RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE  (10)

,,Zilnic o cafea dimineaţa şi lumea e a ta. Gustul şi mirosul se aşază-n hotarele lor ideale. Oamenii cu care te întâlneşti ţi se par prietenoşi şi ascultători ca bonsaii. Lucrurile pe care le atingi îţi lasă urme proaspete în suflet”. Aşa trebuia să fie şi acea dimineaţă de august, înghesuită-n geamantan, pentru un suflet ca al meu, tributar până la uzură nevoii de mare… de albastru, de infinit. Numai că întâmplarea care avea să urmeze m-a făcut ,,să-mi dau seama că nu poţi cere chiar totul de la o cană de cafea”…

A fost una dintre acele zile ale risipei de sine, cu înfăţişarea unor ,,tablouri în care te vezi implicat doar ca privitor”. Tot ce faci ţi se pare desprins dintr-un scenariu care nu este al tău. Un decor al timpului universal, încorsetat in condiții, la care asiști fără ca să poți ridica vreo pretenție, într-o radiografie a lumilor imaginare.

Mi-am ostoit setea de mare… şi-o ultimă imagine încremenită… privirea spre cer, rugăciunea copilului unor prieteni, în luptă cu valurile, implorând ajutor… apoi o lungă tăcere.

,,Am absentat din scena lumii pentru o clipă. Devalidarea vieţii mele a fost o afacere universală. Nefiind printre semeni, n-am produs suferinţă nimănui.

Cineva a umblat cu încăpățânare la moartea mea, ca la o pendulă stricată şi m-a lăsat să pătrund, cu sfială, într-o nouă viaţă”. Timpul m-a vegheat din multe şi nebănuite oglinzi.

,,N-am putut însă cuprinde însemnătatea sau derizoriul unor fapte survenite atunci când n-am mai fost. Cui trebuia să-i cer scuze mai întâi? Cărţilor din bibliotecă pentru lipsa adnotărilor mele?” Bonsaiului pentru absenţa confesiunilor mele? Patefonului, efigia melancoliei, care ar fi repetat la infinit ,,Non, je ne regrette rien”? Semenilor pentru că le-am greşit cu vreo umbră de tristeţe?

Aş fi avut argumente pentru orice nimicuri, dar nu pentru viaţa mea.

Decojesc cu mâinile şi cu mintea câteva cioburi, vitralii de memorie ce îţi izbesc nu doar retina, dar şi sufletul. Se perindă prin mine rafale de imagini: un salon ai căror pereţi albi începusem să-i iubesc pentru că nu m-au contestat, ridurile ploii din ochiul ferestrei spre o altă lume, ,,fiecare respiraţie care era luată cu chirie”, vocea medicului salvator care m-a asigurat că inima mea e pregătită să desluşească din nou misterul unei ceşti de cafea, dar, ca într-o operaţie nesuferită de algebră, semnul s-a schimbat. ,,De acum înainte va iubi tot ce a urât. Tot ce-a iubit va uita pe veci. Mărturisesc că de atunci dispun de o îndoielnică supravieţuire”.

ADNOTARE:

,,Fărâme din ceea ce am fost să fiu cândva ori să nu fiu niciodată”, ipostaze împrumutate de la un arhitect al gândului, un inițiat al confesiunilor revelatoare, CONSTANTIN ABĂLUŢĂ, creionate în volumul ,,Tot atât de liber”. Libertatea celui care nu mai are nimic de pierdut, ce-şi ,,petrece zilele printre zădărnicii solare”.

EPILOG:

,,Sunt asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
în
cădere.”
Ana Blandiana- ,,Condiţie”

 Citatele celebre, cugetările şi aforismele inserate în acesta rubrică de împroprietărire cu înţelepciune, o arhitectură a gândului, ” o introducere în bunătatea timpului nostru” , vor face obiectul unui volum pentru ” minte, inimă şi învăţătură” , intitulat sugestiv ” Recurs la înţelepciune sau manual pentru umanizarea pustiului ” , care va fi editat într-o ediţie de colecţie pentru bibliofili sub egida ASOCIAŢIEI CULTURALE ” REGAL D’ ART”.

Lili Bobu