Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

RAPORTUL DE SEARĂ . Memorii: O PASIUNE CARE, DUPĂ 60 DE ANI, DUREAZĂ ÎNCĂ

 Primit pentru publicare: 17 dec.2014.
Autor: Gheorghe Burac.

Publicat de Ion Istrate: 18 dec.2014

RAPORTUL DE SEARĂ
Memorii

O PASIUNE CARE, DUPĂ 60 DE ANI, DUREAZĂ ÎNCĂ

 

  1. BICICLETA i-a marcat începutul

Cu siguranță nu m-aș fi grăbit să-mi procur un mijloc de circulație modern, dacă, încă de când nu împlinisem nici 17 ani, n-aș fi ajuns cu serviciul atât de departe de casa părintească. Am simțit nevoia acestuia chiar la primul drum pe care l-am făcut de la Vlăsinești la Mitoc (unde am fost repartizat ca învățător), mai mult pe jos decât în căruța pe care am și plătit-o. Era o zi toridă de 15 august 1953 și atât de lung și obositor mi s-a părut drumul acela, încât și acuma cred că chiar atunci am simțit în sinea mea tentația de a-mi cumpăra o bicicletă, cu primii mei bani, îndemnizația de instalare, pe care știam că urma să o primesc imediat. Numai că 400 de lei, cuantumul acesteia, echivalenul unui salariu de încadrare pentru un debutant, cum eram eu, reprezenta doar jumătate din costul unei biciclete noi și, atunci, am acceptat sfatul unui coleg, să-mi cumpăr una veche, încă funcțională și mai ieftină, pe care o cunoștea. Aveam să aflu mai târziu că aceasta fusese chiar bicicleta lui. Era atât de bine pregătită pentru vânzare-reparată, dotată cu dinam și far pentru luminat pe timp de noapte, vopsită, ca nouă, de nu i-am putut găsi nici un cusur. Și-am cumpărat-o.

Vânzătorul, amic al colegului meu, m-a și instruit să ajung „biciclist”. În prima zi, m-a învățat și ajutat să-mi țin echilibrul, să pedalez și să frânez, să virez fără să cad și fără să mă accidentez, dacă totuși s-ar fi întâmplat să cad, și să-mi continui mersul pe bicicletă, însoțindu-mă cât a considerat necesar, până când am ajuns independent de sprijinul său. Am parcurs cu plăcere și folos câteva ore de inițiere într-ale bicicletei dar nu și fără peripeții… O dată, i-a sărit lanțul de tracțiune de pe pinionul de atac, rămânând și fără frână; altădată m-am trezit cu ghidonul smuls din cadrul acelei vechituri și m-am și accidentat, motiv care m-a determinat să acuz că am fost păcălit și să cer rezilierea tranzacției. Vânzătorul, invocând însă că nu mai are banii pe care i-a primit de la mine, s-a obligat să repare toate defecțiunile ivite la bicicletă și n-am avut decât să renunț la alte pretenții și să rămân proprietarul acesteia.

Trecuse numai o săptămână de când plecasem de acasă, timp în care devenisem și biciclist, dar doream cu ardoare să ajung la Vlăsinești, să-mi revăd părinții și satul, „ca după o lungă absență” din acest habitat și nu ca la plecare, pe jos sau cu căruța, ci cu bicicleta.

Era sâmbătă după masă, destul de târziu, când am luat startul din Mitoc, taman de la locul de muncă, după 10 ore de salahorie pe șantierul de amenajare a unor săli de clasă în care, în foarte apropiatul nou an școlar, urmau să învețe două clase de elevi. Totuși, nu mă simțeam deloc obosit pentru că drumul mi s-a părut destul de ușor și plăcut. Nu am coborât de pe bicicletă decât la baza pantei mult mai abruptă din satul aurel Vlaicu, pe care am parcurs-o per pedes, toate celelalte – cea de la ieșirea din Mitoc, panta de la intrarea în satul Dimitrie Cantemir și Dealul Avrămenilor –     le-am urcat pedalând.

Era încă devreme când am ajuns acasă. M-am bucurat de o primire ca după o lungă despărțire, cu pupături din partea tuturor – a bunicii, părinților, fraților și surorii mai mici – cealaltă, mai mare, Niculina, era deja la casa ei, tocmai la Timișoara – și cu multe întrebări…

A trebuit să le prezint un raport foarte dezvoltat despre satul Mitoc și oamenii lui și despre gazda mea, despre școală, copii, colegi și despre cum mi-am început serviciul și, bineînțeles, despre bicicleta cu care nu se așteptau să mă vadă așa de repede.

Până la lăsarea nopții, i-am plimbat și i-am învățat să meargă pe două roți pe cei doi frățiori ai mei, Marcel și Mitică, și pe alți câțiva băieți de pe ulița noastră și, încă ceva timp, după lăsarea întunericului, am rămas fascinați de lumina proiectată de farul bicicletei de-a lungul drumului, până departe. Iar a doua zi, duminică, am continuat să le satisfac plăcerea și curiozitatea mersului pe două roți acelorași amatori și altora încă… Dar, mai mult am chilometrat eu, din dorința dea mă făli cu bicicleta mea, pe la rudele mai apropiate și prietenii din sat.

La ora prânzului, m-am prezentat iarăși acasă, unde eram așteptat cu masa pusă, cumva în grabă, pentru că, încă la sosire, îi înștiințasem pe toți ai mei că a doua zi, duminică, la ora 4 după masă, trebuia să fiu înapoi la Mitoc, obligat să particip la o întrunire a tineretului din sat, patronată de Comitetul Raional Săveni al U.T.M.

Ca să nu rămână supărați că plec atât de repede de lângă ei, le-am promis bunilor mei părinți și frățiori că voi mai veni, poate și mai des pe-acasă, în câte o bucată de zi, duminica ori în cursul săptămânii, după masa, oricât de târziu chiar și la lumina farului. Am fost crezut și m-am și ținut de cuvânt până când au venit ploile și vremea rce de toamnă.

Pe atunci, nu se prea circula de la Mitoc la Săveni, ori chiar până la cea mai apropiată gară, Ungureni, decât cu căruța sau, rareori, cu câte o mașină de ocazie. Mai la îndemâna mitocenilor era însă căruța Cooperativei de Consum care făcea acest drum săptămânal, pentru aprovizionarea cu marfă a magazinelor sătești. De fiecare dată, transporta și câte 4-6 persoane. Printre acestea m-am numărat și eu de câteva ori, în timpul iernii.

O singură dată, după ce venise înghețul, dar încă nu căzuse zăpada, pe la sfârșitul lunii noiembrie, am cutezat să merg cu bicicleta acasă, la Vlăsinești. Acela a fost și ultimul meu drum din iarna aceea, cu bicicleta, pentru că părinții mi-au „confiscat-o”, interzicându-mi, astfel, să mă mai expun riscului de a mă îmbolnăvi, „Doamne ferește ! , de vreun TBC ori un reumatism, din cauza răcelii‘‘, cum zicea mama. Aveam s-o recuperez tocmai în primăvară, în vacanța de Paști. Îmi era dor s-o pun din nou în circulație, fiindu-mi și de mare folos în multe ocazii. Așa a fost în vacanța de vară, când mă aflam iarăși acasă, unde era nevoie de mine, deoarece aproape o lună de zile a trebuit să fac naveta Vlăsinești – Săveni, cât timp, cu câteva intermitențe, mama a stat în spital, eu fiind singurul care o puteam mai mult ajuta.

La începutul lunii septembrie, mă întorsesem la Mitoc, tot cu bicicleta, numai pentru o singură lună însă, pentru că la 1 octombrie (1954) am plecat de acolo, fiind transferat la Săveni, pe un post de instructor cu munca educativă la Comitetul Raional al Uniunii Tineretului Muncitor, unde, pentru deplasări în teren, mi s-a repartizat tot o bicicletă (nouă și modernă). Dar prea puțin am avut parte de ea, deoarece, după nici 5 luni și jumătate, la 14 martie 1955, o dată cu venirea primăverii, am fost eliberat din funcția avută și reîncadrat în învătământ, nu la Mitoc, ci la Școala Primară din Borzești – Ungureni.

Trecuse încă o iarnă de „garare‘‘ a bicicletei mele la Vlăsinești până mi-am pus-o din nou în circulație, de această dată, pe noua rută, din fericire pentru un stagiu mai scurt, care a și expirat la sfârșitul vacanței de vară, când, la începutul noului an școlar 1955-1956, am ajuns la școala atât de râvnită din satul meu natal, scăpând astfel și de drumurile lungi de până atunci. Nici pentru agrement pe bicicletă nu mi-a prea rămas timp, întrucât, după alte două luni și câteva zile, am plecat în armată.

După ce m-am lăsat la vatră, în perioada 1 decembrie 1957 – 31 august 1958, am fost iarăși preferat de Comitetul Raional U.T.M. Săveni, unde mai lucrasem câteva luni, și nici de această dată nu am putut scăpa de bicicletă, „bijuteria” încă menținută ca mijloc de transport al fiecărui activist, pentru deplasări în teritoriu.

Nu peste mult timp, însă, fără să vreau, chiar am scăpat de bicicleta de serviciu, când am fost dat afară de la ”Școli și pionieri” și nici propria bicicletă n-o mai aveam, pe aceasta scoțându-mi-o din uz frățiorii mei, încă de când mă aflam în armată.

 

  1. …si…PRIMA MOTORETĂ

Ajuns la Avrămeni, în funcția de director al școlii coordonatoare, aveam tot atâta nevoie

de un mijloc popriu de circulație, cu care să mă deplasez în cele cinci sate, de-atunci, ale comunei, pentru a fi mereu aproape de multiplele probleme ale unităților de învătământ din subordine. O bicicletă nu mi-ar mai fi fost satisfăcătoare, pentru că drumurile cele mai lungi din comună erau și cele mai grele, cu pante abrupte, ceea ce m-a determinat să optez pentru o motoretă.

N-am ezitat și mi-am cumpărat o ”Mobră” nouă, cu motor de 48 cm3, două locuri, aspect plăcut, ușoară, prevăzută și cu pedale pentru ca, la nevoie, să poată fi ajutată suplimentar și de ”călăreț” ori să fie rulată ca bicicletă; dezvolta o viteză de până la 60 km la oră, cu un consum de numai 1,400 – 1,500 litri de benzină la suta de km parcurși și nu impunea purtarea căștii de protecție la drum, iar permisul de conducere pentru acest tip de autovehicul se obținea de la Serviciul de circulație al Poliției Raionale Săveni, pe baza unui examen destul de sumar.

Acesta a fost primul meu mijloc de circulație cu motor, cu care, timp de trei ani, exceptând miezul iernilor, m-am deplasat cel puțin o dată pe săptămână pe la toate școlile și grădinițele de copii din comună, pe la porțile caselor cu elevi predispuși absenteismului și abandonului școlar și în alte cazuri de interes social; mă deplasam, când eram chemat, la centrul de raion, dar și acasă, la Vlăsinești, ori de câte ori trebuia să ajung.

 

  1. La schimb, MOTOCICLETA ”KAVROVET”

Deși am fost forte mulțumit de prima mea motoretă – cea care mi-a insuflat și pasiunea pentru un mijloc motorizat de circulație-, faptul că, la începutul următorului an școlar, 1961 – 1962, urma să fiu transferat la Școala Dobârceni, mult mai departe de Săveni și de casă, m-a făcut să mă gândesc la un mijloc de transport mai puternic. Încă nu apucasem a pleca din Avrămeni când mi s-a și ivit ocazia de a schimba ”Mobra” cu o motocicletă de fabricație rusească ”Kavroveț”, ca și nouă, cu motor de 175 cm3, mult superioară motoretei.

Cum mai erau încă vreo două săptămâni din vacanța de vară, mi-am putut permite să mai amân plecarea la Dobârceni și să mai zăbovesc prin Avrămeni ca să îmi etalez noua mea achiziție, de care eram tare mândru. Iar în cea mai apropiată duminică de la sfârșitul lunii august, mi-am făcut prezența și la festivitatea de inaugurare a Gospodăriei Agricole Colective din satul Timuș, de unde, încântat de farmecul acelei zile de sărbătoare, mi-am prelungit itinerarul propus, până la Mitoc și, de acolo, spre Liveni și mai departe…

Nimic nu mi-a prevestit că la acel drum, într-o zi atât de frumoasă, undeva mă așteaptă ”ceasul cel rău”. La ieșirea din satul Iorga, înspre Loturi, Șerpenița, Manoleasa Prut ș.m.d., urma o curbă dublă, strânsă, foarte periculoasă, pe care n-am prevăzut-o și am abordat-o cu un nepermis exces de viteză, încât, după primul viraj, am pierdut controlul asupra motocicletei, am ieșit din carosabil și m-am oprit într-o groapă adâncă dintr-o lutărie. Motocicleta s-a rupt în două, eu mi-am pierdut cunoștința, din fericire nu pentru mult timp; mai grav accidentată a fost colega partenera mea de plimbare, o colegă de la școala din Avrămeni, care s-a ales cu o ruptură de mușchi, destul de întinsă, la un picior, al cărei semn i-a rămas pentru toată viața. Când mi-am revenit din leșin, în jurul nostru erau deja adunați o mulțime de oameni; din partea unora am beneficiat de prim-ajutor și, din fericire, foarte repede a sosit și un camion al cărui șofer ne-a îmbarcat în mare grabă în cabină, alături de el și ne-a transportat până la Dispensarul medical din Manoleasa unde eram așteptați de o ambulanță a serviciului de ”Salvare” din Săveni. Timp de câteva zile am fost pacienții medicului-chirurg Samson Leuștean, de la Spitalul raional, care ne-a acordat o devotată îngrijire până la completa însănătoșire.

Imediat după externare, mi-am recuperat motocicleta- fusese luată în păstrare , de la locul accidentului, de către un gospodar binevoitor din satul Iorga – și am dus-o direct la atelierul de reparații al renumitului mecanic, din vremea aceea, Răileanu (Ioan) din Săveni, care, într-o singură zi, mi-a repus-o în bună stare de funcționare. A venit și timpul să inaugurez cu ea noul traseu spre Dobârceni și, în zilele premergătoare deschiderii noului an școlar, și toate drumurile interioare ale acestei comune, cu satele Cișmănești, Murguța și Bivolari.

Aveam să străbat de nenumărate ori aceste drumuri în decursul acelui an școlar, care mi-ar fi părut mai greu dacă nu aș fi avut cu mine un mijloc de transport atât de necesar, cu care, în același timp, mă deplasam, când eram chemat la Secția raională de Învățământ sau, când trebuia să răspund și la alte solicitări ale serviciului ori, în ceasurile de răgaz, îmi permiteam să plec și în excursii pe diferite trasee, în vizite și, de mai multe ori, acasă, la Vlăsinești.

Pentru că, pe atunci, benzina era foarte ieftină, nu gândeam deloc ”economic” și, uneori, nu ezitam, să mă avânt cu motocicleta pe drumuri și mai lungi, din simplă pasiune.

Cu toate acestea, când am încheiat socoteliele cu Dobârcenii și am ajuns la Comitetul de Cultură și Artăal fostului Sfat Popular raional Săveni, nu mai aveam nevoie de motocicletă, nici timp pentru ea, întrucât aveam la dispoziție un microbuz, anume destinat deplasărilor în teritoriu cu brigăzile științifice, colectivele de conferențiari și formațiile artistice ale Casei de Cultură, de care răspundeam și, astfel, am pierdut interesul și pasiunea pentru atât de iubitul propriu autovehicul.

Și n-a trecut mult până când mi s-a și ivit o bună ocazie s-o vând unui mai vechi amic de-al meu din Avrămeni, care făcea o navetă destul de grea, la I.A.S. Mihălășeni.

 

  1. ÎNCĂ O MOTORETĂ si fascinantul voiaj de după căsătorie cu ea

Abia după aproape trei ani, când am fost trimis din nou în învățământ, la Școala Lehnești,

avea să mă intereseze, și mai acut, un mijloc personal de transport. Apăruse o nouă marcă de motoretă ”Carpați”, cu nimic mai prejos de o motocicletă, de care m-am și ”îndrăgostit”. Am cumpărat primul exemplar din această marcă, adus în Săveni în vara anului 1965, i-am făcut rodajul și, în vacanța de vară a anului școlar următor – 1966-1967-, împreună cu iubita mea soție, am făcut cu ea un lung și impresionant voiaj după căsătorie, pe un circuit cu popasuri la: Iași, Tecuci, Galați, Constanța, București, Sinaia, Brașov, Gheorghieni, Lacu-Roșu, Bicaz, Bacău, Piatra-Neamț și retur, Roman, Iași, Lehnești.

Făcuserăm în prealabil, o călătorie imaginară pe harta turistică a României, fără să ne fi decis însă și asupra itinerarului. Totuși eram hotărâți să ajungem, deocamdată, la Iași, într-o vizită la rude, de-acolo urmând să optăm pentru a ne continua drumul ori să ne întoarcem acasă. Dar, cum vremea era splendidă și aveam la noi o sumă frumoasă de bani – salariile pentru luna iunie și indemnizațiile de concediu pe două luni, iulie și august, ceva peste șapte mii la vremea aceea, am prins curaj și am socotit că puteam merge mai departe fără grijă, chiar dacă motoreta ”ne-ar fi lăsat în drum”. Primiserăm îndemnuri în acest sens și de la rudele din Iași – tanti Maricica și nenea Ilie Constantinescu, din Partea Valentinei, și verișorii mei, Mihai și Maricica Fliușcă – , la care stătuserăm ”ca-n sânul lui Avram” mai bine de o săptămână.

Cu sau fără încurajările lor, următorul popas la Tecuci nu-l puteam evita. Acolo își făcea armata fratele meu mai mic, Mitică, și în același oraș se afla și o mătușică a mea, Aneta Damian, sora mamei, de existența căreia abia atunci aflasem. Ambilor, vizita noastră le-a făcut o plăcută surpriză și o mare bucurie. Două zile am fost musafirii lor, timp în care am vizitat Parcul zoologic, Casa memorială ”Calistrat Hogaș” și liceul cu același nume și alte câteva obiective turistice ale orașului.

De la tanti Aneta am aflat și de moșul Nicu Damian, un frate al ei și al mamei mele, aciuat încă după terminarea războiului în târgușorul Gugești din regiunea Vrancea, dar situat nu tocmai departe de Tecuci. Nimic nu ne-a stat împotrivă să ajungem și până la el. Timpul era deosebit de frumos, fără ploaie, fără vânt, și nu ne-au trebuit decât 2-3 ore ca să ne facem prezența în Gugești. Am dat de moșul Nicu destul de ușor. Era binecunoscut în orășelul acela. Întâmplarea a făcut să-i întâlnim pe toți ai casei, când tocmai soseau de la serviciu: moșu’ Nicu de la Baza de recepție, unde lucra ”la lopătat”, iar tanti Nuța, soția lui, și Rozica, fiica lor, de la Fabrica de ambalaje.

Cu moșul Nicu nu mă mai văzusem de prin anul 1943, înainte de a fi fost concentrat ca premilitar și trimis pe front. În sat, nu s-a mai știut de el după război. Probabil că aflase, între timp, de moartea tatălui său (mamă-sa murise mai demult) și cum acasă nu avea cine să-l mai aștepte, a preferat să se lase în voia soartei. Chiar de la el am aflat cum a ajuns la Gugești: după lăsarea la vatră, la insistența unui fost camarad de armată, a acceptat să-l însoțească și să rămână la el câteva zile. A dat acolo de (părinții prietenului său), niște oameni iubitori și generoși, care i-au cucerit numaidecât sufletul și nu l-au mai lăsat să plece de la ei.

Mai mult de orice, i-au dăruit-o și pe fiica lor, Nuța, de care se îndrăgostise tânărul musafir încă ”la prima vedere” și ce a urmat am aflat în cele două zile cât le-am fost oaspeți… trecuseră mai bine de 20 de ani de atunci, timp în care și-au durat o gospodărioară în toată regula, cu casă, acareturi, grădină cu vie și pomi fructiferi, animale, păsări de curte și un lot destul de întins de pământ roditor în spatele casei și, în ultimul timp, au devenit și bunici. Trecuseră deja trei ani de când nepoțica lor, Geanina, o păpușică, blondă, cu ochi albaștri, le umplea casa de fericire.

O bucurie a reprezentat pentru familia moșului Nicu Damian și vizita noastră, la care drept răspuns, ani în șir ne-au fost oaspeți dragi, până nu de mult, când ”seniorii” au părăsit scena vieții pământene, retrăgându-se pentru totdeauna într-o lume mai bună.

Iar cu urmașii lor am întrerupt orice legătură de atunci. Am rămas, deocamdată, cu niște amintiri plăcute despre acele neamuri, pe care, cât de nesperat le-am regăsit, la fel de ușor, se vede, le și pierdem. Uitarea a și început să pună iarăși, hotar între noi…

Când am plecat din Gugești, vremea era tot frumoasă, ca și cum s-ar fi repetat aceleași zile de iulie și, fără să ezităm, ne-am continuat drumul spre Mare. Soarele scăpăta spre asfințit când am ajuns la Brăila, la punctul de trecere cu bacul în Dobrogea, la Smârdan.

Am prins ultima cursă din ziua aceea și am reușit să găsim și o cameră la hotelul din orășelul Măcin de pe malul dobrogean al Dunării; din păcate, o cameră nu tocmai confortabilă: fără lumină și apă, cu paturi ”tari”, incomode și fără cearșafuri, dealtfel , singura cameră ”funcțională”, celelate erau încuiate. Primirea ne-o făcuse o ”doamnă” care și dispăruse după ce ne-a condus în camera aceea, așa că n-am avut cui și când să ne și plângem. Nici a doua zi dimineață nu și-a mai făcut cineva apariția în hotel și, ca să nu fim bănuiți de vreo daună provocată acelei ”unități”, înainte de plecare ne-am adresat Poliției din localitate, de la care am primit aprobare scrisă de a părăsi hotelul, liberi de orice raspundere.

Dar pentru că nu aveam nicio grabă, înainte de a pleca spre Constanța, ne-am permis să străbatem, în pas de plimbare, orașul și să facem cunoștință cu principalele lui obiective economice și culturale. Apoi, părăsind orașul, am contemplat, Munții Măcinului și, mai departe, satele prin care treceam, cu totul deosebite de satele noastre cu case și acareturi mai sărăcăcioase, cu împrejmuiri improvizate, gospodării marcate în cea mai mare parte a Dobrogei, de atelajul, emblematic al zonei, tras de un singur măgăruș.

La intrarea în Constanța, am oprit la o stație PECO, să alimentăm cu benzină rezervorul motoretei, acolo unde am fost acostați de o doamnă pentru a ne oferi găzduire. Am convenit cu ea și î-am fost chiriași timp de 10 zile, putând destina astfel câte o zi pentru fiecare stațiune de pe Litoral, începând după cum ne-am propus, cu Mamaia și continuând, în ordine, cu: Techirghiol, Eforie Nord, Eforie Sud, Costinești, Neptun, Jupiter, Venus, Saturn și Mangalia. Am făcut plajă, vizite și excursii și ne-am distrat copios în ficare din aceste perle de la Malul Mării.

Bucuroși că am călătorit atât de bine până la Mare și că motoreta noastră a corespuns ireproșabil de-a lungul celor peste 500 de km parcurși la acest drum, am avut toată disponibilitatea să ne îndreptăm și spre București, unde eram așteptați cu tot dragul de mai multe rude. Când să plecăm din Constanța, era o zi însorită de duminică și, înainte de a ne lua rămas bun de la gazda noastră, am răspuns invitației din partea unei tinere familii de învățători, originari din Vlăsinești, cu care ne întâlniserăm pur și simplu întâmplător, cu numai o zi înainte. N-a durat mai mult de o oră vizita noastră.

În jurul prânzului, eram deja la Ostrov, cel mai de sud punct de trecere cu bacul din Dobrogea în Muntenia, de unde nu am mai avut de parcurs până în Capitală decât cu ceva peste 100 de km.

Soarele era încă sus, pe cer, când am intrat în marele oraș, iar primul nostru reper era Palatul Victoria, în apropierea căruia locuia familia Lenuța și Gicu Ivănuș, verișorii Valentinei, de care eram așteptați, mai întâi.

O săptămână întreagă le-am fost oaspeți, timp în care am avut doar permisiunea de a le vizita și pe celelalte rude (cu condiția să rămânem în aceeași ”cartiruire”) și posibilitatea de a cutreiera Capitala, prilej cu care am cunoscut mai multe edificii monumentale, instituții republicane și municipale de cultură și artă, precum și nenumărate șantiere de atunci ale noilor zidiri; totodată, am trecut cu brio și testul de circulație auto pe două roți în orașul cu cele mai aglomerate artere rutiere din țară.

Expiră săptămâna destinată șederii în București și încă nu ajunseserăm la unchii Valentinei, Leon și Rădița Cuciureanu, învățători în Otopeni, pe care nu-i puteam evita. În mai puțin de o oră am ajuns la ei. Otopeniul era atunci un sat mic, fără servicii urbanistice, puternic poluat sonor de zgomotul permanent de pe aerodromul omonim cu care era vecin, iar rudele noastre locuiau în niște dependințe ale școlii, în condiții tot așa de modeste. Nici școala nu arăta mai bine; funcționa cu doar doua posturi didactice, cu clase simultane, numărând in total sub 50 de elevi.

Singura mulțumire a familiei Cuciureanu era că își școlea fiul la prestigiosul liceu bucureștean ”Zoe Kosmodenskaia”, unde era coleg de clasă și prieten cu Zoe Ceaușescu, fiica președintelui de atunci al țării, despre care avea numai cuvinte de laudă.

A fost o vizită scurtă, dar plăcută și profitabilă. La învățătorii din Otopeni am remarcat interesul pentru CĂRȚI RARE și pasiunea pentru cercetarea istoriografică, în care avea să găsesc modele pentru preocupările mele de mai târziu. Mai mult ca atât, la insistența Domnului, am acceptat să colaborez la elaborarea capitolului despre ȘCOALĂ din monografia satului său natal, Lehnești, pe care o avea în lucru, o contribuție de care eram și eu mândru, pentru că aceasta avea să fie prima carte în care apărea și numele meu.

Pe la orele amiezii abia încercam să obținem avizul de plecare de la gazdele noastre din Otopeni și era un timp tot așa de frumos ca în toate celelalte zile care trecuseră de la plecarea noastră de acasă, fără ca vreun semn să ne dea de înțeles că vremea s-ar fi putut schimba în orele ce urmau. Numai că, de când încă nu ne înscrisesem pe Valea Prohovei, începuse o ploaie torențială atât de puternică, încât am fost nevoiți să ne adăpostim în scara unui bloc, la ieșirea din Ploiești, pentru mai mult de o oră, când ne-am putut continua drumul până la Castelul Peleș din decât Sinaia, unde nu am putut rămâne decât 2-3 ore, deoarece trebuia să ne încadrăm în programul cabanei ”Furnica”, de la cota 1400, la care făcuserăm comanda pentru o cameră de dormit ce urma luată în primire până la o anumită oră și noi mai aveam de parcurs încă destulă cale până acolo.

Așa că nu am putut vizita nici toate camerele Castelului și nici celelalte edificii cu valoare istorică din apropiere – Pelișorul, Mănăstirea Sinaia și Castelul Bran -, în schimb, am ajuns la timp la cabană, unde am fost primiți de un domn tânăr, foarte amabil, care mai întâi ne-a luat în primire motoreta, asigurându-ne de securitatea ei pe timpul nopții, ne-a poftit apoi în sala de mese pentru a servi cina, după care am fost conduși într-o cămăruță primitoare de la etajul 2 al cabanei, în care abunda ozonul încărcat de arome de cetină și rășină de brad, un excelent stimulant al unui somn liniștit și odihnitor.

A doua zi, ne-am trezit nu tocmai matinal și, după înviorare, am servit, tot la cabană, micul dejun, am făcut după aceea un tur de recunoaștere prin preajmă și abia aproape de prânz ne-am continuat drumul spre Brașov.

Pentru că începuse a ne da ghes dorul de casă, n-am mai alocat prea mult timp orașului de la poalele Tâmpei, limitându-ne al străbate în mersul motoretei și vizitând doar monumentala Biserică Neagră și, din împrejurimi, Poiana și Șura Dacilor, unde am zăbovit putin mai mult în tovărășia unor vlăsineșteni întâlniți întâmplător, împreună cu care am servit și masa de prânz, timp în care am fost tot cu gândul la drum.

Și fără să mai așteptăm și desertul, ne-am zis:

”Călătorului îi stă bine cu drumul” , ne-am luat rămas bun de la comeseni și duși am fost, lăsând în urmă multe atracții ale istoricului și, în același timp, modernului oraș, care ne-ar mai fi ispitit,

Trecuse bine de amiază când am ieșit din Brașov, înscriindu-ne pe itinerarul: Sfântu Gheorghe-Târgu Secuiesc-Lacul Roșu-Bicaz-Piatra Neamț-roman-Târgu Frumos-Iași-Bivolari-Ștefănești-Lehnești (acasă). Vremea continua să fie deosebit de frumoasă, drumul excelent, motoreta funționa impecabil și, cu numai doua scurte popasuri, la Lacul Roșu și Piatra-Neamț, după șapte ore de mers, am ajuns la Iași. Era ora 9 seara când am revenit în ospeție la familia Constantinescu, de data asta însă numai pentru o singură noapte, după trei săptămâni de peregrinări.

Am fost așteptați și primiți cu aceeași bucurie părintească pe care au manifestat-o totdeauna la întâlnirile cu noi, încântați de recunoștința pe care le-am dovedit-o, la rândul nostru, de fiecare dată.

Cu toate că eram foarte obosiți, am putut rezista după mult peste miezul nopții pentru a le împărtăși iubiților noștri, mătușică și unchi, impresii din lunga și fermecătoarea noastră călătorie și vești de la rudele noastre comune din București și Otopeni. cu care ei nu mai comunicaseră de mulți ani. Îtr-un târziu am adormit cu toții, fără să fi terminat de vorbit.

A doua zi, noi ne-am trezit ultimii. Nenea Ilie plecase din casă primul, întrucât la ora 6 trebuia să plece în cursă cu automotorul, spre Ungheni. (Era mecanic de locomotivă la Regionala C.F.R. Iași).

Tanti Maricica, plecase la piață, de unde eram sigur că avea să se întoarcă repejor, deoarece știa că și noi avem planificată plecarea spre casă cât mai grabnic.

Chiar așa a urmat. După câteva minute, a și sosit buna noastră gazdă, împovărată cu două sacoșe doldora cu de toate. Bineînțeles că cele mai multe cumpărături erau pentru noi și ceilalți din familia noastră din Lehnești. Nimic n-am putut refuza, oricât am încercat să-i dovedim mătușicii noastre că nu ne întoarceam noi acasă cu mâna goală. A stat lângă mine până am încărcat darurile menite surorii și cumnatului, în portbagajul motocicletei, și abia după aceea ne-a invitat să servim micul dejun. Dar așa de nerăbdători eram să ne luăm startul spre casă, încât mai că am fi renunțat la masa de dimineață care ne aștepta deja pusă în sufragerie, oricât de apetisantă ni s-a părut.

Și, totuși, n-am renunțat, dar în timp ce mătușica Maricica încă nu-și terminase de zis urările pentru rudele ei de la Lehnești, într-un mod nu tocmai politicos, am și demarat, cu gândul că mai aveam de parcurs mai mult de 100 de km și încă…”mai lungă-mi părea calea atunci la-ntors acasă…”.

Chiar dacă ne întorceam de pe locuri mult mai frumoase decât ale noastre, dorul de meleagul pe care trăiam ne grăbea să ne vedem satul cu oamenii lui, școala și elevii ei, casa în care nu demult semnaserăm legământul nostru familial pe viață, câmpurile roditoare și să ascultăm cântecul păsărilor din paradisul Luncii Prutului și al ciocârliei din înaltul cerului lehneștean în zilele de vară.

Și după ce am ieșit din Iași și ne-am înscris pe drumul spre Lehnești, și motoreta noastră, stimulată de răcoarea pe care o răspândeau apa și Lunca Prutului, fugea mai sprinten, apropiindu-ne tot mai iutre de casă.

La ora prânzului, eram deja în orgradă, cu motoreta trasă la locul de parcare, cu bagajele descărcate și despachetate și cu suvenirele și cadourile/darurile aduse din fascinanta noastră călătorie, pentru toate rudele, puse în ordinea care să permită mai lesnicioasa lor difuzare.

Au urmat cateva ore de reconfortare „la voie”, masa de prânz și, până noaptea târziu, intrebări și răspunsuri între ”ai noștri și noi”, care au continuat și în zilele următoare, încă.

Fără nici o amânare în ziua aceea, ne-am facut prezența și la școală, unde chiar era și mare nevoie de noi, iar în ziua următoare, am ajuns pentru câteva ore și la părinții de la Vlăsinești.

După ce ne-am onorat stringentele obligații de serviciu, dar și pe cele casnice, am reluat obișnuitele aactivități cotidiene la școală, căminul cultural și pe cele obștești, un perpetuum, pentru a cărui bună funcționare, a trebuit să fiu ajutat și de un mijloc de circulație, așa cum mă învățaseră experiențele anterioare de la Avrămeni, Dobârceni și Borzești.

Doi ani (1966-1968) la Lehnești și șapte (1968-1975) la Vlăsinești, făcusem, atât cât s-a putut, servicii școlilor și chiar mai mult, și am circulat pe săturate și în interes personal cu vestita motoretă ”Carpați”, până la începutul anului 1975, când în niște circumstanțe care au ținut mai mult de lucrătura norocului, am ajuns proprietarul primului AUTOTURISM”DACIA” 1300, un important pas înainte în privința modernizării mobilității mele.

În vacanța de iarnă a anului școlar 1974-1975, cu prilejul unei întâlniri deloc întâmplătoare cu D-na Maria Bența, consăteanca mea, atunci prim-secretara Comitetului județean U.T.C., am fost invitat să fac școala de șoferi amatori în cadrul unui cerc tehnic auto patronat de instituția în fruntea căreia se afla. N-am putut refuza propunerea și, în scurt timp, am susținut și examenul, pe care l-am promovat cu brio, iar la data de 5 februarie 1975, am primit permisul de conducere, categoria B. Cu 1-2 săptămâni în urmă, se anunțase și vânzarea în rate a autoturismelor românești. Din dorința ca cineva din familia noastră să poată avea mașină mică, fratele meu, Marcel, șofer profesionist, s-a oferit să-mi împrumute 30.000 de lei, cu care să plătesc avansul pentru o ”Dacia” 1300, cu condiția să-i restitui împrumutul în trei rate anuale a câte 10.000 de lei, urmând ca eu să achit și diferența de cost, de până la 70.000 lei, în 36 de rate a câte 1350 de lei lunar, ceea ce mi-a și convenit.

Tot cu Marcel am adus mașina cumpărată de la Iași. Eram deosebit de mulțumit și mândru c-o am, dar am refuzat s-o împodobesc cu fel de fel de ornamente, așa cum i-ar fi plăcut fratelui meu, care se credea și el un fel de coproprietar… Și era îndreptățit cumva să aibă această pretenție, cât timp, neoficial, i-am și acceptat-o, numai că, după ce am primit permisul de conducere, având aproape zilnic de făcut drumuri cu ea, Marcel nu mai apuca s-o găsească disponibilă, ceea ce l-a făcut, la un moment dat, să renunțe la a-și revendica vre-un drept asupra ei.

Ș-apoi, pentru că aveam o experiență destul de îndelungată în conducerea unor mijloace de circulație pe drumuri publice, m-am familiarizat cu toată ușurința și ca șofer la volanul autoturismului, mai ales că absolvisem atât de recent și școala de șoferi. La început, de dragul șofatului, circulam zilnic, dar mă mulțumeam să merg cu mașina doar până la școală și, când era necesar, și la școlile din comună sau, cel mult, până la centrul bugetar din Săveni.

Cu timpul, m-au tentat drumurile mai lungi în mod frecvent, la Botoșani, ori de câte ori când eram chemat ca director ori când trebuia să aduc materiale de la magazia Inspectoratului Școlar pentru unitățile de învățământ din comună sau să cumpăr ceva pentru școli, din unitățile comerciale botoșănene.

Și n-am tocmai menajat-o când se impunea s-o folosesc în interesul școlii; mărturii în acest sens fiind serviciile la care am supus-o în anii 1976-1977, când se afla în construcție localul cu etaj al școlii Vlăsinești, ajungând să transport cu ea, în perioadele ”de vârf” ale lucrărilor, până și materiale precum: ciment, mozaic, teracotă, șamotă și, cu deosebire, muncitori. Au fost zile în care făceam cu Dacia mea și câte 2-3 drumuri la Botoșani pentru școală, pentru ca, împreună cu instituția administrației locale și întreaga comunitate, să fi putut semna finalizarea acestui falnic edificiu, doar la sfârșitul celui de al doilea an de sfântă muncă, un adevărat record de durată pentru un așa obiectiv.

Mi-au rămas memorabile și deplasările cu prima mea ”Dacie”, la Iași, în sesiunile de examene pentru anii universitari V (1975) și VI (1976), precum și la examenul de licență din același ultim an, ca și la examenele de grade didactice, pe la spitalele din Iași, Botoșani și Săveni, în încercarea de a-i salva viața mamei, care, în pofida tuturor îngrijirilor de care s-a bucurat, în nefasta zi de 7 iulie 1976, a pierdut lupta cu boala, chiar când împlinea vârsta de numai 64 de ani.

De asemenea, nu uit ziua de 5 martie 1977,după seismul devastator din data precedentă, când, la prima oră, m-am prezentat la magazinul de ”Electrotehnice” din zona gării Nicolina din Iași, pentru a prelua o serie de aparate de uz școlar – aspectomate, diascoale, retroproiectoare, picupuri, televizoare ș.a. – pe care le facturasem cu ceva timp în urmă, fără să știu ce proporții a avut dezastrul provocat de cutremur. Am găsit personalul magazinului selectând marfa care a rezistat șocurilor, în cădere de pe rafturi, însă, din fericire, mi s-a putut livra întreaga cantitate de produse contractate.

Mai urât arătau atunci străzile pe unde am trecut, acoperite cu un strat gros de moloz căzut de pe pereții blocurilor, cărămizi din coșurile de fum demolate și cu alte semne ale dezastrului.

La data aceea, după o experiență destul de îndelungată la volan, aproape sau departe, pe drumuri bune sau grele, ajunsesem să conduc mașina cu deplină siguranță și cu dezinvoltura unui profesionist. Circulația auto îmi devenise de mult o plăcere și o obișnuință, care s-au perpetuat până astăzi și, odată cu automobilismul, am dobândit și pasiunea călătoriilor. Și, împreună cu mine, s-au bucurat de aceleași plăceri soția, în primul rând, și multe rude.

În absolut toate deplasările noastre din tinerețe, de repetate ori, pe Litoralul românesc, la Băile Herculane, Govora, Olănești, Felix, la Peștera Urșilor, Bălțătești, Vatra-Dornei și pe alte drumuri din țară, ea n-a lipsit de lângă mine și cu aceeași consecvență, continua să mă însoțească în mai puținele călătorii, în ultimii ani, dar și în mai frecventele, încă, deplasări de interes curent.

În curând, se vor împlini 40 de ani de când aveam prima mașină și tot atâția de când șofez, fără nici o sincopă.

Am schimbat în acești ani 6 autoturisme și pe toate le-am predat cumpărătorilor ca noi: bine întreținute, curate, în perfectă stare de funcționare, impecabile, pentru ca eu să am mereu mașină și mai nouă, așa cum este (încă) actuala mea Dacie – 1310, Berlină (cumpărată în primăvara anului 2004, în prezent cu doar 50.000 km la bord).

Iar ca să mă pot bucura încă de ea, îmi doresc să ajung a-mi sărbători 50 de ani șoferie sau măcar dublarea kilometrajului de-acum cu aceeași siguranță la volan și cu tot atâta pasiune.

17 Dec. 2014                                                                   Gh. Burac

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Domnule profesor GHEORGHE BURAC,vă citesc întotdeauna cu răbdare rândurile așternute cu bucuria de a-mi regăsi frânturi din universul de adolescent deseori în paginile Dvs. Cu câtă minuțiozitate și naturalețe vorbiți despre lucruri petrecute acum șase decenii de parcă ar fi fost mai ieri,iată, tocmai această rigoare pe alocuri cazonă deconspiră omul de artă care are într-adevăr ceva de spus celor mai tineri din imensele acumulări prin studiu și lectură în numeroși ani de catedră.

    SINCERE APRECIERI, DOMNULE PROFESOR!
    LA MULȚI ANI DVS. ȘI D-NEI PROFESOARE!

    Elevul Dvs. modest, D.M.G.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5