Fragment din cartea de memorii „RAPORTUL DE SEARĂ” (aflată în lucru): CELE MAI VECHI AMINTIRI

Autor, Gheorghe BURAC

„Cât de dulci sunt amintirile bătăilor de inimă, cât de învăpăioase sărutările tinereţii înflorite… însă nu desfătează inima, nu descânt durerile lumei, nu mângâie de înşelăciunile vieţii ca dulcele soare a copilăriei, alint prin depărtare, ca soarele ce se vede prin o ceaţă subţire”. (A. RUSSO)

În primăvara anului 1940, abia împlinisem 4 anişori. Zăpada se topise şi, pe alocuri, mijeau colţişorii unor buruieni ale căror nume încă nu se puteau desluşi.

Era vremea când familia noastră se muta „ la vie” (o reşedinţă de vară, moştenită de la părinţii mamei), după un obicei preluat de la predecesori şi perpetuat de cel puţin trei generaţii, un fel de „ transhumanţă” originală: primăvara, devreme, pleca din sat la vie, iar toamna, târziu, revenea în sat, la reşedinţa de bază.

Ogorul de la vie era doar de câţiva ani al părinţilor mei. Situat la numai 3 – 400 de metri de sat, aici era o parte importantă a gospodăriei noastre: un hectar de pământ cu vie, livadă, o bucată cu trifoişte şi alta destinată culturilor de legume şi zarzavaturi, o casă chiar mai ochioasă decât cea din sat, deşi avea numai o singură cameră, tindă şi o prelipcă folosită, alternativ, ca poiată, coteţ pentru porc ori magazie, toate acestea însemnând o adevărată „avere”.

Până a se muta aici, părinţii aveau grijă să repare ocolul oilor, şopronul pentru vite, podul casei găurit de şoareci, chiriaşii noştri permanenţi, şi, încă o dată făceau igienizarea interiorului îmbâcsit al casei, de multă vreme neaerisită.

Câteva zile dura, de obicei, mutarea la vie. Dar, în primăvara aceea, să fi durat cu 2-3 zile mai mult, pentru că tata era concentrat şi mama, cu trei copii, pe atunci (eu şi sora mai mare, Nicoleta, care mai mult o încurcam, şi Marcica de nici doi ani), se mişca fără spor. Mai mult ca atât, în seama mamei erau şi multe treburi în gospodăria din sat, unde au continuat să rămână caii şi căruţa, doi porci, tineretul bovin şi o parte din păsări. Noroc, doar, că, dintr-un loc în celălalt, se putea ajunge într-un timp scurt, în aproximativ un sfert de oră.

Lângă cimitir, „După şanţuri” era via noastră. Acest toponim s-a impus de când delimitarea vetrei de sat de restul moşiei se făceau prin şanţuri (săpături înguste şi lungi, care marcau hotare între grădini sau gospodării ori între vetrele de sat şi extravilan).

Aici la reşedinţa noastră de vară, s-au aciuat, chiar din prima zi a Sfintelor Paşti, două fete refugiate din Basarabia cu puţin timp înaintea Ultimatum-ului sovietic prin care avea să fie, din nou, cotropită această provincie românească. După o scurtă chestionare, de rigoare, mama le-a servit cu pască sfinţită, ouă roşii şi cozonac. Le-a făcut apoi cunoştinţă cu tot ce era pe „domeniul” nostru de „ la vie” şi le-a plăcut. Dar mai mult le-a încântat amabilitatea mamei care, de la început, le-a dat de înţeles că au nimerit ca într-o altă familie a lor.

Către amiază, după ce ne-a „convins” să rămânem singuri câtva timp, mama împreună cu fetele au plecat în sat, unde trebuia să facă o mulţime de treburi: de hrănit şi adăpat animalele, curăţenie în grajduri şi-n celelalte adăposturi zoo, mulsul vacii şi pregătirea raţiilor furajere pentru dimineaţa următoare. Mai greu era cu apa, care se aducea de la o fântână aflată cam depărtişor de casa noastră. Se făceau cam 3-4 popasuri la un dreum cu plinul…. Dar fetele au fost surprinzătoare. Au uimit-o pe mama cu hărnicia, îndemânarea şi iuţeala lor la treabă; nu se aştepta să dea peste ea atâta noroc. Şi în bunătatea ei, mai că nu s-ar fi îndurat să le lase la prea multă muncă. Fetele erau însă destul de mărişoare, sigur trecute de majorat, şi făceau cu mare uşurinţă orice efort.

Întunericul pusese deja stăpânire pe sat când cele trei fiinţe au încheiat programul de seara şi toate s-au întors în „cazarmă” de la vie. Ne-au găsit plângând. Eram înfricoşaţi de obscurul de-afară şi, mai mult, de necunoscutul din cimitir, despre care auziserăm fel de fel de poveşti de groază. Fără să-şi dea seama ce închipuiri trezeşte în mintea noastră, bunica după tată, care locuia în aceeaşi ogradă cu noi, ne speria, când nu eram cuminţi, cu diferite „ întâmplări cu vedenii care ar fi avut demult culcuşuri în locuri ascunse, chiar şi în adâncul mormintelor, de unde, după înnoptare, ieşeau şi pândeau trecătorii. Pe copiii răi îi luau cu ele pentru totdeauna şi, acolo, în lumea lor, îi schingiuiau sau chiar îi omorau.

Astfel de trăsnăi mai auzeam şi de la alţi copii. Ne îngrozeau scenele imaginate de ei, cu morţi şi cu deavoli ieşiţi în miez de noapte în pieile goale, dansând satanic ori luptându-se în săbii de foc, în răcnete care se auzeau până departe. Uneori, aceste fantome se metamorfozau – spuneau unii copii mai tari de fire şi năstruşnici peste măsură- în câini, pisici, păsări ori gâze, alteori în lucruri ademenitoare – flori, fructe, jucării ori obiecte casnice – şi, astfel, cu şi mai mare uşurinţă, îşi capturau victimele şi le escortau spre „palatele” lor subterane…

Ne eliberam de coşmaruri şi ne simţeam în siguranţă numai când ne aflam sub ocrotirea mamei. Aşa s-a făcut că, la intrarea ei în casă cu cele două fete basarabence, de bucurie, am plâns şi mai tare. Nu-mi amintesc ce ne-a vorbit mai întâi, dar după ce a aprins lampa, mama s-a aşezat pe pat între noi, ne-a strâns părinteşte la trupul ei cald, ne-a sărutat ne-a mângâiat, făcându-ne cum nu se putea mai fericiţi.

De mâncare, n-a mai fost vorba, pentru că toată ziua am avut masa plină cu de toate…Era Paştele. În casa de la vie, erau două paturi, mai precis, un pat şi o laiţă; în colţul din dreapta, lângă uşă, era cuptorul şi vatra cu plită; deasupra acestora, era după-soba sau piţca, loc bun de dormit pentru noi, copiii, la început şi sfârşit de „sezon”, când vremea nu era destul de caldă, fiind nevoie de un pic de foc în sobă.

Dar în noaptea primei zile de Paşti, „vrând-nevrând, a trebuit să dormim pe piţcă. Pentru că pe pat, s-au culcat fetele. Mama s-a mulţumit cu laiţa. A întins peste rogojină („aşternutul” obişnuit al acelui „obiect de mobilier”) aproape toate ţesăturile din zestrea stivuită la capătul laiţei – covoraşe, cuverturi, păritare şi macaturi, ca să atenueze duritatea acelor scânduri pe care, în noaptea aceea, avea să-şi odihnească oasele trudite. Patul era mai comod, părea chiar un lux, pentru că pe el era un mindir (de paie), peste el o pilotă de lână şi, pe deasupra acestora, o prostire. Le-a plăcut şi fetelor şi, cum au pus capul pe perine, au şi adormit.

Noi nu puteam adormi şi am rămas treji, ca de planton, să veghem somnul musafirelor noastre. Şi mama dormea. Către ziuă era, de-acum, când a venit moş Ene şi pe la genele noastre. Ne-am trezit când Soarele era aproape de amiază; iarăşi singuri. Mama şi fetele plecaseră dis-de-dimineaţă şi încă nu se întorseseră din sat.

Ziua era şi mai frumoasă decât precedenta, iar atmosfera părea pogorâtă din înaltul Cerului. Copleşiţi de poveştile despre Învierea Domnului, pe care mama avusese grijă să ni le spună în liniştea unei nopţi, cu puţin înaintea Paştelui, în singurătatea noastră trăiam ca-ntr-o lume de basm. Şi, în libertatea pe care am avut-o în miezul acelei zile, ne-am îngăduit să cutreierăm împrejurimile.

Ne-am oprit, mai întâi, la cuptorul din faţa casei, işit din iarnă întreg. Era înfierbântat de razele soarelui şi m-a tentat să-l încalec. Semăna cu spinarea unui cal bine hrănit. Am stat pe „şalele” lui câteva minute bune, după care am coborât şi l-am „inspectat” pe dinăuntru. Oblonul de la gura lui era dat la o parte şi în fund de tot, se vedeau pene, păr de iepure, oscioare…, semn că acolo iernaseră nişte vieţuitoare carnivore.

Nu ne-am atins de acele mărturii, cu gând să i le prezentăm mamei ca pe o importantă „ descoperire”, în forma ei autentică.

Ne-am căţărat apoi în copacii de vişin, abia înmuguriţi, şi chiteam o creangă de care să legăm scrânciobul, o frânghie la mijlocul căreia am înfăşurat o bucată dintr-un aşternut gros şi molcuţ, pe care cu uşurinţă am găsit-o chiar unde o pusesem din toamnă, agăţată într-un cui, în tindă. Truda mi-a fost zădarnică însă. N-am reuşit să-l „instalez”. Aşa că am renunţat la acea tentativă şi împreună cu surioara mea, am coborât pe cărarea ce străbătea ogorul până jos, lângă cimitir. De-o parte şi de alta a cărării, era o livadă tânără, pe care o întemeiase tata cu câţiva ani în urmă, ajunsă deja pe rod. În toamna ce trecuse, culesesem prima recoltă de fructe. Între cei aproximativi 40 de pomi, majoritari erau merii şi perii, toţi din soiuri superioare.

În continuarea livezii, până la capătul de jos al ogorului, se întindea via, o plantaţie mai de demult, îmbătrânită atunci cu nişte butuci îngroşaţi, semănând mai mult cu tulpini de copaci. Nu era, aşadar, o vie grozavă, nici ca soi şi nici ca rod, dar era plăcută pentru că rândurile ei erau perfect ordonate, frumos lucrate, curăţată de mâini pricepute şi legată cu cordele multicolore pe sârme întinse pe şpalieri de salcâm curăţaţi de coajă, toţi de aceeaşi înălţime, ca desenaţi…Nici un fir de buruian nu se găsea în toată via, iar pământul dintre rândurile ei era nivelat ca-n palmă. Aşa arăta via noastră în primăvara anului 1940.

Dar timpul trecea şi ne aşteptam să vină din sat mama cu fetele trebuia şi să ne găsească acasă. Aşa că am şi pornit spre întracolo, însă pe altă cale. Am traversat ogorul vecin şi am ieşit în drumul care urca în direcţia casei noastre. N-am mers întins însă, pentru că n-am putut refuza invitaţia insistentă a megieşilor noştri, doriţi să ne vadă şi să vorbească cu noi. Familia lui Mihai Sârbanu era foarte ospitalieră şi se ţinea şi de rudă cu părinţii noştri.

Taman aici ne-au găsit mult aşteptatele noastre „stăpâne”, aşezaţi pe prispă, la umbră, şi servind tot bucate pascale, de care ne cam săturaserăm. Cu atât mai mult, nici ele nu au putut refuza invitaţia de a zăbovi alături de noi în musafirie şi s-au aşezat în rând cu cei câţi mai erau pe cele două prispe ale casei. A doua prispă, ceva mai scurtă, se afla după uşa de la intrare în casă şi pe ea şi-au găsit loc fetele basarabence care păreau jenate în faţa noilor cunoştinţe. Dar tanti Luca- aşa o chema pe gazda noastră-a făcut ce-a făcut şi le-a ridicat privirea fetelor, inducându-le un pic de bună dispoziţie şi chef de vorbă, iar o glumă a bădiţei Mihai a încălzit şi mai mult spiritele. Pe acest fond, a fost pus în funcţiune un patefon cu cântece vesele, de joc, s-a încins o horă, s-au cinstit şi câteva păhărele de tărie, iar acesta a fost doar începutul petrecerii…

Noi, copiii, am fost trimişi acasă şi abia spre asfinţit ne-au urmat mama cu fetele. Mai rămăsese timp până la lăsarea întunericului, suficient să ne facem băiţă şi să sevenim împreună masa de seară. Nu eram flămânzi, dar pentru că mama pusese pe masă şi friptură de miel, lapte acru şi, surprinzător, nişte figurine de ciocolată,  am mâncat tot, lăsând masa curată.

La urmă, aveam să aflăm că surpriza cu ciocolată şi încă ceva ne-o făcuse tata. De la el, concentrat în Regimentul 29 Infanterie – Dorohoi, am primit chiar de Paşti, în semn că nu ne-a uitat şi că ne mai iubea, un colet poştal cu mai multe bunătăţi.

Nu vă puteţi închipui cât de mult ne-am bucurat şi cât de tulburaţi am fost de dorul de tata şi nu ne puteam stăpâni plânsul. Şi mai emoţionanţi am fost când mama ne-a scos dintr-o cutie dulciurile şi câteva lucruşoare destinate nouă: pentru mine, o pereche de pantalonaşi scurţi albaştri, cu pacheşti, o cămăşuţă de aceeaşi culoare, cu epoleţi şi buzunăraşe cu clape, o băscuţă şi o pereche de săndăluţe maro; pentru Nicoleta, o rochiţă bleo, cu buline albe, ciorăpei, săndăluţe, o boneţică albă şi un şăluţ, iar pentru Maricica, mezina de atunci, şi mai multe străiţe.Toate lucruşoarele pentru noi, copiii, erau atât de asortate şi potrivite ca mărime, încât n-a trebuit să li se facă nici-o corecţie.

Chiar atunci ne-am îmbrăcat cu acele minunate daruri şi, trecuse de miezul nopţii, când, la insistenţa mamei, cu mare greu le-am dezbrăcat şi le-am pus, frumos împăturite, la capetele noastre, sub perine. Nu puteam adormi de bucurie că le aveam. A doua zi, ne-am trezit foarte matinal, ne-am îmbrăcat cu hăinuţele acelea atăt de dragi nouă şi am rugat-o pe mama să ne ia şi pe noi în sat.

Aşa a făcut, ba, am mers împreună, şi cu fetele, şi la biserică. Nimeni nu era ca noi…Lumea de pe stradă şi, mai ales, cea din biserică era cu ochii pe noi. Cel puţin, aşa ni se părea. Poate că atrăgeam, într-adevăr, atenţia unora care nu ne mai văzuseră atât de gătiţi, ştiind că familia noastră nu era dintre dintre cele mai prosper din sat. Dar nu eram singurii copii din biserică frumos îmbrăcaţi. Era Paştele şi, în mod obişnuit, la sărbători şi, în deosebi, de Paşte, majoritatea părinţilor îşi înnoiau – ca şi acum – odraslele cu ce puteau mai frumos. Nu mai vorbim de gospodarii bine situaţi, aşa-zişii bogătani, ai căror copii umblau întotdeauna în ţinute scumpe, deosebite de ale copiilor de rând tocmai pentru a le conferi şi o anumită distincţie.

Apr. 2013
VA URMA