RECURS LA ÎNȚELEPCIUNE (7)

 Trăind în cercul strâmt al condiției primite involuntar, căutăm să depășim barierele și să ieșim din forma în care am fost turnați,  să accedem la perfecțiunea morală a sinelui nostru modelat de toți cei cărora le-am întâlnit privirea. Suferința supremă de a ne descoperi în fiecare moment imperfecțiunile, slăbiciunile și neputințele, într-o rocadă continuă, transformă încercarea noastră de a ne defini în arta formică într-o  fugă în nicăieri.

O fugă de adevăr, nelipsită de asumare, în care se înfățișează treptat tot ce puteam fi și nu am fost, tot ce suntem și de fapt nu confirmăm, la fel de bine cum nu suntem ceea ce părem a fi.

O mare parte din viața noastră nu ne seamănă. E mai mult un glosar în care se adună toate, vrând cu încăpățânare să spună la final că, oricât de mult am acumulat, cu un mimetism hilar, tot nesemnificativ a rămas . Suntem ”un nimeni observabil”, o dualitate de stări, o răscruce de  e-uri.

Simțim cum ne purtăm, cu dezamăgirile aferente, cu toate creațiile intempestive, propria persoană, trecând necontenit alături de cel care am fi vrut să fim. Omul acela există și-i trist, iar tristețea lui e și a noastră.  Poate fi interpretat ca un eșec, în schimb în viață eșecul e acela de a te supraevalua, de a-ți acorda lumina când, în realitate, mediocritatea ascunsă în modestie te acaparează, suferind de un dramatic complex de superioritate.

Proiecția noastră pe un fundal alb, toți factorii care concură la individualizarea noastră, filmul major al pierderii, rola de episoade imperfecte face ca noi să ne împlinim tocmai prin ratarea conștientizată.

Felul cum e răsucit firul vieții, grija cu care este împăturită hârtia albastră a cerului de dedesubt: toate mărturisesc, fără cuvinte, intenții și gesturi precise, răsuciri de existență, retorice întrebări ce mustesc în necunoaștere și mai presus de orice –  incertitudine – cele ale unui om ce trăiește și care nu simte aripa propriei trăiri, în schimb se zdrobește de cea a eternității, uitând că omul e doar o incertă himeră, o eternă iluzie.

Analiza ar fi vastă și probabil argumentele nu ar fi suficiente pentru a dezvălui imperfecțiunile, în schimb, esențializarea poate veni printr-un suflu articulat, printr-o asumare definitivă a condiției, așa cum Horia-Roman Patapievici cuprinde în imaginea acceptării definitive:

“ Nu e decât foarte evident că am cunoscut suferința, am cunoscut eșecul și cunosc, vai, atât de des și de sfâșietor îndoiala.

Cât despre suferință, am cunoscut-o pe cea mai atroce , cea mai fără întoarcere : suferința de ceea ce sunt, eșecul de a nu fi decât ceea ce sunt, neputința legată de imperfecțiunea mea, care e strigătoare la cer. “

Epilog :

“ Ajută-mi, Doamne, să-nțeleg

Căci nu-mi văd partea mea de vină.

Răzvratit cum sunt, adorm în muguri

Și uit că veșnicia ține de lumină.” ( Constantin Preda )

 Citatele celebre, cugetările și aforismele inserate în acesta rubrică de împroprietărire cu înțelepciune, o arhitectură a gândului, ” o introducere în bunătatea timpului nostru” , vor face obiectul unui volum pentru ” minte, inimă și învățătura” , intitulat sugestiv ” Recurs la întelepciune sau manual pentru umanizarea pustiului ” , care va fi editat într-o ediție de colecție pentru bibliofili sub egida ASOCIAȚIEI CULTURALE ” REGAL D’ ART”.

Lili Bobu si Narcis Constantin Avădănei