Publicat de Gheorghe BURAC, 27 nov.2013

RAPORTUL  DE  SEARĂ (Memorii) – 6
CUM AM ÎNVĂŢAT CARTE (II)
VATRA LUMINOASĂ

            Am preluat această inspirată metaforă din volumul de EVOCĂRI, „ŞCOALA NORMALĂ DE LA ŞENDRICENI” (1919 – 1957), părându-mi-se că sugerează în modul cel mai evident imaginea acelei prestigioase instituţii care, de la inaugurare (1919) până când i-au fost închise porţile(1957), a pregătit 32 de promoţii, numărând 1010 absolvenţi, făclieri-luminători ai minţilor copiilor, cei mai mulţi puşi la dispoziţia satelor din această parte a Moldovei, confruntate cu o acută lipsă de învăţători.

În cazuri mai fericite, unii au fost repartizaţi chiar în satele lor de baştină, muncind cu pasiune şi dăruire, înconjuraţi de dragostea şi respectul cetăţenilor în mijlocul cărora au rămas să trăiască. Aşa au fost în comuna mea învăţătorii: Gheorghe Ficiuc, Ioan Honciuc, Constantin Trufin, Alexandru Lebădă şi Alexandru Faliboga (în Vlăsineşti), Constantin Buhăceanu, Constantin Diaconescu, Visarion  Ficiuc, Aurel Ambros (în Sârbi), toţi din promoţiile dinaintea celui de al Doilea Război Mondial; şi mai mulţi, din aceleaşi promoţii, erau cunoscuţi în şcolile din Săveni şi din satele vecine, pe care diriginta noastră de la gimnaziu ni-i prezenta ca exemple de dascăli-model, îndemnându-ne, în orele de orientare şcolară şi profesională, să le călcăm pe urme.

Primul D-ei argument era nobleţea acestei profesii, dar ne dădea de înţeles şi cât de stringentă era nevoia de învăţători în majoritatea localităţilor din zona noastră şi nu numai, în condiţiile aplicării Legii Învăţământului din 2 aug, 1948, a cărei prioritate era cuprinderea reală în şcoli a tuturor copiilor de vârstă şcolară, pentru prima dată în istoria învăţământului românesc înfiinţându-se câte un post didactic şi în cătunele cu cel puţin trei elevi.

Câţiva colegi din clasa mea au şi început a se gândi în mod serios la oportunitatea de a se îndrepta spre Şcoala de la Şendriceni, care oferea şi câteva avantaje în plus faţă de celelalte şcoli medii: taxe de şcolarizare mai mici şi mai multe burse; nu impunea condiţii greu de îndeplinit privind cazarmamentul pentru dormitor, vestimentaţia, contribuţiile materiale sau băneşti (ocazionale) şi, mai mult de orice, conferea absolvenţilor o calificare, asigurându-le loc de muncă pentru perioade nedeterminate şi dreptul de a-şi continua studiile în învăţământul superior.

După ce am oscilat între Liceul „Ghica” Dorohoi şi Liceul „Laurian” din Botoşani, la trei chestionare consecutive administrate de D-na dirigintă, în ultimul trimestru al clasei a VII-a, am optat pentru Şcoala Pedagogică de Băieţi Şendriceni.

De fapt, aceasta a fost mai mult hotărârea tatei. Îl convinsese preotul Luţuc, părintele colegilor şi bunilor mei prieteni, Petrică şi Paul, să nu ne despărţim, să mergem mai departe împreună la şcoală.

Aşa a şi rămas. Şi ni s-au mai alăturat câţiva colegi…

Tot preotul Luţuc s-a oferit să ne însoţească în primul drum la Şendriceni, când a venit vremea să ne înscriem şi să ne prezentăm la examenul de admitere.

Grupul nostru număra atunci 12 candidaţi: subsemnatul, Petrică şi Paul, Mitică Ota, Vasile Lebădă (din Vlăsineşti), Eugen Nechilciuc, Haralambie Boicu, Mihai Neica (din Sârbi) şi încă 4 din alte sate de lângă Săveni.

Părinţii acestora se înţeleseseră cu preotul nostru şi, cu două zile înainte de examen, ne-am prezentat în piaţa din Săveni, de unde urma să plecăm cu o birjă spre Ungureni, la gară. (Pe atunci, nu era alt mijloc de transport pe această rută).

Aveam două ore la dispoziţie pentru acest drum de 10 km. Birjarul era un evreu aparent tânăr, chipeş şi foarte amabil. L-a salutat respectuos pe părintele Luţuc, l-a întrebat dacă a strâns de la noi banii pentru transport, iar părintele i-a şi întins suma adunată.

Apoi, d-l birjar ne-a luat, pe rând, valizele, le-a aşezat în căruţă şi ne-a avertizat că „la deal” va trebui să mergem pe jos, deoarece caii nu tocmai puteau trage căruţa prea încărcată…

La aceste zise ale celui care ne luase în primire bagajele, preotul ne-a propus s-o luăm înaintea birjei. Aşa am şi făcut.

Ajunseserăm în vârful dealului Naftuli, dar birja încă nu se vedea şi am hotărât să ne continuăm drumul pe jos. Numai părintele a rămas să aştepte birja, având răspundere pentru bagajele noastre.

Când am ajuns la gară, ne-am îndreptat, mai întâi, către tabelul cu „Mersul trenurilor”.

Mai rămăsese jumătate de oră până la sosirea garniturii de Iaşi-Dorohoi în care urma să ne îmbarcăm. Destul timp pentru a face cunoştinţă cu tot ce era în perimetrul gării. (Niciunul dintre noi nu fusese până atunci la gară ori cu trenul.)

Ne-a atras atenţia în mod deosebit însăşi gara, o construcţie inedită pentru noi, zidită din cărămidă refractară, cu două nivele, orientată cu faţa spre sud, paralelă cu calea ferată; la etaj erau locuinţele personalului C.F.R., iar la parter, birourile, sala de aşteptare, casa de bilete şi câteva servicii; în faţa gării, bănci, vase cu flori multicolore, pomi şi arbuşti ornamentali; de-o parte a gării, casa de apă şi depozitul de cărbuni (pentru alimentarea locomotivelor cu abur), iar de cealaltă parte, între gară şi o remiză, era un părculeţ cu trandafiri de toate culorile, înconjurat de un gard viu frumos şi bine întreţinut.

(Nimic din tot ce-a fost atât de plăcut cândva în gara Ungureni nu mai este acum.)

Tocmai când ne împărtăşeam impresiile despre acel colţişor de rai pe care

l-am găsit acolo, a sosit birja. Am întâmpinat-o în spatele gării şi preotul, cuprinzându-ne pe toţi într-o caldă privire, ne-a chemat să ne luăm în primire bagajele. D-l birjar ni le-a înmânat, mulţumindu-ne că i-am fost clienţi înţelegători, l-a mai salutat o dată, respectuos, pe părintele nostru, s-a urcat în jilţul birjei şi a dat bici cailor.

S-a oprit însă la câţiva zeci de metri, probabil să aştepte alţi clienţi pentru Săveni.

Părintele, ştiind că peste câteva minute trebuia să sosească trenul, ne-a condus la peron, sfătuindu-ne să fim atenţi şi să nu ne îmbarcăm decât la porunca Sa, cu răbdare, în linişte şi în deplină ordine.

Nici n-am băgat de seamă când părintele a trecut şi pe la casa de bilete, pentru că tot printre noi l-am văzut până ne-am urcat în tren. Ne-am regăsit cu toţii în acelaşi vagon şi părintele ne-a repartizat în aşa fel pe locuri, încât fiecare să putem privi de la ferestre, de-o parte şi de alta a căii ferate întreaga panoramă a ineditelor teritorii, care nu ne erau deloc indiferente.

Soarele scăpăta spre asfinţit când trenul nostru a fost pus în mişcare şi odată cu şuierătura locomotivei, părintele ne-a îndemnat să facem împreună semnul crucii şi să rostim ruga: „Dumnezeu să ne ajute!”. Întocmai aşa a urmat.

După câteva minute, trenul a şi făcut prima oprire, în halta Borzeşti, unde au coborât câţiva călători, despre care părintele, în cunoştinţă de cauză, a spus că sunt borzeşteni navetişti…(Ar fi fost lucrători la vreo fermă agricolă din Ungureni sau, poate, din Dângeni…)

În staţiile următoare, Vorniceni şi Carasa, n-a mai coborât, dar nici n-a mai urcat vreun călător. Semn că la ora aceea, când se înserase de-a binelea,  oamenii se liniştiseră pe la casele  lor.

După cea de a doua oprire „nemotivată”, trenul a gonit cu viteză mărită încă preţ de un sfert de oră  şi, după alte câteva minute de pilotare, a ajuns în gara Dorohoi, vagonul nostru fiind oprit în dreptul celui mai bine luminat sector al peronului.

Părintele ne-a supravegheat coborârea, ne-a verificat bagajele şi ne-a întrebat dacă n-am uitat vreun lucru de-al nostru în vagon; a rostit apoi o scurtă rugăciune, mulţumindu-i lui Dumnezeu că ne-a ajutat să ajungem cu bine la destinaţie şi ne-a înştiinţat că în noaptea aceea  trebuia să ne cazăm în Dorohoi, pentru că era prea târziu să căutăm un mijloc de transport şi nici nu ştiam dacă am fi putut fi cazaţi la Şendriceni…

L-am ascultat pe călăuzul nostru şi de data aceea şi l-am urmat până undeva în spatele gării, chiar foarte aproape, la o casă obişnuită, cu nişte oameni primitori şi serviabili.

Am cinat bucate din pachetele noastre, de-acasă, ne-am spălat şi ne-am culcat; noi, băieţii într-un pat comun, dar destul de confortabil şi curat, iar părintele pe un alt pat, individual, la fel de curat, aflat în aceeaşi încăpere.

După rugăciunea de seară, ne-am grăbit la somn, cu grija ca a doua zi să ne deşteptăm la ora 6, pentru ca, până la ora 8, să putem ajunge la Şendriceni.

Gazda luase cunoştinţă de cu seară de programul nostru şi, la ora H, ne-am trezit cu el în uşa dormitorului, adresându-ne salutul de rigoare: „Bună dimineaţa!”, urmat de enunţul „Sărut mâna părinte”, îndreptat către distinsul preot, pe care puteam bănui că-l cunoştea mai dinainte.

Ne-a propus apoi ca, după minutele de înviorare şi toaletă, să acceptăm micul dejun pregătit de d-lui, expres pentru noi: o tartină cu unt şi şuncă, marmeladă şi o căniţă cu lapte. Bineînţeles că nu l-am refuzat.

Părintele i-a mulţumit în numele tuturor, i-a plătit pentru găzduire şi ne-am luat rămas bun de la domnul acela generos care ne-a condus după aceea cu o vădită amabilitate, până, când am trecut curba din spatele gării, de unde se putea vedea în linie dreaptă drumul spre Şendriceni, până la bifurcaţia cu celălalt drum, spre stânga, străjuit de plopi, care avea să ne ducă chiar până la poarta şcolii.

Ajunşi pe creasta dealului din spre răsărit, deodată  „am avut în faţă un mare şi pitoresc tablou, valea adâncă şi largă a conacului cu o bogată şi variată vegetaţie de arbori ce îmbrăca întregul ei peisaj, încadrând vechiul edificiu ce privea cu melancolie spre trecut.

La poalele celor două versante ale văii, o bisericuţă singuratică visa  în cadrul ei de morminte şi un iaz mic cu albia dormitândă, înconjurat de sălcii pletoase , parcă îngenunchiate pe malurile lui, îşi împrospăta  apa dintr-un pârâiaş ascuns  de ierburile înalte, de răchite şi de plopi, din timpuri imemorabile.

Deasupra iazului, trepte cu pomi fructiferi, megieşi cu o pădurice de fag, apoi, în dreapta drumului, o POARTĂ MARE DE STEJAR sculptată de bătrânul artizan „Moş Toader”, pe care am intrat, dând, mai întâi, într-un parc de-o unică frumuseţe, ca abia în spatele lui să descoperim şcoala”.

Am ajuns cu bine şi la timp… Părintele ne-a lăsat pe nişte bănci, în parc şi

s-a dus la secretariatul şcolii să ne înscrie la examenul de admitere, care avea să înceapă peste câteva zile.

Tot părintele ne-a plătit c.v. mesei la cantina şcolii pentru zilele respective  – cazarea, ni s-a asigurat fără plată – , ne-a condus, apoi, împreună cu un domn pedagog într-un dormitor repartizat nouă  şi, după ce a considerat că putem fi lăsaţi în seama şcolii, ne-a mai dat câteva sfaturi, ne-a urat  succes la examen şi a plecat. L-am condus până la poartă, unde Sfinţia Sa, simţind că un sentiment de înstrăinare  ne încearcă pe toţi, ne-a sărutat pe fiecare pe frunte şi …dus a fost.

Am făcut la stânga-mprejur abia când părintele trecuse de Valea Buhaiului.

Nu era încă ora 10 şi ne-am hotărât să rămânem, până la masa de prânz, în parc, să repetăm câteva teme la limba română.

Cu gândul acesta am coborât din dormitor, luând cu noi cărţile şi caietele trebuitoare.

Ne-am oprit la o măsuţă cu două băncuţe situate de o parte şi de cealaltă a ei, dar tot atunci ne-au acostat câţiva băieţi, şi ei veniţi ca şi noi, cam multişor prea devreme pentru examenul de admitere. Am făcut cunoştinţă şi a urmat un destul de util schimb de informaţii despre şcolile, profesorii şi oamenii din satele lor şi ale noastre, pentru ca imediat să cădem de acord să repetăm împreună principalele teme din materia pentru examen.

Băieţii erau din Havârna, Păltiniş, Cristineşti şi Zamostea şi ne-au făcut o impresie deosebit de bună. Aproape toţi aveau să promoveze examenul de admitere, fiindu-ne colegi până la absolvirea şcolii.

În acea primă zi de învăţare împreună, până la masa de prânz, în timp de aproximativ patru ore, am parcurs comentariile, rezumatele şi analizele literare asupra operelor lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu şi I.L. Caragiale din programa de admitere.

A fost un început îmbucurător.

Pauza de masă, însă, avea să ne dea peste cap programul asupra căruia conveniserăm cu grupul de băieţi mai sus amintit, pentru că în sala de mese ne-a fost anunţat orarul după care şcoala desfăşura pregătire pentru acelaşi examen de admitere, cu elevii care, absolviseră cursul ei inferior / gimnaziul şi a adresat şi candidaţilor veniţi de la alte şcoli invitaţia de a participa la respectivul program de pregătire. Era o ofertă avantajoasă pentru noi şi am primit-o fără a sta pe gânduri. Două zile am profitat de ea.

În fiecare din cele două zile, am făcut câte două ore de limba română şi tot atâtea de matematică, dimineaţa. Avantajul a fost că profesorii care ne-au acordat consultații în cele câteva ore de pregătire au reuşit să ne apropie mai mult de exigenţele examenului, dar şi să ne insufle mai multă încredere în propriile competenţe. Ne mai rămăseseră la dispoziţie trei după mese, în care am continuat să repetăm împreună cu proaspetele noastre cunoştinţe, în şi mai multe ore, şi nu în parc, aşa cum începuserăm, ci într-o sală de clasă, în condiţii mai confortabile şi cu mai multă eficienţă.

Între timp, am reuşit să facem cunoştinţă cu toată clădirea şcolii, holul mare, vitrina care păstra cărţile „patronului” şcolii, Alexandru Vlahuţă, cu versurile de îndemn: „ Sfântă muncă e aceea, ce răsplată-n ea-şi găseşte…” şi astfel ne-am familiarizat cu şcoala, ca şi cum am fi fost mai de mult elevii ei.

În ultima după masă de „muncă asiduă” din preziua primului examen, la limba română, a trecut prin sala de clasă în care încă ne găseam la o oră destul de târzie, un domn profesor (de serviciu, după cum am înţeles noi atunci) şi, pentru că era chiar de specialitate „limba română”, obiect la care ne-a surprins învăţând, şi-a îngăduit să rămână câteva minute cu noi, timp în care ne-a propus un exerciţiu de analiză sintactico-morfologică, a unei fraze, pretext pentru a ne încuraja în faţa examenului din ziua care urma şi n-a ezitat să ne invite la dormitoare, pentru ca a doua zi să ne trezim odihniţi.

Nu am avut încotro şi l-am ascultat pe domnul profesor, dar ne-am permis ca, până a ajunge la dormitoare, să poposim pe la uşile sălilor în care eram repartizaţi pentru examen.

Abia atunci am aflat că pentru 70 de locuri concuram peste 200 de candidaţi şi, pentru prima oară, ne-a cuprins o stare emoţională de care aveam să ne eliberăm după primul examen, pe care l-am depăşit cu brio.

De fapt, încrederea că şansa avea să fie şi de partea mea, mi-a surâs chiar când am aflat subiectele probei scrise la limba română, pe care un domn profesor le-a scris suficient de lizibil şi caligrafic pe tablă: 1. Eroismul strămoşilor noştri oglindit în „Dan, căpitan de plai” de Vasile Alecsandri, „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu şi „Lupta de la Vaslui” de Mihail Sadoveanu; 2. Analiza sintactică a unei fraze şi analiza sintactico-morfologică a unor cuvinte subliniate (din acelaşi text), subiecte care mi s-au părut peste aşteptări de uşoare.

Am fost mulţumit de ce-am putut scrie la prima probă de examen şi mă aşteptam la o notă bună.  N-am putut-o afla însă decât după o săptămână de la terminarea sesiunii, odată cu „verdictul” final.

După o zi de pauză, în care am fost mult mai liniştit decât în ajunul primului examen, a venit rândul probei scrise la matematică, pentru care mă simţeam şi mai pregătit.

A trecut şi aceasta cu bine.

La expirarea celor trei ore alocate ultimei probe, o mare de candidaţi, unii cu bucuria succesului zugrăvită pe feţe, alţii trişti, deznădăjduiţi, mişunau pe platoul din faţa şcolii, în aşteptarea unor informaţii privind  rezultatele.

Sensibilizată de agitaţia acelei mulţimi, conducerea şcolii a trimis un profesor care să potolească tensiunile din rândul candidaţilor la examenul de admitere, mulţumindu-le pentru, prezenţa la Şendriceni, felicitându-i pe cei care aveau să fie declaraţi admişi şi promiţând că, în cel mult o săptămână, se va putea termina operaţiunea de corectare a lucrărilor scrise la cele două obiecte de concurs – limba română şi matematică – , urmând ca rezultatele definitive să fie afişate pe avizierul şcolii, în ziua  de 26 iulie (1949) şi comunicate prin poştă candidaţilor.

Pentru aceasta, a propus celor interesaţi să lase la secretariatul şcolii un plic timbrat, cu adresa destinatarului, menţionând şi că, dacă nu se vor ocupa cele 70 de locuri prevăzute  în planul de şcolarizare, se va mai organiza o sesiune de admitere într-o perioadă care va fi anunţată în presa locală.

Noi, cei din grupul de la Săveni, eram printre primii pregătiţi de plecare spre casă.

Ne sfătuiserăm de dimineaţă şi am hotărât ca, imediat după proba de matematică, dar nu înainte de a depune la secretariatul şcolii plicurile cu adresele noastre, s-o luăm spre Dorohoi, pentru ca nu cumva să pierdem trenul, singurul din ziua aceea cu care mai puteam ajunge la destinație.

Ne grăbea, mai mult, dorul de casă şi de ai noştri… (Mi-a rămas în amintire cum şi-a manifestat bucuria revederii satului său, Sârbi, colegul Boicu Haralambie, care, ajuns pe creasta dealului Steag, de pe moşia Vlăsineşti, stăpânit pentru câteva clipe de un şoc emotiv, a slobozit din adâncul sufletului două exclamaţii preluate de ecouri prelungi: „Văd satul meu, măăăi! Cu optzeci mă bat, măăăi !…şi strigătele lui ne-au emoţionat pe toţi.)

De altfel, niciunul dintre noi nu și-a putut ascunde dorinţa de a ajunge cât mai repede acasă.

Eu am intrat în ogradă aproape de chindie, dar ai mei încă nu se întorseseră de la câmp. Până la venirea  lor, am avut timp să fac ceva trebuşoară, ca să nu stau degeaba.

N-a durat mult până când tata a deschis poarta şi căruţa plină de prăşitori şi-a făcut intrarea în curte. M-am sărutat cu toţi  , ei au citit pe faţa mea  semnele unei satisfacţii depline şi a urmat între noi un dialog deschis de mai lungă durată.

Bucuria avea să fie şi mai mare în casa noastră după două zile, când D-na înv. Olga Lebădă, sosită de la un curs de perfecţionare care a avut loc la Dorohoi, mi-a adus vestea oficială că am reuşit cu o medie bună şi că au mai rămas locuri neocupate.

După alte câteva zile, am primit şi comunicarea şcolii, prin care mi s-a confirmat admiterea, înştiinţându-mă şi cu ce lucruri trebuitoare sunt obligat să mă prezint la începutul noului an de învăţământ: două cearceafuri de pat, două de plapumă, papuci de odaie, prosoape de faţă şi de baie, lenjerie de corp, ciorapi, haine ( şi de vreme rece) şi încălţăminte.

Purtam bucuria în suflet că am promovat un examen loial, atât de important, desfășurat pe principiul celui mai bun, dar nu-mi puteam reprima îngrijorarea că părinţii nu-mi vor putea procura cele necesare pentru şcoală.

Îmi dădeam seama că nu era de-ajuns să-i ajut mai mult la muncile din câmp şi din gospodărie. Nevoia de bani ne presa tot mai acut. Şi făcuserăm, împreună, un calcul minimal, dar tocmai la ceea ce ţineam mai mult a trebuit să ne oprim: un costum „de gata” (din comerţ) şi o pereche de ghete sau pantofi.

Până la urmă, m-am oferit și mi s-a aprobat să lucrez cu ziua la ferma I.A.S. din satul nostru timp de trei săptămâni sau patru, din cele două luni rămase până la sfârşitul vacanţei; am umblat la prăşit şi câştigam câte 5 lei pe zi. Probabil că au mai pus şi, părinţii ceva şi astfel, mi s-a împlinit cea mai arzătoare doleanţă. ( De câţiva ani nu mai îmbrăcasem o haină nouă.)

Duminica, petreceam ore în şir, cu fraţii Petrică şi Paul Luţuc, şi ei admişi la şcoala de la Şendriceni, ne mai şi distram şi ne făceam planuri de viitor.

Niciodată nu a trecut mai mult de o săptămână fără  să ne vedem.

Tot împreună am plecat spre Şendriceni cu numai o zi înainte de deschiderea anului şcolar. Ne-a dus la gară un enoriaş, adorator al preotului, şi mai  departe ne-am descurcat singuri.

Ajunşi la şcoală, am luat în primire cazarmamentul şi ne-am echipat paturile într-un dormitor de la etaj, care avea să rămână al nostru şi în anii următori; mai greu ne-a fost să ducem saltelele până undeva în spatele şcolii, în perimetrul sectorului de gospodărire, pentru a le deşerta  şi umple cu paie curate şi a le potrivi apoi, pe nişte paturi metalice, ca „de campanie”, pe care nu ne-am putut simţi bine nici până la absolvirea şcolii. Mai erau de văzut acolo şi o sobă fără portiţă, nişte geamuri sparte şi nişte pereţi „zugrăviţi” cu resturi de legume şi fructe, cusururi la a căror remediere urma  să punem şi noi umărul… Nu-mi mai amintesc dacă s-a mai întâmplat aşa ceva ori nu…

Acestea erau încă urmele sărăciei de după război, şcoala era însă plină de viaţă. Atât de magică era ademenirea naturii acolo, încât aveam să remarcăm numaidecât că voia bună domnea printre toţi elevii din clasele mai mari şi mai mici, iar dragostea de şcoală într-atât i-a lipit de loc, încât nici când aveam permisiunea, elevii nu se duceau la târg, după cum ne-a mărturisit un consătean de-al nostru, dintr-o clasă mai mare, iubitor fanatic al naturii şendricenene.

Festivitatea de deschidere a noului an şcolar a avut loc în dimineaţa zilei următoare, pe platoul din faţa şcolii, înainte de servirea micului dejun.

D-l ing. Alexandru Nechiforel, proaspătul director al unităţii, a rostit urarea de bun venit elevilor şi corpului didactic, spor la învăţătură şi succese depline în toate domeniile activităţii şcolare şi i-a invitat apoi, la cuvânt, pe diriginţii claselor, care, pe rând, au făcut apelul elevilor şi le-a comunicat acestora sălile de clasă repartizate, planul de învăţământ, precum şi numele şi prenumele profesorilor, pe obiecte.

Dirigintele clasei noastre era profesorul Dumitru Surmei, om de o bunătate rară, cu care, în primii doi ani, am învăţat limba română. În ziua aceea, ne-a condus la micul dejun în sala de mese şi de acolo, în sala de clasă, unde a rămas cu noi la prima oră de dirigenţie. A făcut, mai întâi, cunoştinţă cu fiecare dintre noi şi ne-a împărtăşit momente din viaţa sa de elev şi student, sfătuindu-ne să preţuim cât putem mai mult anii aceia tineri, învăţând, muncind, distrându-ne şi bucurându-ne de viaţă.

Ne-a făcut, apoi, cunoscute orarul (provizoriu) pentru săptămâna care începea, principalele prevederi ale regulamentului şcolii, rugându-ne să-l respectăm în litera lui şi ne-a prezentat, în final, o listă cu mai multe responsabilităţi, care, la următoarea oră de dirigenţie, aveau să fie încredinţate unora dintre noi, aleşi prin vot deschis, pentru ca astfel întreaga clasă să poată fi responsabilizată pentru eventualele acte reprobabile ce se puteau întâmpla la acest nivel ori elogiată pentru merite deosebite, exemplare.

Ca şef al clasei noastre, anul I B, a fost ales elevul ZUB ALEXANDRU, care urmase la Şendriceni şi clasele cursului inferior al şcolii şi despre care se spunea deja că era cel mai bun elev. Aşa a şi fost până la absolvire (cu diplomă de merit purtând menţiunea „excepţional” ).

A urmat cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, a lucrat ca cercetător în domeniu, a ajuns doctor, profesor universitar, director al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, academician, preşedinte al Secţiei  de Istorie şi Arheologie a Academiei Române, autor a numeroase volume, studii şi articole de specialitate, membru al mai multor academii şi institute de cercetare din întreaga lume, poliglot; a rămas o mândrie şi o emblemă a fostei şcoli normale de la Şendriceni.

În orele care au urmat după dirigenţie şi în următoarele câteva zile,  i-am putut cunoaşte pe toţi ceilalţi dascăli care, cu strălucirea vocaţiei lor şi în modul cel mai generos aveau să trudească întru învăţătura noastră până la absolvire: Al. Gr. Ostafi (psihopedagogie), Gh. Romândaşu (istorie), P. Scripcă (l. română), O.Guţic (geografie), G. Popescu (biologie), A. Luţă (matematică), V. Dumbravă (muzică), Al. Avramiuc (sport), I. Stanciu (ateliere) ş.a.

Iar la realizarea tuturor dezideratelor școlii, o importantă contribuție și-au adus și organizațiile de tineret, comitetele de părinți și, în mod deosebit, directorii școlii din perioada celor patru ani în care m-am aflat și eu la Șendriceni: N.P. Musteață, Mihail Stoica, Alexandru Nichiforel, Petre Scripcă, Mihai Marțolea și Alexandru Luță, ajutați cu multă dăruire și competență de N. Darie, Alexandru Ionescu, Dumitru Surmei, Alexandru Gr.Ostafi și Ilie Romanescu, ca directori adjuncți.

Lor le aduc, şi pe această cale, în numele meu şi al colegilor mei, al tuturor crescuţi şi formaţi la şcoala Pedagogică de la Şendriceni, un omagiu de sinceră mulţumire şi respect pentru dragostea, pasiunea şi răbdarea cu care s-au străduit să facă din noi oameni, cetăţeni, să ne insufle sentimentul datoriei şi al onoarei, pe care îl purtăm în fiinţa noastră ca pe bunul cel mai de preţ.

Fără nici un dubiu, după Reforma din 1948, au răspuns mai bine cerințelor pregătirii temeinice a învățătorilor și planul de învățământ al școlii, programele și manualele, care au fost continuu îmbunătățite.

În primul an școlar, 1948-1949, s-au predat în Școala Pedagogică de la Șendriceni, următoarele discipline: limba și literatura română, limba rusă, istoria, geografia, fizica, științele naturale, igiena, muzica, desenul, educația fizică, lucrul manual, științele pedagogice, matematica, contabilitatea, istoria pedagogiei (an II), didactica și practica pedagogiei (anii II – IV), filozofia (anii III – IV), dreptul, economia politică și instrucția civică (an III), constituție R.P.R.,  legislație și administrație școlară (an IV). În anul școlar următor, planul de învățământ

s-a menținut, în general, același, cu următooarele modificări: igiena s-a predat numai în anul I, caligrafia, la anii I – II, economia politică și pedagogia, la anul IV.

Cele mai multe ore erau repartizate, în ordine, disciplinelor: limba și literatura română, matematica, limba rusă, științele naturale, istoria, geografia, practica pedagogică, desenul, muzica, educația fizică.

La obiectele: istorie, geografie, științele naturii, la anul IV, o oră era rezervată predării metodicii obiectului respectiv.

Pedagogia, istoria pedagogiei, psihologia se predau în anii II – III, iar practica pedagogică, în anii III – IV.

La anii II și III s-au prevăzut câte două ore pentru activitatea și practica pionierească. Din anul școlar 1952-1953, s-a introdus cursul A.L.A, la anul III.

Concomitent, s-au făcut modificări și în structura anului școlar, precum și în cea a sistemului de notare.

Astfel, anul școlar 1951 – 1952 a fost împărțit în pătrare.

Din anul școlar 1952 – 1953 s-a revenit la cele două semestre, dar s-a trecut la aprecierea cunoștințelor elevilor cu note de la 5 la 1. Acest sistem de notare s-a menținut până la desființarea școli… Se susțineau, de asemenea examene trimestriale/semestriale/la sfârșit de pătrar și de promovare la sfârșitul anului școlar.

Dacă la examenul trimestrial…, elevul nu obținea medii de promovare la trei obiecte, era considerat repetent sau exmatriculat. (Examenele au avut un important rol stimulativ asupra învățării prin efortul propriu al elevilor.  Nil sine magno vita labore dedit morta libus. (Fără mare trudă, viața nu a dat nimic oamenilor. (HORATIUS, Satirae)

La Şendriceni, am încheiat prima etapă a pregătirii mele ca om al şcolii, certificată cu DIPLOMA DE ÎNVĂŢĂTOR eliberată la data de 15 iulie 1953.

Aveam atunci 17 ani şi ceva…

Am fost repartizat la Şcoala Gimnazială Mitoc şi, după exact o lună de zile, m-am prezentat la post. Începea o nouă etapă de formare a mea, ca PROFESOR (prin MUNCĂ  ŞI  ÎNVĂŢĂTURĂ). Nil actum credens, cum quid superesset agendum. (Nimic (nu poate fi) considerat încheiat, câtă vreme mai rămâne ceva de făcut. (LUCAN, PHARSALIA)

 Va  urma!