Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

RAPORTUL DE SEARĂ (MEMORII). CELE MAI VECHI AMINTIRI ( 2 )

RAPORTUL  DE  SEARĂ (MEMORII)

CELE  MAI  VECHI  AMINTIRI ( 2 )

            Deşi trecuseră numai două zile de când am plecat din sat, dorul de casă, de animalele noastre, de tot ce lăsaserăm acolo şi de copiii megieşilor, prietenii noştri de joacă, ne-a hotărât să amânăm rămânerea în casa de la Vie. Şi mama avea acelaşi gând şi îşi făcuse toate socotelile să ne lase în sat. Avea mai multe motive: mai întâi, că în „reşedinţa noastră de vară” nu mai prea încăpeam la dormit de când acolo erau găzduite cele două fete basarabence şi, apoi, pentru că nu apucase să mute toate lucrurile mai uzuale şi o parte din animale şi păsări, aşa cum proceda în anii anteriori. Probabil că nici n-ar mai prea vrut să facă aceste transferuri, în lipsa tatei. Şi-ar fi îngreunat viaţa. Dar aşa, de bine de rău, în sat mai era şi bunica (mama tatei ), care îşi asuma unele responsabilităţi gospodăreşti şi, mai mult ca atât, avea şi grijă de noi, copiii.
            Treburile, la cele două case – din sat şi de la vie -, de departe se vedea că nu prea erau în regulă, aşa cum ar fi fost în prezenţa tatei. Şi pentru a se rezuma la cât îi era cu putinţă să facă, mama plănuia să le instaleze pe cele două fete în casa de la vie şi ea să rămână cu noi în sat. În acest fel, a sperat să cuprindă mai bine activităţile din toate sectoarele gospodăriei.
            Când ne-am întors de la biserică, mama ne aştepta cu masa pusă în faţa casei, aproape de prispă. A fost invitată şi bunica şi, pentru prima dată, eram, fără cea mezină, şase la masă; eu, Niculina şi mama am luat loc pe prispă, iar bunica, Sonia şi Liuba  s-au aşezat pe o bancă de curte, anume făcută pentru masa de afară.
            Meniul acelui prânz pascal nu a fost deosebit, dar părea mai îmbelşugat decât cel din ziua precedentă, pentru că a fost completat cu sarmale dintr-o oală neîncepută, atunci scoasă din cuptor.
            Curioase să le vadă pe musafirele noastre din Basarabia, au mai venit – şi tot la masă au fost aşezate – vreo patru-cinci vecine şi s-a încins o atmosferă şi mai plăcută.
            Din discuţiile care s-au purtat atunci, printre altele, am desluşit că fetele au fost lămurite să-şi ia în primire reşedinţa de la vie, unde urma să şi ajungă până la înserare. Şi mama trebuia să meargă cu ele, să mai ducă acolo încă nişte lucruri casnice, câteva unelte, haine de lucru, merinde pentru o zi-două, să le mai facă un instructaj şi apoi să revină în sat.
            Mai urma o zi de sărbătoare, dar era şi vremea să înceapă „campania” de primăvară şi cea dintâi urgenţă, hotărât, avea să demareze chiar din prima zi după Paşti: pregătirea terenului pentru legumele şi zarzavaturile timpurii – morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, salata, ridichea de lună, ceapa, usturoiul şi mazărea -, însămânţarea lor şi plantarea cartofilor. Toate acestea treceau în sarcina fetelor.
            Mama se aştepta ca fiicele ei adoptive să nu se simtă tocmai bine singure în casa de la Vie. Avea să i se confirme această bănuială chiar în dimineaţa următoare; nici nu apucaseră să lucreze ceva şi fetele au şi coborât în sat; ne-am trezit cu ele în casă înainte de răsăritul soarelui. Mai întâi, i s-au plâns mamei că le-a fost frică şi n-au prea dormit, apoi au mai cerut nişte lămuriri în legătură cu pregătirea terenului pentru semănat, lucrare ce părea a nu fi tocmai pe placul lor şi, mai mult de price, ele vroiau să obţină de la mama promisiunea că nu vor mai fi lăsate singure, poate şi ziua, dar mai ales noaptea.
            Dându-şi seama cât de apăsătoare erau sentimentul lor de înstrăinare şi nevoia de a le fi cineva mereu cât mai aproape, mama le-a privit şi le-a ascultat părinteşte, le-a mângâiat şi, printre lacrimi, le-a făgăduit să nu le mai lase singure nici un ceas. Şi fetele s-au mulţumit cu promisiunea că vom fi întruna cu ele măcar noi, copiii. Erau convinse că mama nu-şi putea lua un  astfel de angajament. Ştiau că în grija ei eram noi, mai întâi, dar şi casa din sat, cu animale şi păsări, bucătăria pentru şapte guri, multe alte treburi gospodăreşti şi … ogoarele din câmp, în aşteptarea lucrărilor de primăvară.
            Ca să poată face faţă atâtor obligaţii, mama făcea din noapte zi. De aceea, cele două fete, acomodate tot mai bine, de la o zi la alta, cu regimul casei noastre, se ofereau s-o ajute pe mama aproape la orice… O urmăreau şi se ţineau de ea la tot pasul. Una dintre ele era prezentă zilnic, la răsăritul soarelui, la casa din sat, pentru a o întovărăşi la activităţile de dimineaţă: rânduielile la animale, curăţenie în casă şi pe-afară, refacerea rezervei de apă, necesară pentru toată ziua, pregătirea demâncării după poftele  familiei mărite şi, după ce făcea un drum până la vie cu meniul de prânz pentru surioara şi noi, revenea în sat pentru a-i fi mamei de ajutor mai departe.
            La vie, totul intrase repede în normal. După câteva „şedinţe de lucru” cu fetele, mama şi-a dat seama că perioada de iniţiere a fost depăşită, chiriaşele noastre întrecând orice aşteptări: au pregătit terenul şi au însămânţat culturile din prima epocă, au marcat şi etichetat fiecare strat, cu atâta bun gust, că, pur şi simplu, au uimit-o pe mama. Şi, din proprie iniţiativă, au reparat şi igienizat poiata, făcând-o numai bună să găzduiască cele 10 – 15 păsări menite să fie mutate acolo, au refăcut ocolaşul din faţa poieţii, au văruit casa pe dinafară şi cuptorul de vară.
            De la o vreme, fetele şi-au asumat şi pregătirea bucatelor în casa de la Vie, pentru ele şi pentru noi, copiii. Au adus din sat făină de grâu şi de porumb, cartofi, fasole, brânză de oi, ulei şi alte produse alimentare care la casa noastră încă se găseau din belşug la vremea aceea.
            La prima cină pregătită la Vie, d-ra Liuba ne-a servit turte coapte pe plită cu lapte. Se umpluse casa cu aroma plăcută pe care o răspândeau din abundenţă aceste bucate. În acelaşi timp, „bucătăreasa” a pus la prăjit în ulei alte turte, pe care avea să ni le pună pe masă la micul dejun din ziua ce urma.
            Aveam să ne dăm şi mai bine seama cu ce bucătăreasă ne puteam lăuda, la prânz, când Liuba ne-a servit cu borş cu legume, bogat în urzici tinere şi  ştevie, dres cu ou şi smântână, şi, ca desert, cu clătite umplute cu dulceaţă de vişine.
            La masă cu noi, a nimerit şi mama, venită să ne aducă pâine; copsese un cuptor plin, ca să ne fie la toţi pe o săptămână. A mâncat şi ea cu noi şi nu a ezitat să o laude pe Liuba, care s-a bucurat ca un copil pentru cuvintele frumoase care i-au fost adresate; a tulburat-o, mai ales, aprecierea  că-i „bună de măritat”. Şi, neputându-şi stăpâni gândurile, începu să povestească nişte crâmpeie dintr-o idilă trăită cu un băiat din satul său de peste Prut.
            Un talisman de care nu  s-a despărţit de la venirea pe meleagurile noastre îi păstra toate amintirile legate de prietenia cu Mihai din Glodeni, proaspete şi plăcute, dar nu putea să-i aline dorul de el. Prinsese între degetele mâinii stângi cruciuliţa de argint de la gât, potrivind-o în dreptul inimii, şi dădu curs destăinuirilor privind împrejurările în care i-o dăruise cel care, aproape trei ani, i-a stat pavăză şi la umbra căruia i-a fost în tot acest timp bine.  Era sigură că încă o iubeşte la fel de mult. Nu putea uita clipele de fericire trăite alături de el, când, „cu braţele încolăcite în jurul trupului ei o strângea cu putere la piept, mângâind-o ca pe un copil drag. O legăna uşor şi îi şoptea la ureche cuvinte de iubire. Erau ca două jumătăţi de sferă care s-au contopit într-o frumoasă zi de toamnă şi, spre înaltul cerului, sfera s-a fixat ca un astru ce lumina neîncetat.”
            Liuba avea darul vorbirii frumoase şi mama o asculta cu încântare.
            Continuându-ţi povestea ei de iubire, fata s-a postat în faţa oglinzii şi-şi admira trăsăturile feţei tinere şi frumoase, încredinţată că Mihai n-o poate da uitării. Avea pielea fină şi catifelată, ochii îi zâmbeau fericiţi şi trupul îi vibra de atâta viaţă.
            În oglinda sufletului său îşi vedea frumuseţea încă adorată de prietenul ei şi, luând dintr-o vază de pe masă o floare de lalea, o duse spre buzele-i cărnoase, sorbindu-i cu nesaţ roua dulce – amăruie şi simţind sărutul fierbinte al lui Mihai.
             Dar acest frumos vis al Liubei s-a sfârşit şi umezeala din ochi i-a trădat marea părere de rău şi dorul după prietenul ei pe care, cu adevărat, nu mai avea nici o nădejde să-l mai revadă.
            Atunci, pentru a-i atenua disperarea, mama a reuşit să-i abată atenţia, atrăgând-o într-o discuţie despre cu totul altceva şi buna dispoziţie a pus din nou stăpânire pe atmosfera din casă. Ba, mai mult, chiar Liuba a provocat un moment de veselie de care toţi ai casei am avut parte: m-a tras lângă ea, aşa cum făcuse de mai multe ori, m-a strâns la piept, sărutându-mă îndelung şi m-a gâdilat cât am putut suporta, distrându-se copios cu râsul meu nestăpânit.
            Hârjoana cu Liuba, în deosebi, era pentru mine o plăcere şi ea mă prefera ori de câte ori îi cădeam la îndemână, pentru o partidă de râs. Şi, în acelaşi timp, era un pretext prin care basarabeanca se făcea tot mai agreată de mama şi iubită de mine.
            A urmat însă  ceea ce nu  credeam şi, mai ales, nu doream să se întâmple: pe la jumătatea verii, când tata se întorsese dintr-o concentrare, fetele au fost nevoite să plece de la noi. Mama le-a făcut bagajele ca pentru propriile fiice şi le-a condus…; nu-mi amintesc până unde şi nici încotro s-au dus. Mult timp le-am simţit lipsa. ( Va urma )

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M.G. spune:

    …Printre randurile Dvs. ne regasim crampeie fugare din viata fiecaruia dintre noi…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5