Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE (11)

RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE (11)

            În volumul ,,Polisemii cromatice” admirabilul profesor George Manovici a găsit răspuns la imuabila întrebare: ,,Cum scapi de ticăloşia acestei lumi?”, considerând că ,,numai spovedindu-te, bântuit de metafore şi nădejdi nelimitate, în catedralele cuvintelor, sfărâmând apocalipse, desprinzând mângâieri smulse din graba Timpului”… confirmând astfel preceptul lui Emil Cioran, acela că numai ,,lectura poate fi evaziunea noastră, laşitatea noastră cotidiană, justificarea incapacităţii de a lucra, scuza pentru toate, valul care ne acoperă eşecurile şi neputinţele.”

Acesta a fost şi dezideratul demersului meu de a înfiinţa o mică bibliotecă privată, donând fondul de carte al familiei comunităţii din satul bunicilor – un modest omagiu adus profesorilor vacanţelor mele, luptători perseverenţi cu vitregiile vieţii şi ale destinului, în acea lume de la marginea timpului, convinsă fiind că ei vor continua să cultive şi altor generaţii sentimentul necesităţii de lectură, să le înveţe să creadă în înţelepciunea cuvintelor. Şi dacă pe acel tărâm va fi o linişte patriarhală vreau să mă hrănesc cu iluzia că o carte le ţine tovărăşie.

Zilele trecute mi-a fost restituit unul dintre volumele donate pentru faptul că purta o valoroasă dedicaţie a autorului. L-am recitit cu acelaşi interes, reflectând asupra finalului ce s-ar putea constitui într-o sentinţă definitivă şi irevocabilă pentru acei dintre noi consideraţi a fi cei mai periculoşi criminali, cei care ucid morala, distrug trecutul şi viitorul, denigrează şi întinează cu bună ştiinţă, încercând să înlăture tot ce-i depăşeşte – practicanţii desăvârşiţi în arta  de a calomnia.

Mediocrii care nu suportă excelenţa, incapabili să creeze, devoraţi de complexe, de invidie şi de ură, de nevoia gratuită şi patologică de a calomnia, devin experţi în demolări.

Calomniatorul (de altfel ,,persoană onorabilă şi virtuoasă”), într-un anume spaţiu de rezonanţă, exploatând credulitatea şi setea de senzaţionalism, operează cu falsul şi neadevărul, arma comodă şi agresivă a denigrării, atacând demnitatea, onorabilitatea şi reputaţia omului cu merite, invadând o societate, neavând limite în capacitatea de a urzi şi învenina tot ce ating.

Răspândirea discretă de zvonuri, insinuările prealabile, răstălmăcirea faptelor, denaturarea tendenţioasă a adevărului, intoxicarea gradată (durerea unui coşmar latent) fiind stadiul ce precede execuţia capitală a unei persoane, a unei idei, a unui ideal.

Şi iată-te compromis, cu reputaţia terfelită, cu onoarea pătată, victima ,,unei urgii ce produce dezastrul infernal” (,,Aria calomniei” din “Bărbierul din Sevillia”), fără a spera nici măcar la o reabilitare postumă, calomniatorul (persoana, instituţia, anonimul) jubilând astfel pentru efemera victorie a josniciei sale.

Aşadar, tot ce-am rostuit năzuind în a dura temelii, temeiuri parcă pe vecie, s-a acoperit cu o clisă neîndurătoare.

Strigăt de deznădejde, strigăt de spaimă al pietrelor cu care am fost loviţi… chiar cu pietrele templului nostru…căci nu mai contează cât de sfioasă e mâna care a lovit…

Viaţa merge pe contrasens… suntem decapitaţi, dezmembraţi… pretutindeni cad aşchii din noi…

Într-o confesiune a umilinţei…

,,Am strigat, am plâns, ne-am târât pe genunchi
Implorând ascultare.
Explicând că nu suntem noi…
Că nu-s trupurile şi sufletele noastre
Cele pe stâlp răstignite şi expuse lapidării.
Că nu e a noastră acea îngrozitoare vinovăţie
Cu care ticălos ne-aţi împroprietărit,
Voi, cei mai ticăloşi dintre semeni,
Atârnându-ne portretele în pieţe
Cu răsplata afişată celui ce ne va vinde trăind…”  (Lucia Olaru Nenati)

 

Căci imprevizibili şacali ne pândesc în gol, ne adastă, obligându-ne să ne apărăm, să contrazicem zvonurile infamate, anihilând puternicul sentiment de injustiţie difamatoare, căutând disperaţi un suport solid al faptelor noastre de bine pe care să ne sprijinim căderea în afund, amintindu-ne de noi, fără a îngălbeni vegetal spre uitarea de sine.

Între da şi nu e aşezată întreaga lume şi atunci o soluţie înţeleaptă poate fi lipsa de reacţie, tăcerea, ignorarea, ironia ca expresie a unui total şi nimicitor dispreţ. În hăurile urii şi calomniei (ultimul refugiu al celor frustraţi şi laşi), turnând plăci ale indiferenţei placide, infamii vor păli. Pe ce s-ar mai putea baza calomniatorul care anticipează altceva?

Din păcate nu există un panaceu pentru pandemia calomniei, a celui mai de temut flagel. Existenţa calomniei este atotputernică şi nemărginită. Nimeni n-o poate scoate din lume. Şi asta pentru că, pe lângă cele două personaje inepuizabile, calomniatorul şi calomniatul, mai există şi un al treilea personaj –  spectatorul, cumpărătorul, consumatorul de calomnie, cel care digeră şi receptează calomnia, trăind plăcerea de a i se livra generos picanteria şi spectacolul sordid. Şi astfel calomnia prinde în nisipurile ei mişcătoare tot mai mulţi semeni, tot mai multe realităţi şi năzuinţe, prosperând pe tărâmul clevetirii, compromiterea devenind unanimă.

Intentând proces calomniei, sentinţa nu poate fi decât cea pronunţată de Cristian Tudor Popescu în finalul volumului ,,Luxul morţii”: ,,Şi nu oricine pe lumea asta ar trebui să-şi permită luxul morţii. Acest privilegiu ultim să-l aibă doar oamenii buni şi frumoşi la suflet. Numai ei să moară. Ceilalţi să trăiască, dacă nu veşnic, măcar atâtea milioane de zile până când vor ajunge să le fie silă de ei înşişi.”

ADNOTARE

Nevoia de vertical şi o nouă concentrare de tristeţe reclamă acelaşi refugiu pentru identificarea soluţiilor moralei, eliberarea prin confesiune fiind uneori singura formulă de descătuşare. Parafrazând cu umilă condescendenţă  axiome, considerate elemente unitare de trăire, din creaţia de substanţă filozofică a unor sacerdoţi ai valorilor şi virtuţilor morale, descoperitori de sensuri, făuritori de noi arhitecturi – Petru Creţia, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, am încercat din rolul eligibil al victimei, înţelegând mai profund structura unei manifestări a infamiei, să mă ridic undeva deasupra ei, depăşind stadiul indignării şi al mâniei, prelucrând calomnia în retorte cu largi risipiri şi renegări.

EPILOG

,,Există ceva mai îngrozitor decât calomnia – adevărul.”
(Charles Maurice de Talleyrand- Périgord)

Sigla,Regal-Art Citatele celebre, cugetările şi aforismele inserate în acesta rubrică de împroprietărire cu înţelepciune, o arhitectură a gândului, ,,o introducere în bunătatea timpului nostru” , vor face obiectul unui volum pentru ” minte, inimă şi învăţătură” , intitulat sugestiv ” Recurs la înţelepciune sau manual pentru umanizarea pustiului ” , care va fi editat într-o ediţie de colecţie pentru bibliofili sub egida ASOCIAŢIEI CULTURALE ” REGAL D’ ART”.

Lili Bobu



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 24 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5