ploua sau era frig şi iarna, mâncam în sala de clasă.

Acordarea acestor două înlesniri era condiţionată de prezenţa zilnică la şcoală, de situaţia la învăţătură şi de comportarea beneficiarilor. Însă, în timp ce bursa putea fi suspendată în luna când elevul întrunea cel puţin trei zile de absenţe nemotivate, săvârşea o abatere disciplinară gravă sau dacă la sfârşitul trimestrului nu avea medii de promovare la toate obiectele, dreptul de a primi porţia de mâncare la cantină nu era chiar strict restricţionat, după cât îmi aduc aminte; de această înlesnire beneficiau, pare-mi-se, toţi elevii gimnaziului, era un fel de ajutor social, acordat într-un an de criză.

În anul acela şcolar, 1946-1947, gimnaziul din Săveni avea trei clase a V-a,  paralele, fiecare numărând câte 38-40 de elevi, iar spaţiul de şcolarizare era deficitar. Clasa în care învăţam eu, a V-a B, era repartizată  într-o sală a fostei şcoli evreieşti, puţin deosebită de cea de la şcoala din Vlăsineşti: tot neîncăpătoare, întunecoasă şi cu pereţii goi, fără nici o planşă sau alt material grafic pe ei, doar cu două lămpi cu petrol, de care şi beneficiam – pentru că învăţam după masă – încă din primele ore de clasă, când se lăsa întunericul şi până la terminarea programului, seara târziu.

Chiar în astfel de condiţii, învăţam cu râvnă, fără să cerem mai mult. Ne dădeam seama că nici n-ar fi fost de unde să ni se mai fi dat ceva în plus… Gândeam aşa, poate şi pentru că starea noastră de spirit era stăpânită cu polonicul acela de mâncare  ce ni se servea chiar înaintea începerii  programului, ajutându-ne astfel să rezistăm cu brio 4-5 ore la lecţii şi să dăm un „randament”  care îi mulţumea şi pe educatorii noştri.

Gimnaziul se afla în al II-lea an de funcţionare, cu cl. a V-a şi a VI-a, şi era încadrat deja cu nişte profesori care aveau o valoroasă experienţă dobândită în alte prestigioase şcoli urbane. Dintre aceştia se detaşau doamnele: Timotin Fevronia (limba română), Straus Alexandrina (istorie), Niculaev (biologie), Grigorincu Filareta (l. franceză) şi Domnii: Başag Gheorghe (fizico-chimice), Blumental Leib (matematică) şi Lungu Constantin (director), care au plasat acea unitate de învăţământ în topul şcolilor de frunte din această parte a judeţului, aflate atunci la început de drum.

Ei mi-au fost cei dintâi mentori, la care am remarcat darul de a expune frumos şi convingător şi alte competenţe ale profesorului total: selecţia cunoştinţelor, esenţializarea şi contextualizarea lor într-un ansamblu al culturii generale pe care acel segment şcolar avea menirea să ne-o asigure, accesibilitatea şi persuasiunea predării, dictarea notiţelor, toate acestea având ca scop învăţarea deplină, încă din clasă, a lecţiilor, de către nişte elevi motivaţi, receptivi, silitori, dar FĂRĂ MANUALE. (Autorităţile instalate după război au retras din şcoli manualele editate anterior şi a urmat, până la Reforma Învăţământului legiferată în anul 1948, o perioadă de „tranziţie”, fără manuale sau doar cu unele manuale, tranzitorii, care nici nu ajungeau în toate şcolile.)

În această situaţie, caietele de notiţe la unele obiecte –  limba română, istorie, geografie, biologie ş.a. – , transcrise frumos acasă şi îngrijite, ajungeau să concureze cu manualele şi erau chiar la mare căutare.

Eu nu aveam timp să-mi transcriu notiţele, pentru că, în fiecare zi aveam un program stabilit de tata, cu atâta stricteţe, încât nici într-un caz nu-l puteam ignora. El îmi testase aptitudinile de participare la diferitele activităţi gospodăreşti ale casei noastre încă de când se întorsese din război şi era bucuros că putea avea un ajutor de nădejde în mine. De aceea, nici n-ar fi fost tocmai de acord cu înscrierea mea la gimnaziul din Săveni, dar nici nu s-a opus declarat; m-a avertizat însă, că „dacă vreau numaidecât să învăţ, pot avea la dispoziţie noaptea întreagă”; ziua trebuia să muncesc.

Chiar în aceste condiţii, şi, fără să ies din cuvântul tatei, hotărârea mea de a învăţa mai departe a rămas neclintită,

De altfel, tata nici nu mi-a tocmai simţit lipsa de lângă el, pentru că, în toţi cei trei ani de gimnaziu, învăţând numai şi numai după masă, în fiecare zi lucrătoare, dis-de-dimineaţă, ne aflam împreună la diferite treburi gospodăreşti sau la câmp, de la care orice încercare de a mă eschiva nu avea nicio şansă.

 Mai intens eram solicitat la lucrările agricole „din primăvară până-n toamnă”, … cu sapa, plugul, coasa şi atelajul, cu care mă deprinsesem să mă asociez cu mult înainte de vreme. Zilele acelea mi-au lăsat cele mai neplăcute amintiri…Până la câmp, în mod obişnuit, mergeam cu căruţa, dar de acolo acasă ori direct la Săveni, numai per pedes. De oriunde plecam, trebuia să ajung la şcoală fără întârziere.

Ori, numai de-acasă plecând, zilnic trebuia să parcurg 6-7 km, pe un drum de pământ, mai tot timpul plin de ştioalne şi gropi. Şi când se întâmpla să plouă, era  şi mai greu, deoarece „pentru mine încă nu se inventase umbrela”.(Dar nici colegii mei vlăsineşteni, împreună cu care, de obicei, mergeam, nu erau mai avantajaţi). Ajungeam la şcoală uzi până la piele. Hăinuţele ni se uscau numai întinse pe cuierul din spatele clasei, pe sobă (după ce începea „furnizarea” căldurii) sau chiar pe noi, la căldura corpului.

Şi mai urât era drumul de la şcoală spre casă pe la sfârşitul toamnei şi iarna, la orele târzii, când, între Săveni şi Vlăsineşti, nu de puţine ori, îşi făceau prezenţa lupii, iar noi, înfricoşaţi, îi huiduiam şi îndreptam către ei torţe, pentru a-i speria. I-am văzut de mai multe ori, dar nu ne-au atacat. Totuşi, nu ne-am liniştit până când părinţii noştri nu s-au organizat să iasă câte doi înaintea noastră, înarmaţi cu furci şi purtând felinare aprinse; când era la rând preotul Gh. Luţuc, părintele colegilor mei, Petrică şi Paul, aveam parte de o lumină şi mai puternică, pe care o răspândea petromaxul sfinţiei sale, pe o rază de peste 100 de metri. În acest fel, ne simţeam în siguranţă, doar zăpada şi gerul rămâneau de  neînvins şi ne însoţeau până acasă.

Dar profesorilor noştri nu le tocmai păsa de dificultăţile noastre, nici ale celorlalţi navetişti din Avrămeni, Drăguşeni, Ştiubieni … , pentru că, în vremea aceea, şi ei erau victimele multor privaţiuni. Ei îşi făceau, însă, datoria cu toată dăruirea şi ne cereau şi nouă să învăţăm cu toată sârguinţa. Aveam să înţeleg mai târziu cât de mult a însemnat corectitudinea şi exigenţa cu care şi-au onorat ei obligaţiile profesionale faţă de noi.

Când, după o vreme, a fost evaluat şi „revoluţionat” sistemul de notare din întregul învăţământ românesc, mi-am dat seama cât de stimulative erau notele pe care ni le acordau profesorii din gimnaziul Săveni şi cu câtă obiectivitate apreciau ei nivelul nostru de pregătire. Generaţia lor a anticipat eradicarea subiectivităţii şi discriminării, care, până nu cu mult timp în urmă, îi avantajau, în cel mai evident mod, pe fii suspuşilor vremii…

O racilă care, în pofida mai multor măsuri „terapeutice” intensive şi alternante, persistă încă şi în prezent în şcoli.

Eu, oricât de perseverent am fost la carte, fără să iau măcar un premiu în toţi cei trei ani de gimnaziu, m-am situat printre elevii buni, cu solide cunoştinţe, însuşite în timpul predării lecţiilor  în clasă, apoi recitindu-mi notiţele şi făcându-mi temele după sosirea de la şcoală, seara până târziu, şi în drum spre Săveni repetând şi, cu aportul celor mai buni din grupul nostru de colegi, clarificându-ne anumite noţiuni la diferite obiecte, în beneficiul tuturor; nu în ultimul rând, lecturând, în singurul timp disponibil, duminica, selecţiuni din cărţi împrumutate.

La şcoală, în fiecare zi ni se verificau cunoştinţele; eram ascultaţi la toate obiectele din orar, după un procedeu foarte eficient şi uşor de aplicat: profesorii dictau întregii clase 3-4 întrebări care esenţializau lecţiile, elevii răspundeau în scris la acestea, apoi era ascultat fiecare răspuns în variantele câtorva elevi; se făceau corectările şi completările necesare şi, în final, aprecierea şi notarea elevilor vizaţi. În acest fel, cu toţii trebuia să învăţăm continuu fără nici un rabat.

Controlul zilnic al temelor scrise acasă, verificările orale, extemporalele şi tezele dădeau profesorilor certitudinea că suntem dedicaţi învăţăturii şi aveau mereu cuvinte de laudă pentru întreaga noastră clasă, iar noi eram mândri că le meritam şi că ne menţineam pe primul loc în întrecerea cu celelalte clase paralele cu clasa noastră.

Datoram sentimentul acela de emulaţie tuturor profesorilor dar, cu deosebire, dirigintei, prof. Filareta  Grigorincu, înzestrată cu un adevărat har de a ne  stimula, prin diferite mijloace, dragostea şi interesul pentru carte şi, totodată, ambiţia de a fi cei mai buni.

Şi orele educative erau pentru noi tot  pline de îndemnuri preţioase şi prilejuri de abordare a unor teme care ne purtau prin cele mai variate domenii ale cunoaşterii şi activităţii umane, susţinute de Doamna dirigintă cu o bogăţie de materiale sugestive –  atlase, albume, texte ş.a. , tot atâtea călăuze în cele mai plăcute şi interesante călătorii imaginare.

Orele de dirigenţie din ultimele câteva săptămâni ale cl. a VII-a au fost, exclusiv, dedicate analizei situaţiei la învăţătură, pregătirii pentru examenul de absolvire a ciclului gimnazial şi concretizării orientării şcolare şi profesionale.

În mod evident, acest pachet de teme a avut un ecou favorabil asupra rezultatelor curente la învăţătură şi, implicit, a dinamizat preocupările noastre pentru promovarea cu succes a examenelor de absolvire şi respectiv, de admitere în şcoli postgenerale.   

Ca urmare, întreaga noastră clasă a încheiat anul şcolar fără repetenţi şi corigenţi şi, de asemenea, a trecut cu brio examenul de absolvire a gimnaziului, fiecare dintre noi având şi hotărârea luată asupra şcolii postgenerale la care să-şi continue studiile.

Eu mai susţinusem un examen la terminarea cl. a IV-a, primul meu examen.

Acela mi se păruse însă, atât de uşor, încât nu mi-a trezit nicio emoţie. Deşi, învăţătorul meu, pe baza acestuia, mi-a recomandat să urmez cursurile gimnaziului din Săveni. Aşadar, avea şi el o anumită importanţă.

Incomparabilă însă cu a celui de-al doilea examen  din viaţa mea de şcolar, a cărui menire era să certifice capacitatea elevilor cu gimnaziul terminat de a accede într-un alt ciclu, superior, de învăţământ.

Am primit nota maximă, 10, la ambele obiecte de examen – limba română şi matematică – şi probabil că am fost singurul din clasă cu această performanţă, pentru că, după desecretizarea lucrărilor scrise, am fost luat de secretarul şcolii (D-l Egner) şi dus în braţe în cancelarie şi felicitat de toţi profesorii, cu multă căldură. Am fost emoţionat până la lacrimi.

Acest prim succes  deosebit pentru mine a constituit, totodată, imboldul care avea să mă propulseze într-un alt univers şcolar, cel al fostei Şcoli Normale „Alexandru Vlahuţă” din Şendricenii Dorohoiului, care mi-a devenit leagăn al formării mele, într-o primă etapă, ca dascăl şi bun cetăţean.

Va urma