RAPORTUL DE SEARĂ.Memorii

I. MOMENTE PE CARE LE MAI RETRĂIESC CU ACELEAŞI EMOȚII

 

1. Cununia noastră civilă

În memorabila zi de 16 septembrie 1965, după festivitatea deschiderii noului an şcolar, împreună cu prietena mea, Valentina Neagu, am trecut drumul şi ne-am prezentat în faţa ofiţerului stării civile al Primăriei Comunei Movila Ruptă, pentru a ne oficia căsătoria. Nu ţinusem chiar sub secret evenimentul. Drept dovadă, mama Valentinei şi surorile miresei, Silvia şi Mărioara, ne aşteptau în holul primăriei însoţite de câteva rude, cu flori şi apetisante gustări, cărora li se alăturaseră numaidecât şi toţi colegii de la şcoală. Domnul secretar, Creţu Mihai şi-a pus eşarfa cu tricolor, ne-a citit un text din Codul familiei şi ne-a adresat, pe rând, întrebarea: Eşti de acord…? . Am răspuns cuprins de emoţie, încât a trebuit ca secretarul să-mi ceară de două ori să repet răspunsul. Şi nu mi-am putut reveni nici după ce am primit felicitările şi ne-am îmbrăţişat cu toată lumea venită să se bucure de legământul nostru celebrat în ziua aceea, pentru toată viaţa. Valentina a trăit cu aceleaşi emoţii momentul.

2. Examenul meu de licenţă

Anul 1976 mi-a adus cele mai mari satisfacţii din lunga mea şcolaritate. Ajunsesem în al 6-lea şi ultimul an de studii universitare, când am reuşit să-mi pregătesc toate cele 8 examene de an şi să le şi promovez cu brio în prima sesiune şi, concomitent, să-mi elaborez şi lucrarea de diplomă (cu tema „Toponimia comunei Avrămeni”). Numai că bucuria succeselor mele de la Universitate alterna cu durerea care, mai de mult, mi se cuibărise în suflet, cauzată de suferinţa ireversibilă a celei care mi-a dat viaţă, mama, aflată pe un pat de spital încă de la începutul primăverii, ceea ce mă făcea ca în fiecare zi să mă fi aşteptat la ce putea fi mai rău.

Ca s-o mai văd în viaţă şi în ziua aceea din iunie, când mă îndreptam spre Iaşi, pentru a-mi susţine examenul de licenţă, am trecut, mai întâi, pe la Spitalul Judeţean Botoşani şi, cu binecuvântarea ei, mi-am continuat drumul.

Am ajuns la Universitate chiar când îmi venea rândul să intru în sala de examen. Profesorul Lobiuc (?), îndrumătorul lucrării mele de diplomă, m-a poftit înăuntru, m-a prezentat comisiei ca absolvent integralist în prima sesiune din acel an şi mi-a făcut şi mie cunoscută componenţa comisiei, examenului de licenţă din care l-am reţinut pe preşedintele acesteia, în persoana reputatului lingvist, acad. G. Ivănescu.

A urmat susţinerea, de către acelaşi domn profesor, a unui elogios referat asupra lucrării, întrebări şi răspunsuri între membrii comisiei şi subsemnatul, pe tema lucrării, şi concluziile domnului preşedinte, încheiate cu onoranta propunere adresată comisiei, de a mi se acorda nota 10 (zece), care a fost aprobată în unanimitate.

Am trăit şi acest moment de frumoasă înălţare profesională, pe care simţeam nevoia să-l împărtăşesc, fără întârziere, celor mai dragi şi apropiaţi prieteni. Tot pe mama am ales-o mai întâi. În aceeaşi zi, întorcându-mă acasă, am mai făcut un popas la spitalul din Botoşani pentru a o bucura pe mama cu vestea proaspătului meu succes. N-am putut să nu simt că şi-a adunat câtă vlagă mai avea în fiinţa sa chinuită de boală, ca să mă cuprindă cu braţele ei prea slăbite şi să mă sărute, privindu-mă cu ochii înecaţi în lacrimi…de bucurie. M-am despărţit de ea împăcat că i-am putut strecura în suflet un strop de fericire care cred că i-au alinat măcar câteva clipe din puţinele trăite după aceea, până în cea mai tristă zi de 7 iulie, când, în loc să-şi sărbătorească a 64-a aniversare a zilei sale de naştere, a plecat pe drumul fără întoarcere.

Cu aceeaşi sfântă sinceră bucurie, la sosirea acasă, m-a întâmpinat soţioara mea, Valentina, iar a doua zi, şi alţii.

3. Examenul pentru obţinerea gradului didactic I (întâi) în învăţământ

Abia cu 20 de ani înainte de a-mi încheia cariera de profesor, m-am hotărât să susţin şi examenul pentru obţinerea celui mai înalt grad didactic; aşa de târziu, pentru că, până atunci, îndeplinisem şi „mă specializasem” timp de 26 de ani în funcţie de conducere în şcoli şi de îndrumare şi control în învăţământ şi cultură, devenite a doua mea „profesiune”… tot director am fost până la pensionare; director am rămas şi pentru comunele Avrămeni, Movila Ruptă/Lehneşti, dar, în mod deosebit pentru comuna mea natală, Vlăsineşti.

Şi, totuşi, gradul I, ca şi gradele anterioare, II şi definitivatul, m-au interesat ca profesor, după cum şi cursurile de perfecţionare la care am participat o dată la fiecare 5 ani ori inspecţiile profesionale curente şi speciale, directoratul constituind un subsidiar în contextul oricărei forme de evaluare şi promovare. Aşadar, să se înţeleagă că oricâte funcţii am avut, după nici una nu am tocmai umblat, dar nici nu am ezitat să le onorez cu devotament şi responsabilitate.

Când mi-am depus dosarul de înscriere la gradul I, în virtutea unei măsuri de „rotaţie a cadrelor” după două legislaturi, aplicabilă şi la nivelul conducerilor de şcoli, după 15 ani de funcţii fără întrerupere, am fost eliberat de la cârma Şcolii Coordonatoare Vlăsineşti, rămânând, pentru prima dată, doar profesor. Era începutul anului şcolar 1980-1981, când mi-am impus în prim-planul preocupărilor mele perfecţionarea profesională şi ameliorarea randamentului în activitatea de pregătire a elevilor, deziderat care includea în mod organic şi promovarea gradului didactic I (întâi).

Încă de atunci, într-acolo am făcut cu succes şi primii paşi. În anul şcolar 1982-1983, am participat la cursurile de perfecţionare a pregătirii profesionale organizate de Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, promovând colocviile şi examenele cu media generală 10 (zece)şi am inaugurat un modern şi funcţional cabinet de limba şi literatura română în şcoală; în acelaşi an , mi s-a administrat o preinspecţie de specialitate prevăzută în metodologia gradului I, soldată, de asemenea, cu nota maxima, am avut câteva întâlniri cu îndrumătorul lucrării metodico-ştiinţifice cu tema „Îmbogăţirea , actualizarea şi activizarea vocabularului elevilor prin lecţii de limba română şi lecturi literare”, iar în anul şcolar următor, 1983-1984, am susţinut examenul propriu-zis de promovare a gradului I.

Am aşteptat cu mari emoţii ziua de 8 decembrie 1983, până la sosirea înaltei comisii de examinare alcătuită din conf. Univ. dr. Apetroaie Ion (preşedinte), lector univ. dr. Ilie Dan (îndrumătorul lucrării), ambii de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi prof. gr. I Valentin Marţuneac. Dar vremea ne-a făcut prima festă: ninsese toată noaptea, în zona Moldovei se aşternuse un strat consistent de zăpadă, iar drumul de la Iaşi la Vlăsineşti devenise mai greu de parcurs, încât comisia a ajuns la destinaţie cu o anumită întârziere, ceea ce a făcut ca în programul şcolii să se adopte nişte decalaje, condiţii în care emoţiile mi-au crescut şi mai mult.

A reuşit să mi le atenueze însă preşedintele comisiei, angajându-mă într-o discuţie despre cabinet, bibliotecă, elevi, astfel bine dispunându-mă pentru cele 4 lecţii la care urma să fiu asistat.

La finalul acestora, a avut loc şedinţa de evaluare a mea, la care, pe lângă comisia de examinare, au mai participat membrii Consiliului de administraţie al şcolii şi colectivul Catedrei de limba şi literatura română de la nivelul comunei, în cadrul căreia au fost discutate şi apreciate lecţiile susţinute, lucrarea metodico-ştiinţifică şi, în final, prezentate concluziile comisiei şi nota acordată candidatului, aşa cum au fost ele consemnate în procesul verbal al şedinţei.

În prima parte a acestuia (a procesului verbal), s-au făcut, mai întâi, referiri la activitatea mea instructiv-educativă cu elevii, remarcându-se conţinutul ştiinţific şi principalele aspecte metodologice evidente în lecţiile asistate, stăpânirea cerinţelor programei şcolare şi a obiectivelor învăţământului contemporan, preocuparea pentru cultivarea limbii şi asigurarea legăturii dintre limbă şi gândirea logică şi exprimarea corectă şi nuanţată, dezvoltarea deprinderilor de scriere corectă, corelaţia dintre limbă şi literatură, şi, de asemenea, actualizarea valenţelor afective şi stilistice ale textelor literare.

N-au scăpat atenţiei distinşilor inspectori nici efectele formative ale lecţiilor de compunere, în cadrul cărora au fost stimulate sensibilitatea, imaginaţia şi creativitatea elevilor, familiarizându-i cu fenomenul literar şi contribuind la educarea lor etico-morală.

O apreciere pozitivă a fost consemnată în procesul verbal al inspecţiei şi asupra nivelului de pregătire al elevilor, asupra exprimării lor corecte şi nuanţate, a scrierii şi pasiunii lor pentru lectură.

În concluziile inspecţiei, comisia a rezumat observaţiile, constatările şi aprecierile la adresa mea ca profesor, ridicându-mă, încă o dată, în al 9-lea cer: „Un dascăl, un excelent dascăl, cu calităţi ce onorează vocaţia sa, la care se adaugă un travaliu de maximă intensitate. A ţinut lecţii cu totul reuşite, ca o oglindă a unui profesor care se exprimă pe sine, profesor de vocaţie în adevăratul sens al cuvântului. Suntem ferm convinşi că perfecţionarea sa va continua.

Nota acordată de comisie: 10 (zece).” 

4. Când şcolii i s-a atribuit numele meu: Şcoala Gimnazială GHEORGHE BURAC  Vlăsineşti

Joi, 10 februarie 2011 a fost pentru cuplul Burac Gheorghe şi Valentina o sărbătoare remarcabilă. Eu împlineam 75 de ani şi se anunţaseră să răspundă la invitaţia noastră specială, prilejuită de acest eveniment, fraţii, cumnatele şi cumnaţii, nepoţii, câţiva colegi şi prieteni, cât să încapă în casa noastră.

N-am putut bănui că programul acelei zile avea să sufere o turnură atât de neaşteptată… Tocmai când făceam ultimele pregătiri de rigoare, ne-au bătut la uşă primii sosiţi: d-na Livia Ciucălău, directoarea şcolii şi d-l ing. Lucian Trufin, primarul comunei. O surpriză deosebit de plăcută. I-am invitat cu multă amabilitate înăuntru, am primit felicitările, exprimate în alese vorbe de suflet, şi, fără să apuc a-mi găsi destule cuvinte pentru a le mulţumi şi a le oferi cele mai de cinste locuri la masa oaspeţilor, d-l primar a ţinut să lămurească scopul prezenţei D-lor la ora aceea în casa Burac: ca mesageri ai primăriei şi şcolii, să ne invite în „casa mare” a satului, unde era pregătită să înceapă sărbătorirea mea la împlinirea venerabilei vârste de 75 de ani. A reiterat invitaţia şi d-na directoare Livia Ciucălău, cu aceeaşi forță de convingere, încât nu ne-am putut eschiva.

Ba s-a invocat şi că suntem aşteptaţi de anumite personalităţi şi trebuie să ne grăbim.

Am acceptat şi această condiţie şi, la rândul lor, respectabilii musafiri au consimţit să ne aştepte cât timp a durat pregătirea noastră în grabă, ca să plecăm împreună.

Pentru musafirii noştri, care urmau să sosească mai târziu, am lăsat un mesaj, al cărui ecou a fost receptat cu toată înţelegerea.

Era ora 13 când ne-am făcut prezenţa la şcoală, fiind întâmpinaţi de câteva adevărate personalităţi ale învăţământului şi culturii botoşănene –foştii inspectori generali Mihai Matei şi Pavel Rusu, directorul editurii „Agata” Botoşani, d-l Ion Istrate, distinşii profesori Constantin Cojocaru, Georgică Manole (redactorul şef al Revistei „Luceafărul”), Paul şi Paula Luţuc, Daniela Lupu, Brânduşa Curliuc, Didina şi Mihai Belecciu, preotul Vasile Belciug şi toate cadrele didactice de la şcoala Vlăsineşti. Cancelaria şcolii era plină, încât n-ar mai fi încăput nici o singură persoană în plus.

La masa prezidiului au luat loc: d-l primar, d-na directoare a şcolii, d-nii Georgică Manole, Ion Istrate şi subsemnatul.

D-l primar, asumându-şi patronarea manifestării, a adresat un emoţionant cuvânt de bun venit celor prezenţi, a anunţat scopul convocării la care au răspuns şi, într-o „frumoasă înălţare de cuvinte”, a prezentat un portret detaliat al sărbătoritului. I-a dat apoi cuvântul d-nei directoare a şcolii, care a dat citire unei succinte laudatio privind persoana mea, un emoţionant document, care m-a impresionat până la lacrimi. Iar cei care au luat cuvântul apoi n-au făcut decât să-mi amplifice emoţiile.

Dar punctul culminant al stării mele de beatitudine a urmat abia când d-na directoare a rostit cu glas tare adresa prin care Ministerul Învăţământului a comunicat aprobarea ca Şcolii Vlăsineşti să i se atribuie numele meu (Şcoala Gimnazială „GHEORGHE BURAC” Vlăsineşti) şi a continuat când d-l primar mi-a înmânat Trofeul de Excelenţă privind acordarea numelui Şcolii cu cl. I-VIII din Vlăsineşti „GHEORGHE BURAC”…, d-l Ion Istrate, Diploma „Virtutea Sătească” din partea Editurii „Agata” şi iarăşi d-na directoare, Diploma de Excelenţă a Şcolii Vlăsineşti, prelungindu-se încă şi cu durata dezvelirii firmei cu noua denumire a şcolii.

Au fost momente onorante, unice în viaţa mea, pe care deseori le retrăiesc cu aceeaşi demnitate şi cu totală şi sinceră recunoştinţă faţă de cei care, pe lângă preocupările D-lor atât de importante, şi-au găsit timp şi pentru a încununa într-un mod peste măsură de generos personalitatea unui om care și-a făcut doar datoria.

5. … și pensionarea (SEPT. 1999)

Stimați și dragi colegi,

Suntem puternic impresionați de amabilitatea pe care o dovediți față de noi, acum, când ne aflăm la ceas de bilanț, după o carieră pe care au încununat-o anii din urmă -nu puțini- trăiți cu cea mai mare intensitate aici, împreună cu dv. Vă mulțumim pentru că sunteți cu noi și cu acest deosebit prilej.

Cât despre mine…, 48 de ani a durat apostolatul meu…, ca învățător, mai întâi, apoi ca profesor și director al câtorva școli importante din județul nostru: Avrămeni, Dobârceni, Lehnești, Vlăsinești.

În 31 de ani de directorat, – din care 21 în Vlăsinești-, am învățat și am făcut multe fapte bune pentru școală și pentru comunitățile în care am muncit și am trăit; am crezut în oameni, i-am respectat și i-am ajutat; am iubit elevii și le-am îndrumat pașii în viață; am chemat părinții alături de dascăli și i-am avut aproape; am solicitat autoritățile în sprijinul școlii și n-am fost refuzat; am fost respectuos, disciplinat și responsabil în raporturile cu Inspectoratul Școlar și cu celelalte organe județene și centrale cu care am avut contacte într-atâția ani. Și… nu am obosit niciodată, chiar dacă, uneori, duceam sarcini peste puterile unui om, pentru că munceam cu plăcere și pentru că o aveam aproape/ de-a dreapta pe Valentina, primul meu sfetnic.

Împreună cu partenerii din toate mediile, am construit localuri de școli și ateliere, am amenajat și înzestrat laboratoare și cabinete (săli de specialitate pe obiecte), săli și terenuri de sport și le-am gospodărit cu deosebită grijă; am improvizat trotuare de-a lungul drumurilor desfundate de acum 30-40 de ani, pentru ca accesul elevilor spre școală să fie mai lesnicios.

Dar niciodată nu m-am declarat mulțumit de cât am făcut. mereu am fost stăpânit de gândul și voința de a mă depăși, de a mai face ceva. Dacă am fost mândru de faptele mele? Nu mi-a plăcut să fiu văzut că muncesc, dar recompensele nu m-au ocolit. Cea mai de preț recunoaștere a meritelor mele a reprezentat-o coptarea mea ca membru în Comisia consultativă a Ministerului Educației și Învățământului pentru Management în Învățământul Preuniversitar; au urmat distincția ”Profesor evidențiat”, mai multe diplome de onoare din partea unor foruri centrale și …insigne de aur; am fost remarcat și de Mitropolia Iași, care mi-a acordat o Diplomă de vrednicie, pentru Monografia Bisericii Vlăsinești șisprijinul dat acestei instituții în anii restaurării 1998-200, și n-am fost omis nici de Asociația ”Cultul Eroilor”, pentru că am proiectat și durat monumentul Vlăsinești – 550, pe ale cărui fețe am postat plăcile cu numele eroilor din cele două războaie mondiale și din Revoluția din Decembrie 1989.

Am socotit, totuși, că nu mi-am făcut decât datoria și atât…Cu această părere am rămas până acum…

Împreună cu mine, cu 31 de ani în urmă, a venit și d-na învățătoare Valentina Burac. Avea, la data aceea, o experiență de 8 ani în învățământ, suficientă pentru a se integra într-un colectiv de elită, așa cum era -și a și rămas- colectivul didactic al acestei școli până astăzi, … și mai mult (!)

Pe tot parcursul acestei durate, s-a bucurat de o înaltă apreciere: a dobândit toate gradele didactice, a condus Comisia metodică a învățătorilor din comună, și mai presus, a fost coptată în Colectivul obștesc al Inspectoratului Școlar și a efectuat un însemnat număr de inspecții speciale pentru definitivat și pentru gradele II și I în învățământ.

Acum, cu toate meritele noastre, ne retragem (la pensie), cu sentimentul că am oferit colegilor mai tineri exemple de înalt comportament, competență profesională, și civism și cu încrederea că școala aceasta, pe care am slujit-o cu nedisimulată credință timp de peste trei decenii, rămâne, mai departe, pe mâini bune.

Vă mulțumim pentru atenția cu care m-ați ascultat și vă invităm la un pahar de șampanie.

 *               *
*

Va urma