RECURS LA ÎNȚELEPCIUNE ( 8 )

Tot ce ni se întâmplă este un amestec de cutezanţă şi sfruntare, de resemnare şi de deznădejde, de nelinişte şi de speranţă: lumini şi angoase, tenacitate şi neputinţă, entuziasm şi stagnare. Haosul continuu adulmecă și răsfrânge mediocritatea, adâncind complexele și frustrările.
Dar ceea ce durează peste contradicţii şi succese efemere, ceea ce-ţi conferă rangul în ierarhia realităţii depinde de gradul de conştiinţă de sine. Puterea asumării nemijlocite, deprinderea realității personale, decodificarea sublimei acceptări diminuează controversa, afirmând tacit, printr-o infinită frazare a conștientizării, că propriul arbitru este cel ce poate indica corect nuanța definitorie a personalității.
După o îndelungată convalescenţă în care am clădit un „muzeu al tristeţii” m-am întors asupra tabloului veridicității mele, într-un exerciţiu retrospectiv generat de participarea la una din conferinţele unui eminent profesor dedicată lui Emil Cioran – o neverosimilă biruinţă şi elevaţie în stare să compenseze aspectul grobian al vieții.
Dintr-o deformaţie profesională am simţit nevoia să mă adresez instanţei morale şi intelectuale constituită ad-hoc şi să mărturisesc că acea capacitate de a dura şi îndura fără a deznădăjdui le-o datorez deopotrivă mentorului şi discipolului de la care am învăţat că „ideal ar fi să devenim de neumilit” şi că „eşecul este locul de unde te ridici pentru a merge mai departe”.
La finele conferinţei s-a apropiat de mine unul din remarcabilii mei profesori, unul dintre acei oameni care poartă pe umerii lor binele lumii, înzestrat cu un fel de „exemplaritate inefabilă”, răspândind încredere şi bucurie.
În spontaneitatea din adânc a bunătăţii şi dăruirii sale, m-a îmbrăţişat şi mi-a mărturisit că mi-a urmărit cu satisfacţie parcursul, împlinindu-şi astfel, şi prin mine, vocaţia de mentor.
Şi atunci am intrat în panică!
Supusă în ultimii ani autoflagelării, mutilării sufleteşti, naufragiată pe un teritoriu al suferinţei, nu am mai ştiut să gestionez succesul.
Şi iarăşi i-am dat dreptate lui Constantin Noica, care nuanța în semne indescifrabile esența nevăzuta a cuprinsului, dogma supremei înțelepciuni : “ Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu știu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniștit : sunt totuși mai bun decât atât.“

Citatele celebre, cugetările și aforismele inserate în acesta rubrică de împroprietărire cu înțelepciune, o arhitectură a gândului, ” o introducere în bunătatea timpului nostru” , vor face obiectul unui volum pentru ” minte, inimă și învățătură” , intitulat sugestiv ” Recurs la înțelepciune sau manual pentru umanizarea pustiului ” , care va fi editat într-o ediție de colecție pentru bibliofili sub egida ASOCIAȚIEI CULTURALE ” REGAL D’ ART”

Lili Bobu