Răsfoind file de carte
Istoria interzisă a omenirii şi conexiunea extraterestră de Marvin White

Această carte urmăreşte să prezinte o serie de descoperiri extraordinare, care au ieşit din ce în ce mai mult la lumină în ultimii ani şi care conduc la înţelegerea istoriei omenirii dintr-o perspectivă cu totul diferită faţă de cea acceptată oficial, zice Marvin White în prefaţa la cartea sa apărută la Sapienţa, 2013.

Deschid cartea şi ajung la ceea ce scrisesem încă din 2012 în “Strămoşii noştri din arhive – restituiri” – de Ion N. Oprea, editura PIM Iaşi, despre „Cuiul dacic”, p. 383, dar de această data şi despre  noutăţi din „Enigmatice urme în timp” (Cap. IV), despre „Călcâiul de la Aiud”, România, p. 55, şi  altceva,  din cartea lui Marvin White.

Dar mai întâi reamintesc ce am scris despre „Cuiul dacic”:

„Aflu dintr-un studiu semnat Dan Dumitru că prin 1966, un student la Fizică la o Universitate din Leningrad a primit cadou de la unchiul său Grigore Constantinescu, absolvent de Sorbona, cartea lui Daicoviciu “Dacii”, pe atunci interzisă a fi citită.

Şi relatam mai departe. În timp, tânărul, pe nume Andrei Vartic din Basarabia, descoperă „Topografia dacică”, redescoperă „Metalurgia dacică” –cea mai avansată din lumea antică, care descrie materialele de construcţie dacică – în special betoanele dacice, vorbeşte  despre Cosmogonia dacică, Moralitatea la daci şi, ce este cel mai important, îi descoperă pe daci, scriind cărţi ca „Oaspetele Nemuririi”, „Enigmele civilizaţiei Dacice”, „Fierul-Piatra, Dacia-Timpul”, „Magistralele tehnologice ale civilizaţiei Dacice”, publicându-şi cercetările chiar şi în Conferinţele NATO.

Ulterior, Andrei Vartic devenit cercetător în arheologie ridică colbul tăcerii de pe trecutul nostru dacic. La  Movilele Ciclopice de la Sona în Transilvania el descoperă în huma acestora o Ghiară de Sfinx. Cheamă Institutul de Arheologie din Cluj, pe teritoriul căruia s-a întâmplat cazul, vine cineva, o ridică, şi – ca la români – descoperirea dispare.

Cercetează în continuare şi găseşte calupuri  de fier dacic în greutate de peste 40 kg. bucata. Îşi anunţă iarăşi tovarăşii arheologi, vin şi pleacă… cu mostrele, ca să nu se mai ştie de ele.

Tot el găseşte în sanctuarul dacic de la Racoş, aşa cunoscutul Cuiul Dacic. Şi din nou vin arheologii în frunte cu profesorul dr. Ioan Gludbariuc. Îl felicită strângându-i mâna, iau Cuiele Dacice, dar îi dă şi lui unul drept recompensă, să îl aibă în colecţia personală de cercetător.

Andrei trece Cuiul dacic la românii dintre Prut şi Nistru, în Basarabia deci,  îl duce la Institutul Metalurgic de la Bălţi şi află acolo că acest cui are o vechime de peste 2000 de ani, este total neruginit şi are în compoziţie fier pur în proporţie de 99,97 la sută. Descoperirea sa este calificată o „minune antică!” Numai Stâlpul de fier de la Delhi şi un Disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat şi în Laboratoarele NASA, cât şi la Universitatea din Harvard, mai au asemenea calitate de totală puritate.

Un asemenea material poate fi modelat – cu anumite procedee ştiinţifice – doar în Cosmos, susţin specialiştii NASA !

Dus Cuiul Dacic la Institutul Metalurgic din Leningrad, descoperitorul află alte calităţi ale fierului dacic. Dus  şi la Moscova i se stabileşte diagnosticul la care poate nimeni nu s-ar fi aşteptat : este acoperit cu trei straturi protectoare care îi  asigură puritatea – 1. suprafaţă – Magnetita « Fe 304 » ; 2. oxid de fier « FeO » ; 3. alumino-silicaţi.

Cercetările profesorilor Kiosse, Galina Volodin şi Daria Grabco stabilesc calităţile deosebite ale materialelor folosite de daci în cuiul realizat. Creaţie a unor oameni care au trăit acum peste 2000 de ani într-o ţară (azi România !) considerată populată de oameni sălbateci, a căror operă alfabetică – chiar dacă nu-i scris-vorbită, că i s-au furat probele –sunt mostrele de felul celor descrise, ne uluieşte.

Modelele de la Grădiştea Muscelului, aşezările cetăţilor dacice din munţii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racoş) aşteaptă şi ele descifrări pe măsură.

Dar oare ce or fi făcut arheologii de la Cluj cu mostrele recoltate de la cercetătorul arheolog basarabean Andrei Vartic, la care Institut Metalurgic român.. vor fi fiind ele în studiu ? Cine ştie ce surprize ne vor oferi mâine-poimâine sau niciodată, concluziile cercetătorilor români ? mă întrebam sarcastic în 2011, după cum spuneam.

Andrei Vartic a murit în 2009, scrie pe Internet dr. Vecceslav Stavilă, la 15 decembrie 2013, orele 9,59, iar Cuiul lui valorează astăzi 1 milion euro, punându-şi o seamă de întrebări, printre care şi : de ce în loc să găsească înţelegere şi dorinţă arzătoare de cercetare şi edificare din partea compatrioţilor noştri a fost nevoie să se ducă în Rusia cu acel « Cui a lui Pepelea », spre a-i cerceta misterele pe care el atît de bine le-a intuit ?; De ce n-a făcut investigaţiile Institutul nostru de la Măgurele, mai întâi ?; Ce a făcut Ion Iliescu ca preşedinte în urma audienţei oferite lui Andrei Vartic, care s-a prelungit de la 15 minute la o oră şi jumătate, vorbe în vânt ?

Si acum despre cartea lui Marvin White :

„…Asemenea descoperiri – enigmatice – au avut loc şi în România. Una dintre ele a fost făcută în anul 1973 de către muncitorii care lucrau la o carieră de nisip de pe malul Mureşului, undeva lângă Aiud. Ei au găsit la un moment dat, la o adâncime de aproximativ 10 metri, trei bolovani de nisip pietrificat, pe care i-au spart. În unul dintre ei au descoperit un ciudat obiect de metal. A fost chemată la faţa locului o echipă de investigaţie formată din specialişti, care după o operaţiune de curăţare au constatat că este vorba despre un obiect confecţionat în principal din aluminiu, în greutate de 2,5 kg. având dimensiunile de 20 x 12,7 cm.  Pentru a determina compoziţia exactă a obiectului, acesta a fost trimis la laboratorul Institutului Măgurele. Concluzia buletinului de analiză ( Buletinul nr. 380, proba nr. 2, emis de Centrul de cercetări şi proiectări pentru metale radioactive de pe platforma Măgurele) a fost aceea că respectiva piesă metalică este formată dintr-un  aliaj având la bază aluminiu în proporţie de 89% împreună cu alte metale. Aspectul uluitor constatat a fost însă acela că oxidul de aluminiu de pe suprafaţă obiectului era neobişnuit de gros, ceea ce indica faptul că acea piesă a stat foarte mult timp în pământ, metalul având în mod clar o structură îmbătrânită. Metalurgiştii au stabilit că vechimea obiectului este de cel puţin 250.000 de ani!

Uimiţi de rezultate, cercetătorii români au trimis proba de lucru la un laborator din străinătate, la Lausanne, în Elveţia, unde informaţia evidenţiată la Măgurele a fost confirmată în totalitate. Detaliile obiectului sugerează faptul  că piesa a făcut cândva parte dintr-un ansamblu funcţional şi că a fost pierdută dintr-un motiv oarecare în albia de atunci a râului Mureş. Dar cine să fi deţinut o asemenea tehnologie acum 250.000 de ani?

Oamenii de ştiinţă au fost mai mult decât şocaţi deoarece aluminiul în stare pură nu poate fi găsit în natură, iar tehnologia necesară obţinerii unui grad atât de ridicat de puritate a fost disponibilă omenirii doar de la mijlocul secolului al XIX-lea. Aluminiul a fost descoperit în laborator abia în anul 1825 de către Oersted, iar producerea sa pe cale industrială a început tocmai în 1883. Este evident că în cei 90 de ani care au trecut din 1883 până în 1973 ar fi fost imposibil să se fi produs un strat de oxid de aluminiu atât de gros. Misterul nu a putut fi explicat în nici un fel şi, în consecinţă, obiectul a fost încadrat la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, la secţiunea Oopart (Aut of Place Artefac – artefac care nu se încadrează locului în care a fost descoperit).

În anii care au urmat, obiectul a rămas spre păstrare la Muzeul Naţional de Istorie din Cluj, sub denumirea de „Călcâiul din Aiud”. În anul 2005 editorii unei reviste, având ca temă OZN-urile din România, au găsit artefactul în depozitul Muzeului şi au făcut o oarecare vâlvă,  publicând şi câteva articole despre existenţa acestuia. În 2007 obiectul a fost vedeta unei expoziţii ce a avut loc în cadrul Muzeului, dar… în mod straniu a fost retras după puţin timp de către conducerea de atunci a muzeului. Este semnificativ faptul că aceeaşi conducere a refuzat apoi şi cererea de prezentare a obiectului într-o expoziţie din Germania, cerere făcută de renumitul autor şi cercetător în paleoastronautică Erich von Daniken.

De atunci, oficial, nu se mai ştie nimic despre „Călcâiul din Aiud”.”

Un capitol al cărţii lui Marvin White se referă la tablele sumeriene, la apariţia omului, la aşa numiţii anunaki, cu o înălţime de 4-5 m., schelete care, spune autorul, s-au găsit în număr mare pe toată planeta, ca urmare a săpăturilor arheologice, dar asupra căror descoperiri se păstrează o cenzură extrem de strictă. Şi România, spune autorul (p. 84), este împânzită de asemenea oseminte. În anul 1926 însuşi celebrul Vasile Pârvan a descoperit scheletele a aproape 80 de uriaşi de aproximativ 5 m. fiecare, îngropaţi într-o zonă situată undeva la 10 km. sud-vest de Bucureşti. Această descoperire extraordinară a fost însă trecută sub tăcere de către autorităţi ( vezi şi Al. Zub Pe urmele lui Vasile Pârvan, Editura sport-turism, Bucureşti 1983, 382 p. n. n.), iar după numai un an, Vasile Pârvan  cât şi asistentul său mor în condiţii cel puţin dubioase.

La Cetăţeni, în anul 2005, s-au mai găsit două schelete gigantice, sub mânăstirea Negru Vodă (Pantelimon, Lebăda), alte 20 de schelete în anul 1985 la Scăieni, judeţul Buzău, iar lista poate continua. În toate aceste cazuri autorităţile au impus să se păstreze tăcerea, scrie în carte.

Un caz interesant mai este redat. În anul 2009, în cadrul emisiunilor „Acces direct” de la Antena 1, în care prezentatorul Mădălin Ionescu a realizat o serie  de reportaje pe tema „Uriaşi în munţii Bucegi”, în timpul uneia dintre acestea a fost contactat telefonic de un personaj care l-a atenţionat, pe un ton oficial,  să înceteze cu dezvăluirile.

Iniţial, totul părea doar o glumă, dar este semnificativ faptul că în scurt timp emisiunea s-a axat pe subiecte ce nu mai aveau nici o legătură cu tematica iniţială. În câteva luni, Mădălin Ionescu a căzut în dizgraţia şefilor, fiind nevoit să-şi schimbe locul de muncă.

În tradiţia antică tibetană, în tărâmul numit al înţelepţilor, cunoscut şi sub numele Shambala  (Izvorul Fericirii Divine), se spune că ar fi existat anumiţi constructori celeşti călători din stele care au sosit pe Pământ şi au rămas aici pentru a ghida omenirea în viitor (p. 93).  Profetic se crede  că în viitorul apropiat proiectul de manifestări Shambala în plan fizic va fi şi România.

Ne alăturăm optimismului promovat de Malvin White în cartea sa „Istoria interzisă a omenirii şi conexiunea extraterestră”: “Există în prezent probe covârşitoare care atestă faptul că odată ce adevărul nu va mai putea fi interzis, cu siguranţă se va realiza un salt atât de mare încât oamenii viitorului vor privi la actuala concepţie oficială despre istoria omenirii, la fel cum privim noi astăzi concepţia celor din Evul Mediu care afirmau că Pământul este plat şi că se află în centrul Universului”.

Ion N. Oprea