Remember

Constantin Dracsin

 Autor, Lucia OLARU NENATI

Îmi amintesc de o iarnă tot atât geroasă ca şi aceasta de acum, aceea a anului 1999, când am aflat că poetul, prietenul şi mai ales, confratele nostru, atât de deosebit în toate, Constantin Dracsin zace pe un pat de spital şi trage să moară. Atunci, fiind în ajunul Bobotezei, m-am gândit ce aş putea să fac ca să-i îndulcesc cât de cât soarta şi m-am pornit pe la bisericile din oraş unde se sfinţea agheazma, cu gândul să adun laolaltă apă sfinţită de la mai multe biserici, potrivit credinţei că în acest fel i se sporeşte puterea şi capătă virtuţi tămăduitoare. Am adunat într-o sticlă agheazmă de la nouă biserici şi cu aceast trofeu încărcat de puteri harice, am urcat la spital în salonul unde zăcea Costică vegheat de rudele sale şi i-am dat să bea şi să se stropească cu apa sfinţită. Gândindu-mă ce aş putea să fac ca să-i produc măcar impresia că viaţa va curge înainte normal şi pentru el, i-am oferit şi o carte ce tocmai îmi apăruse, cu un autograf afectuos şi tonic pe care a primit-o cu o sclipire de lumină pe chipul deja marcat de semnele sfârşitului. Nu ştiu dacă a fost sau nu împărtăşit de un preot, dar am avut barem această palidă satisfacţie de a-i fi oferit confratelui nostru, cu puţine ore înaintea trecerii în repaosul nesfârşit, măcar mângâierea creştinească şi uşurarea care se zice că o dă Agheazma Mare oricărui suflet, mai ales celui speriat de necunoscutul marii treceri.

Am scris apoi despre el şi am publicat în paginile unor reviste unde colaboram pe atunci, sub impresia proaspătă a durerosului eveniment, un text în care m-am străduit să comunic, cum am de atâtea ori tendinţa, lumii din jur ce pierdere importantă a suferit şi ce persoană deosebită, unică, a fost aceasta ce tocmai ne părăsise în zi năprasnică de Bobotează şi cum nu se cuvine să treacă neobservat acest tragic evniment. Mai scriam acolo cum, veghindu-l la priveghi în biserica Sf. Paraschiva, am avut deodată, revelaţia asemănării chipului său imobil cu cel al lui Eminescu adult. Şi aşa am înţeles încă o dată că toate aceste lucruri, aceste vieţi de creatori nu se ivesc la voia întâmplării pe acest meleag, ci au un rost anume, comunicând un mesaj pe care lumea ar trebui să-l înţeleagă cândva. Poate este vorba despre acea misiune ezoterică încredinţată marilor poeţi, nu numai ai cuvântului, ci ai tuturor formelor de expresie creatoare, trasată în vremurile anistorice, care este, aşa cum considera Heidegger, să rostească şi să păstreze sacrul in vremuri sărace (eu înţeleg asta nu ca referire la sărăcia materială, ci la precaritate spirituală), spre a nu se uita înaltul rost al omului şi a nu degenera întru totul scânteia sa divină . Iar locurile unde apar în lume sau unde–şi duc viaţa pământească asemenea indivizi au virtuţi magice, oricum speciale, şi s-ar cuveni ca lumea în genere să mediteze măcar din când în când la aceste miraculoase întâmplări. Nu obosesc să strig, chiar dacă mereu în deşert, că iată, şi acest exemplu al comemorării unui sfârşit mult prematur al acestui creator deosebit care a fost Dracsin vine să vorbească, iar şi iar, despre fragilitatea existenţei pământeşti a acestui soi de oameni care doar atât cât trăiesc crează valori şi de aceea timpul vieţii lor ar trebui ocrotit cu devoţiune de către societate, de către lumea înţelegătoare şi preţuitoare a inestimabilei valori a unor asemenea vieţi de oameni aleşi.

Am aflat, din păcate, post factum, că în urmă cu câteva zile s-a prezentat o expoziţie aniversară cu lucrările lui de grafică şi m-am bucurat sincer că în acest fel s-au dat semne de neuitare a sa şi că semenii noştri de azi au fost îndemnaţi astfel să-şi amintească de un creator cu totul unic, autentic, chinuit sublim de destinul ce l-a pus la grea încercare în anii dăinuirii sale pământeşti. Unii nu l-au cunoscut şi poate află despre el abia acum când locuieşte doar în amintire şi în mitul unui creator care a ştiut să-şi forţeze limitele pământeşti spre a da cale liberă spiritului pe care-l găzduia trupul său canonit de suferinţă. Ca toţi cei ce ne aflam în acei ani în această breasla care încerca să se structureze ca mişcare literară, l-am cunoscut şi eu, ne-am întâlnit la evenimente, l-am publicat atunci când aveam îndatoriri jurnalistice, i-am prezentat cărţi, am scris despre faptele şi creaţia sa, am călătorit, uneori chiar conducând eu maşina plină de scriitori, astăzi legendari, precum Ulici sau Valea, către casa lui din satul Băluşeni acolo unde, în curtea cu romantice perdele de viţă de vie, el şi tatăl lui ospătau pe oaspeţi cu licoarea aromat pritocită a rodului de viţă şi unde, mai ales, se rosteau vorbe de duh înalt şi se statornicea acea atmosferă colocvială unică ce a făcut dintotdeauna farmecul întânirilor cu oameni de spirit ales. Toate aceste lucruri îmi sunt azi preţioase amintiri şi mă străduiesc să nu le uit şi să le păstrez cât mai vii spre a le transmite câteodată şi altora ce nu l-au cunoscut.

Pentru că, recitind acel prim necrolog după atâţia ani, nu am găsit nici acum nimic de corectat şi pentru că el nu se mai poate găsi decât cu mare şi anevoioasă căutare, fiind deci necunoscut, de vreme ce în lista celor ce au scris despre Dracsin numele meu nu figurează, îl reproduc aici pentru cititorii acestei vremi şi acestei publicaţii ca să mai aduc şi eu în atenţia prezentului imaginea unui creator deosebit.

 DOAMNE, MI-AM INMIIT TALANTUL

Sfântul Ioan Botezătorul a luat cu sine în acest an sufletul cuiva care a întrupat zicerea ,,omul sfinţeşte locul”. Numele acelui om, ales de el însuşi, a fost Constantin Dracsin, inspirat din numele satului său, Draxini, căruia a dorit, se vede, ,,să-i ridice numele–n moştenire “după o formulă des uzitată în Vechiul Testament. Se poate spune că, de îndată ce a devenit conştient de energia şi ambiţia sa creatoare, el le-a închinat prin acest gest satului unde a văzut lumina lui Dumnezeu. Un gest de orgoliu înalt dar si de umilinţă şi recunoştinţă cum puţini sunt capabili să facă. Şi a reuşit să ducă la bun sfârşit acest gând: dacă înainte nimeni nu ştia în ţară de existenţa acestui loc, acum lumea culturală românească –şi nu numai- a fixat în nomenclatorul ei numele acestui sat propulsat prin vehiculul acesta miraculos, un creator de excepţie născut aici.

Născut şi renăscut. Căci omul fizic, pe numele său Costache Gugoaşă, a venit pe lume în 25 iulie 1940, dar urgia unei boli cumplite, poliomelita, l-a atins şi pe el dar nu l-a răpus, ucigându-i doar mâinile şi lăsându-l infirm pentru întreaga viaţă. El singur a supravieţuit dintre toţi cei atinşi atunci de boală, de parcă Domnul l-ar fi ales pe el pentru ceva anume. Şi aşa a început povestea renaşterii omului ce avea să ducă spre lume numele satului său (sat care ar trebui să dea, la rândul lui, acest nume unui aşezământ!)

Având o sete de cunoaştere ce-i depăşea puterile firave a învăţat să citească fără să meargă la şcoală, doar din cărţile şi cu ajutorul fraţilor săi, fiind astfel poate cel mai desăvârşit autodidact al acestui timp.Dar nu s-a oprit aici .Energiile luminate ale spiritului său îşi cereau imperios ieşirea în lume. Şi-atunci, printr-o voinţă uriaşă, unică, el şi-a supus trupul unei noi ucenicii, obligându-l să slujească acestei voinţe: a învăţat să scrie fără mâini, ţinând condeiul cu dinţii. Şi aşa şi-a aflat eliberarea un uriaş talent sprijinit de o voinţă pe măsură. Astfel s-a recreat pe sine poetul şi mai apoi graficianul Constantin Dracsin. Prima sa poezie a fost publicată de un mare suflet şi descoperitor de talente (acelaşi ca şi în cazul meu!), redactorul sef al ziarului Clopotul, Nicolae Cântec. Aşadar, printr-o metaforă, se poate spune că poetul Dracsin a fost botezat literar de Cântecul Clopotului.

Au urmat apoi cărţile intitulate Poezii, Singurătatea sâmburelui, Lacul Septentrion, Zborul, Athosul de sub imaginaţie, Ochii şi omătul cerului. Au urmat multe publicări în reviste, cronici entuziaste şi deci recunoaştere şi consacrare literară, întregite prin primirea în Uniunea Scriitorilor din România.

Dar tenacele Constantin Dracsin nu s-a oprit nici acum. Murindu-i un frate tânăr, foarte talentat plastician, el a simţit imboldul interior de a prelua şi neâmplinita implinire a acestuia spre a-i ridica şi lui “numele-n pomenire” A învăţat nu numai să scrie ci şi să deseneze în aceeaşi încăpăţânată modalitate, obligând condeiul să-l asculte şi în crearea unui univers plastic. Desenele lui ciudate întruchipând în mici icoane simboluri vegetale şi antropomorfe, obsesii şi leit-motive, mereu în alte încrengături, dar mereu inconfundabile şi purtând pecetea harului său au apărut în expoziţii aici, la Botoşani, apoi în ţară şi dincolo de graniţele acesteia, ba chiar şi pe coperte de carte.

Aşadar Costică Dracsin a reuşit, tenace şi sobru, să se dureze pe sine în spaţiul creaţiei, justificând motivul pentru care a fost ales să învingă el singur boala. Dar acest lucru nu l-a schimbat, nu l-a făcut să se infatueze ori să se dedea odihnei. El a rămas acelaşi: blând şi demn, serios şi amabil, discret şi netânguitor, concentrat şi harnic cu mult mai mult decât alţii dăruiţi cu de toate. El şi-a păstrat un caracter demn care obliga pe oricine să-l admire şi nu s-a dedat nicicând jeluirii ori comploturilor aducătoare de profituri, ca atâţia alţii. Deşi prezent în viaţa literară botoşăneană, iubit şi iubitor de prieteni, el a rămas un singuratic faţă-n faţă cu destinul său provocator.

Şi tocmai când se împlinise în viaţa sa pământească reuşind să ajungă orăşean, familist şi om la casa lui, când viitorul îi flutura în faţă proiecte generoase, i s-a arătat în vis Nichita (prinţul poet) şi i-a dat semn de chemare după cum stă scris în ultima sa poezie. In ziua de 7 ianuarie, sufletul său cel bun şi blând s-a ridicat la cer. Nu putem întreba de ce, căci doar Cel de Sus ştie rosturile zilelor noastre dar putem observa cum în această iarnă i-a luat la El doar pe cei buni care n-au făcut rău nimănui ci au dăruit celorlalţi din prinosul lor: actorul Doru Buzea, ziaristul Ion Maximiuc, doctorul Victor Cartaleanu, iar acum, încununând seria, marele creator Constantin Dracsin.

Întins în sicriu, în biserică, pentru prima dată fără ochelari, el seamănă incredibil, şocant cu predeceorul şi ilustrul său concetăţean Mihai Eminescu. Niciodată nu mi-am dat seama cât de tare semăna Dracsin cu Eminescu în ipostaza sa de maturitate. Sau poate abia acum, trecut în lumea drepţilor, chipul lui a căpătat o aură eminesciană.

Poate nu e întâmplător acest lucru şi lumea e într-adevăr o carte plină de semne, cum poate nu e intâmplătoare nici stingerea lui cu o săptâmână înaintea aniversării marelui poet. Ridicându-se la cer, de-a dreapta tatălui, acolo unde credem că merg cei drepţi, artistul Dracsin ca şi marele său înaintaş, lasă în urmă pilda grăitoare a talantului sporit prin truda celui ce l-a primit de la Dumnezeu. Iar aici talantul biblic e chiar talentul său care şi-a găsit calea spre lume învingând o soartă vitregă. Căci, Constantin Dracsin e mai mult decât un om infirm, mai mult decât un poet şi un artist, mai mult decât un caracter de bronz, e un simbol exemplar al împlinirii cu prisosinţă a misiunii spirituale a omului în această viaţă pământească; cu atât mai mult cu cât a avut de înfruntat mai multe piedici decât oricine în drumul său.

Creatorul lumii îi iubeşte pe creatori iar artistul botoşănean i se poate înfăţişa cu pacea unui om care şi-a implinit cu asupră de măsură misiunea de-a folosi la maxim merindea vieţii pe pământ. Poate de aceea chipul său adormit era atât de nobil şi luminos, era chipul unui om care poate afirma la marea judecată că şi-a înmiit talantul.

 (prelevat din revista Intertext nr.1, 1999 (2) ianuarie-februarie- martie, Botoşani.)

În data de 7 ianuarie 2011, la ora 14.00, Muzeul Judeţean Botoşani a găzduit expoziţia comemorativă de grafică semnată de poetul si plasticianul Constantin Dracsin, trecut la cele veşnice în urma cu 12 ani. (N.R.)