ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Dacia, mai iscoditori şi impetuoşi jurnaliştii decât cercetătorii, oamenii de ştiinţă din România, savanţii străini decăt autohtonii în cunoaşterea trecutului dacic -la Sarmizegeusa săpături arheolgice în 2018 ca la 1805-

Primit pentru publicare: 13 Nov. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 14 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

        După cum se ştie, printre altele, sunt autorul volumelor „Dacii la ei acasă”, 2014, 349 pagini, „Dacii şi noi. Comentarii”, 2015, 314 pagini, Editura PIM, Iaşi,  „Dacia preistorică de N. Densuşeanu”, 2016, 362 pagini, „Firul Daciei Mari”, 2017, 372 pagini, Editura Armonii Culturale-Adjud, prilej ca să ajung la concluzia din titlu.

      In volumele citate, ca şi în multe articole publicate, mai cu seamă în revista Luceafărul-Botoşani, mereu am evidenţiat activitatea de cercetători, în special a reporterilor de la revista „Formula AS” – despre  care am şi declarat, adesea m-am inspirat ori am împrumutat câte ceva, – care, în călătoriile lur de documentare, mai ales în Ţările Baltice, dar şi în Polonia, Ucraina, Rusia, Franţa,Spania, Portugalia, Suedia, pe unde au călătorit şi au mai şi rămas dacii, căutându-le urmele, bătând drumuri întinse, căutând oameni, deschizându-le uşile şi sufletele, pentru a afla şi a ne spune şi nouă, cum trăiesc ei, care le sunt obiceiurile, cum folosesc limba veche, cum îi ajută şcoala, unde s-a dus aurul, argintul şi alte bogăţii dacice, ce s-a făcut cu ele, cum sunt administrate, care sunt legăturile lor astăzi cu România, patria de origine…

        In acelaşi timp, cu bucurie, referindu-mă la obârşia poporului român,  am scris despre renaşterea spiritului dacic, despre fenomenul mai nou, despre Congresele internaţionale de Dacologie desfăşurate în România, despre cuvintele ce s-au rostit acolo, de mare apreciere mai ales ale participanţilor nu străini de România: din SUA, Rusia şi chiar de către  românii stabiliţi peste hotare dar rămaşi mari prieteni cu biblioteca, cu şantierele arheologice…Nu rareori, mi-am pus chiar şi întrebarea, de ce nu fac asemenea muncă, istovitoare şi cercetătorii în ştiinţe, cei din Academia Română, de la Institutele de specialitate, conducătorii şi ofertanţii de titluri ştiinţifice, discipolii lor să facă ce realizează lună de lună, şi mai des,  inimoşii de la „Formula AS”, cercetare academică de data aceasta!

     Fireşte, sunt mari rezultatele muncii cercetătorilor noştri, dar cărţile tipărite, inclusiv ale mele, spun că cercetarea ni-i tare deficitară, lucru pe care, prin intermediul, tot al revistei la care m-am referit, de la truditorii ei, cu sprijinul  Aurorii Peţan, cercetătoare, istoric, preşedinta Fundaţiei Dacica, că cercetarea care se face în România, finanţată de Ministerul Culturii este empirică, de suprafaţă, ca prin anii 1800, că domină spiritul familiei Daicoviciu, neprofesionistă şi, mai rău, igoist, individualist, străin colaborării internaţionale…

Martor în acest sens sunt spusele profesorului Karl Strobel, profesor la Universitatea Klagenfurt din Austria, unde sunt găzduite mari cantităţi din aurul dacic, care în două numere din „AS”, nr, 1336 şi 1340, 2018, spune ceea ce n-am citit scris de vreun profesor de-acasă, român. Domnia-sa evidenţiază cercetarea de la Sîntana-Mare, dar cum dacii au populat mai cu seamă Carpaţii, unde, din cale vrăjmaşilor, şi-au luat şi bogăţiile – aurul, argintul, cuprul, dar mai ales fierul – dus la Sarmizegetusa ori în Munţii Orăştiei, ca să le ascundă, ne arată şi ne critică pentru că, după atâta timp,   n-am reuşit, încă, să aflăm mai profund misterele moştenirii dacice.

… „Sunt unul dintre criticii arheologilor de la Cluj care fac săpăturile la Sarmizegetuza. Eu cred că acolo e nevoie urgent de o schimbare, pentru că, fac cercetări în acelaşi fel cum se făceau pe vremea  lui Daicoviciu, în anii 50. Or, Daicoviciu, ca şi fiul său, erau nişte arheologi diletanţi, nu aveau pregătirea necesară sau, oricum, nu aveau pregătirea arheologică de azi. Din păcate, cei de la Cluj îl glorifică pe Daicoviciu  şi le este foarte greu să accepte o atitudine critică faţă de ceea ce a făcut el. Aş zice că la Sarmizegetuza este nevoie de un proiect internaţional. Pe această temă am luat legătura şi cu Institutul pentru Patrimoniu din România. Eu consider o mare ruşine că până la această oră încă nu se cunoaşte zona cetăţilor dacice. Acolo, de fapt, s-a cercetat foarte puţin, sub  10% din suprafaţă! Avem zeci de terase şi construcţii pe Valea Anineşului, pe Valea Mică sau în Muntele Şesului, şi nimic nu s-a cercetat în acele zone! Astăzi sunt atâtea metode moderne de cercetare, începând de la radar Leader, încât se poate face o cercetare serioasă acolo (…). Este foarte important să cunoaştem ce e în zona Sarmizegetuzei, este un subiect de interes internaţional, nu doar local. Vă dau un exemplu: cetatea de la  Piatra Roşie. Acolo a fost o singură săpătură arheologică făcută de Constantin Daicoviciu, timp de două luni. Nu s-a săpat cu metodă arheologică, a fost un haos în cercetare, iar planul publicat al descoperirilor de acolo este o ficţiune totală: măsurătorile sunt greşite, cronologia este eronată, stratigrafia nu este clară. Din păcate,tot ce ştim de acolo este că au fost săpături ilegale, şi în felul acesta au fost sustrase celebrele  scuturi de fier şi monede. Cum să dezlegi misterul civilizaţiei dacice în felul acesta?”.

     Întrebare nu doar incitantă, dar şi revista condamnă, arheologii au astăzi la dispoziţie aparate de performanţă care pot arăta ce se află la zece centimetri de pământ, pănă la mari adâncimi, dar, curios lucru, detectoarele de metal sunt folosite de braconieri dar arheologilor li se interzice utilizarea în munca lor. Apoi, la Piatra Roşie cercetarea a rămas la nivelul anului 1949! Explicabil, dar deloc bine, şi faptul că arheologul britanic  Kris Lockyear care acum 15 ani a insistat să se publice prioritar toate rapoartele în urma săpăturilor, propunerea nu i s-a realizat nici azi. Însuşi cercetătorul clujean Coriolan Opreanu critica dur metodele de cercetare utilizate la Sarmizegetusa Regia. Şi, de cercetarea arheologică, nu ar trebui să se ocupe, oare, şi să răspundă şi Ministerul Cercetării?, punem noi altă întrebare.

         Exemplu de egoism şi individualism, de necooperare tot de la prof. Karl Strobel aflăm: „Vin destul de des în România, pentru a dialoga cu cercetătorii români. Anul acesta am fost la o conferinţă unde am fost mirat să aflu că arheologii  de la Sarmizegetusa au săpat anul acesta… trei gropi de 2 pe 3 metri. Care de altfel fuseseră săpate în 1805, de oamenii fiscului austriac, în acelaşi loc! Dacă se cercetează în felul acesta, cu siguranţă nu vom afla nimic nou despre daci prea curând. La conferinţă am discutat despre realitate şi ficţiune în arheologia românească. Din păcate, în ciuda invitaţiei, celor  ce sapă la Sarmizegetusa le-a fost interzis să vină la o astfel de conferinţă! Imi pare rău de această lipsă de deschidere la dialog. Domnul Gelu Florea, responsabilul cercetărilor arheologice de la Sarmizegetusa, cred că în curând se va retrage de pe şantier şi se pare că în locul său va veni domnul Răzvan Mateescu. Din păcate, domnul Mateescu – nu doar că este un arheolog foarte slab, dar este şi genul de om care nu acceptă păreri sau  idei diferite de ale domniei sale. Intr-o conferinţă în Cluj, după ce mi-am expus punctul de vedere, mi-a strigat că sunt un eretic… Să sperăm că în cercetarea dacilor o să fie loc pentru dialog, pentru o arheologie modernă şi, poate, printr-o misiune internaţională, o să scoatem la lumină istoria veche a românilor şi a Europei”.

De acord, orice monument  UNESCO cere grijă şi preocupare ocroritoare internaţională, socotim şi noi, independenţii de anumite interese oculte (INO)!

         Când citim vorbe ca cele scrise de un austriac, prof. univ.  Karl Strobel de la Klagenfurt – unde face mulţi bani aurul dacic colectat din Munţii Orăştiei şi din multe alte locuri ale vechii Dacii-România – nu-mi daţi dreptate, mie, românul, să-mi pun întrebări ca cele din titlul de faţă şi să acuz că profesori români, unii academicieni, organizatori şi conducători de doctorate,  nu pretind discipolilor lor, bursieri cu sume substanţiale, teme cu subiec dacic, să devină în bibliotecile lumii,cum a fost odinioară N. Densuşeanu în prezilele lui 1900,când colecta datele pentru DACIA PREISTORICĂ, nişte căutători ai oamenilor şi operei strămoşilor noştri – DACII -, cum se evidenţiază astăzi jurnaliştîi de la „Formula AS”, îndrăgiţi de-o lume?    

         Îmi susţin oricând articolul publicat în Luceafărul la 17 iunie 2016 „  Carte de istorie premiată (pentru debut, Premiul Naţional, 2015) la Iaşi, Despre preistorie, fără „Dacia preistorică” a lui N. Densuşeanu, „Pierit-au Dacii” a lui B. P. Haşdeu, tăbliţele de la Tărtăria şi Sinaia, relevăm-relevăm, dar când mai vin tinerii cu opiniile lor să ne prezinte faţa adevărată despre obârşia poporului român?”, carte scrisă de Alexandru Istrate, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, intitulată „De la gustul pentru trecut şi cercetarea istoriei. Vestigii, călătorii şi colecţionari în România celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX”, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2015, Colecţia Historica, pentru mine o carte necompletă…

       Călător cu inima, mereu pe urmele dacilor, jurnalist cu vechi state în munca aceasta, cum să nu mă neliniştească şi modul cum se organizează şi se realizează, mai cu seamă la Iaşi,  decernarea premiilor literare şi ştiinţifice?!

                                                          Ion N. Oprea
                                                             12 noiembrie 2018