Primit pentru puibublicare de la autor, Ciprian-Iulian Şoptică, 12 aprilie 2014.
Editor: Olivian Ivaniciuc, 13 aprilie 2014.

Responsabilitatea subiectului cunoscător
– principii etice privind autenticitatea şi originalitatea cercetărilor ştiinţifice –

  

Epoca modernă şi implict cea post-modernă se caracterizează prin importanţa crescândă pe care o are ştiinţa în viaţa societăţii, dar şi în viaţa particulară ori publică a indivizilor. Dezvoltările umanităţii sunt legate în primul rând de revoluţia tehnico-ştiinţifică, însă nu trebuie neglijat rolul imens pe care-l au ştiinţele umaniste în conturarea unui ideal de umanitate. Fără intervenţia eticului în cadrul analizelor rigide, obiectiv-rigurioase ale ştiinţelor naturii, omenirea s-ar putea îndrepta către un automatism cultural greu de aprehendat şi de asimilat. Mai ales, că ar trebui să ţinem cont de faptul că unul din aspectele revoluţiei tehnico-ştiinţifice îl reprezintă transformarea ştiinţei într-o forţă nemijlocită de producţie, într-un vast imperiu consumerist în care valoarea umană din cadrul muncii tehnicizate este aproape anihilată. Mai mult, legătura strânsă dintre ştiinţă şi producţie este conştient urmărită de principalele programe politice ale statelor lumii.

Aşa cum sugera filosoful Jean Baudrillard în lucrările sale[1], ne confruntăm cu un veritabil mimetism în ceea ce priveşte producţia în serie atât a lucrărilor ştiinţifice, cât şi a celor artistice, astfel încât o soluţie etică vizavi de acest fenomen trebuie să se formuleze cu absolută necesitate. Un semnal de alarmă asupra crizei culturii ştiinţifice a continentului european, dar implicit şi a umanităţii în genere, l-a tras încă din 1927 Edmund Husserl prin celebra sa lucrare Criza umanităţii europene şi filosofia[2]. Totuşi, putem observa cum revoluţia tehnico-ştiinţifică a zilelor noastre generează un nou tip de om de ştiinţă, cel al cercetătorului ştiinţific salariat al unei institut de ştiinţă, iar proiectul politic european bazat pe societatea cunoaşterii şi comunicării vizează chiar atingerea unui nou ideal uman, cel de creare a unor cetăţeni permanent educaţi şi informaţi, care să răspundă promt noilor perspective deschise de fenomenul globalizării.

Aşadar, se cuvine să cercetăm care sunt normele de conduită ale oamenilor de ştiinţă, care este atitudinea lor morală, precum şi interesul pentru implicaţiile etice ale activităţilor lor concrete de cercetare. Ne vom referi, în special, asupra cercetătorului implicat într-un studiu de etică, în cazul de faţă vom analiza implicaţiile etice ale studiului privitor la clarificarea şi utilizarea conceptului de „acţiune morală” din perspectivă fenomenologică. Pornim de la ideea că există implicaţii etice în orice „act” veritabil uman, adică în orice act social. Trebuie să avem în vedere, încă de la început, faptul că eficienţa socială a ştiinţei nu poate fi redusă în nici un caz la eficienţa economică. Apare aici o dilemă etică de prim rang: cum se fac repartizările fondurilor în diversele ramuri de cercetare? Cu alte cuvinte, de ce se alocă mai mulţi bani, spre exemplu, pentru cercetări în domeniul fizicii nucleare (exemplul experimentelor din cadrul acceleratorului de particule de la Geneva), decât cercetării în domeniul ştiinţelor umaniste? Conştiinţa responsabilităţii omului de ştiinţă ar obliga chiar la un studiu ştiinţific al problemei. În primul rând, o fetişizare a aparaturii şi tehnicii din diverse câmpuri de cercetare, în special cel ţinând de latura realistă a cercetării a dus la o pierdere din vedere a calităţii umane a cercetătorului.

În unele ramuri ale cercetării ştiinţifice, cum ar fi ştiinţele filosofice sau matematica, nu condiţiile materiale joacă rolul hotărâtor, ci în special calitatea umană a cercetătorului, conduita lui morală în exercitarea muncii ştiinţifice. Un anumit climat psihologic şi moral se împleteşte bine cu climatul intelectual al instituţiei de cercetare, de aceea, contradicţia dintre structura formală şi cea informală poate naşte tensiuni şi reacţii psihologice negative. Faţă de această problematică reală atitudinea psihologilor şi a sociologilor, dar în special şi a conducătorilor de colective ştiinţifice sau a organizatorilor unui proiect de cercetare nu este în general unitară.

Concepţia care trebuie să stea la baza organizării vieţii şi muncii ştiinţifice nu poate să fie identică cu cea care stă la baza organizării unei activităţi de rutină sau a unei activităţi pur didactice. O înţelegere distinctă a valorii relaţiilor formale şi informale, a disciplinei cercetătorului, a criteriilor de apreciere a rezultatelor obţinute şi a codului de comportare inter-individuală se impune de la sine. Pentru a avea realizări creatoare în ştiinţă este necesară angajarea întregii personalităţi a cercetătorului, ceea ce explică de ce „etica relaţiilor inter-individuale în câmpul ştiinţei este strâns legată de psihologia relaţiilor microsociale”[3].

Ideea solidarităţii interumane este o idee relativ recentă. Henri Bergson a cercetat în lucrarea sa, Cele două surse ale moralei şi religiei, că majoritatea moralelor empirice şi a sistemelor etice sunt „morale închise”[4]. Însă, principiul promovat în special de etica datoriei a lui Immanuel Kant şi a teoriei virtuţii a lui Aristotel, are la bază ideea că „omul este un scop în sine”, ceea ce ar trebui să fie un ghid permanent pentru orice cercetare ştiinţifică, atât pentru ştiinţele reale cât şi pentru ce umaniste. Orice cercetare trebuie să fie în favoarea omului şi nu o cercetare în care omul este un material experimental. Unii autori deosebesc astfel între cercetarea având la bază o experimentare observaţională şi cercetarea având la bază experimentarea manipulativă.

În primul caz, procedeul analitic are o întemiere solidă, fiind standardizat, şi nu implică un risc semnificativ (pentru pacient în cazul ştiinţei medicale sau pentrru fizician în cazul cercetărilor din fizica atomică), ba chiar dimpotrivă, procedeele analitice promit să aducă un beneficiu cercetării. Este vorba, cu alte cuvinte, de o tehnică care ar fi fost aplicată şi într-o situaţie non-experimentală; singurile diferenţe constau în organizarea sistematică a observaţiilor şi în punerea în joc a unor metodici speciale sau riguroase pentru colectarea datelor. În experimentarea manipulativă există prea puţine procedee pentru munca executată (sau chiar nu există deloc). Pacientului, de pildă, i se aplică o tehnică experimentală care include un oarecare risc şi din care beneficiarul nu este pacientul, ci cunoaşterea umană[5].

Un exemplu de experimentare manipulativă îl reprezintă experienţele realizate de nazişti în lagărele de exterminare, sau în încercarea de introducere pe piaţă a diferitelor medicamente a căror nocivitate asupra organismului nu este cunoscută. În acest sens condiţiile de cercetare au fost reglementate prin convenţii internaţionale, cum ar fi:

a) se poate recurge la cercetare pe om numai cu extremă prudenţă şi dacă riscurile au fost reduse la minimum după o prealabilă experimentare pe animale;

b) se recurge la om numai dacă soluţia problemei nu poate fi obţinută prin experimentare pe animal;

c) protocolul de cercetare trebuie să reflecte părerea unui colectiv de specialişti competenţi;

d) subiectul trebuie să fie informat şi să-şi dea consimţământul.

Toate aceste probleme etice legate de statutul experimentului ştiinţific sunt valabile în special în ştiinţele reale, fizică, medicină, chimie, etc, însă, în cadrul unui proect de cercetare umanist cum este cel de faţă se impun câteva observaţii privind deontologia muncii de cercetare. Am putea întâlni unele abateri privind cercetarea, cum ar fi:

A) abateri ale conducătorilor de grupuri faţă de subalterni,

B) abateri de la relaţiile principiale ale subalternilor faţă de conducător şi

C) abateri de la realaţiile principiale intercolegiale.

Aşadar, printre abaterile de la morala relaţiilor interumane în câmpul cercetării ştiinţifice menţionăm în cazul punctului A):

1. Confuzia între competenţă şi autoritate administrativă. Situaţia ideală ar fi să existe o congruenţă între competenţă şi autoritatea „formală”, ce trebuie obţinută prin promovarea răspunderii a celor competenţi şi nu prin subordonarea competenţi faţă de cei lipsiţi de competenţă.

2. Promovarea elementelor subcapabile. Aceata poate apare în mod automat ca o urmare a promovării incompetenţei în scara ierarhică. Instinctul de conservare şi calculul la rece îl face pe conducătorul necorespunzător să sprijine pe subalternii care nu l-ar putea concura.

3. Invidierea subalternilor. Spre exemplu invidia lui Davy pentru calităţile lui Faraday.

4. Minimalizarea posibilităţilor subalternilor. Aceasta porneşte din amor propriu.

5. Parţialitatea, adică lipsa de obiectivitate în judecarea aportului adus, abaterea este provocată de simpatie şi antipatie, de existenţa anumitor legături familiale sau personale.

6. Lipsa de omenie, care se manifestă nu doar printr-o atitudine distantă, ci mai ales prin considerarea subalternului sub aspect exclusiv prefesional sau chiar funcţionăresc, subalternul având, desigur, demnitatea sa şi problemele sale personale.

7. Cupiditatea (rapacitatea) care în sectorul ştiinţific se manifestă din păcate destul de des: dorinţa de avea un număr cât mai mare de lucrări, monopolismul în cercetare, exploatarea muncii subalternilor fără a-i cointeresa material sau moral, furtul de idei de la subalterni, subordonarea întregii forţe de muncă în scopul urmăriririi propriilor ipoteze de lucru.

8. Lipsa de respect pentru personalitatea ştiinţifică a subalternilor, care au şi ei dreptul la iniţiativă, la lucrări independente şi la folosirea mijloacelor de lucru

9. Dorinţa de laudă şi de linguşire. Această abatere este regretabilă deoarece favorizează apariţia greşelilor într-un câmp de activitate care prin definiţie ţinteşte la îndepărtarea erorilor şi la promovarea adevărului.

10. Impermeabilitatea la sugestii, la propunerile constructuive, la critică, în general ceea ce presupune o antipatizare a criticii. Cum orice cale de cercetare presupune feed-back, această abatere deposedează conducătorul de o viziune justă asupra succesului cercetării.

11. Critica „ex cathedra”, după principiul „magister dixit”, ce rezultă din orgoliu, din amor propriu, din individualism, dintre confuzia dintre competenţa ştiinţifică şi rolul social administrativ.

12. Aplicarea în colectiv a principiului „divide et impera”. A provoca suspiciune şi invidie reciprocă între subalterni este un principiu tactic de conducere de o extremă eficacitate, dar de o mare reprobabilitate morală.

Desigur, multe dintre aceste abateri nu se pot produce decât pe un teren pregătit de greşeleile morale ale subalternilor. Avem deci, B) abateri de la relaţiile principiale ale subalternilor faţă de conducătotii ştiinţifici:

1. Invidia pentru poziţia, realizările, capacitatea conducătorului.
2. Servilismul, dublat frecvent de făţărnicie.
3. Denigrarea colegilor, introducerea insidioasă a neîncredrii între conducător şi colegi; „raportarea”, „delaţiunea” unor fapte reale dar probabil răstălmăcite, sau chiar a unor fapte imaginare. O metodă practică pentru stârpirea acestui obicei este confruntarea. Unii conducători de cercetare preferă, totuşi, să-l cultive, în speranţa că va avea informaţii de încredere în masa de cercetători.
4. Miniciuna „interesată”;
5. Indisciplina;
6. Denigrarea conducătorului;
7. Însuşirea necinstită a unor idei valoraose;
8. Lipsa de respect pentru autoritatea pe care o reprezintă conducătorul.

Trebuie să avem în vedere însă, în analiza acestor abateri etice că relaţia conducător-subaltern este o relaţie formală şi nu coincide cu relaţia „maestru”-„discipol”, nici cu relaţia „vârstnic”-„tânăr” în câmpul ştiinţei. Există, desigur şi C) abateri de la relaţiile principiale intercolegiale. Aceste abateri reflectă conflictul dintre cele două valori etice opuse: individualismul în munca de cercetare şi apetenţa pentru munca în echipă, accentul pus pe colaborare. Printre abateri amintim: invidia şi dorinţa de a te pune în valoare, care explică unele abateri de tipul ignorării „voite” a lucrărilor altora, a nerecunoaşterii priorităţii ştiinţifice a altora, etc. Asemenea abateri s-au întâlnit în cursul istoriei ştiinţelor chiar la personalităţi marcante. Însuşi Charls Darwin a fost criticat pentru faptul că prima ediţie din 1859 a Originii speciilor a prezentat ideea evoluţiei lumii vii ca rezultat al unor observaţii personale, minimalizând contribuţia precursorilor acestei idei (Lamarck). H. Helmotz a subestimat mult timp semnificaţia lucrărilor lui Robert Mayer, privind principiul conservării energiei, minimalizându-le importanţa.

O altă problemă etică în vederea elaborării unei lucrări ştiinţifice este problema paternităţii unei idei. Citarea paternităţii este uneori escamotată sub pretextul că nu este posibilă prezentarea unei bibliografii complete, se publică o bibliografie orientativă sau se limitează investigaţiile bibliografice la lucrările doar a câteva limbi de circulaţie. Ce înseamnă însă o prioritate ştiinţifică în vederea stabilirii corecte a originii unei idei sau teorii? Termenul de prioritate a ideii are un sens juridico-economic, cea ce astăzi se numeşte dreptul de autor. Relaţia dintre autor şi idee este în primul rând o relaţie afectivă comparabilă cu cea dintre mamă şi copil, o justă atitudine faţă de propriile idei are repercusiuni asupra „bazei sentimentale” a activităţii sale ştiinţifice.

Dacă în problema priorităţii ştiinţifice, în ceea ce priveşte marile descoperiri istorice se va restabili adevărul în cele din urmă, în ceea ce priveşte desoperirile mai neînsemnate omul de ştiinţă trebuie să aibă înţelepciune şi toleranţă. De un real interes moral este şi atitudinea cercetătorului faţă de munca sa ştiinţifică, cât şi a altora. Respectul faţă de munca în sine se concretizează în îndeplinirea obligaţiilor. Formalismul, superficilaitatea, indiferenţa, indolenţa, lipsa de exigenţă, lipsa de interes pentru problemă sunt păcate majore faţă de cauza ştiinţei.

De asemenea, putem vorbi de o etică a scrisului ştiinţific precum şi a discuţiilor, dezbaterilor ştiinţifice. Scrisul ştiinţific are şi el „normele” sale, acceptate uneori tacit, alteori explicitate cu ocazia unor încălcări mai mult sau mai puţin grosolane. O primă categorie de norme se referă la ceea ce s-ar numi obligaţiile morale ale cercetătorului, obligaţii pe care le are faţă de cei care au contribuit la realizarea lucrării.

O altă categorie de probleme se referă la modul de prezentare al comunicărilor. Am putea spune că acestea sunt mai mult probleme de bun simţ decât de etică. În acest sens, deci, autorul trebuie să depună străduinţe pentru a evita:

a) frazeologia emoţională;

b) controverse răutăciose;

c) atacuri la persoană;

d) folosirea exagerată a persoanei întâi;

d) evaluarea doar a propriei sale activităţi.

Criticismul, de asemenea, este o parte importantă a metodei ştiinţifice, dar trebuie condus într-o manieră demnă şi constructivă. În general, autorul care alunecă în atacuri personale şi în pură controversă îşi dăunează mult propriei reputaţii decât păgubeşte prestigiul cercetătoturului cu care este de acord. Cea mai discutată problemă a eticii scrisului ştiinţific se referă la „dreptul” de a fi semnatar, la numărul şi la ordinea autorilor în cadrul unui colectiv ştiinţific. În cazul în care contribuţia autorilor este aproximativ egală, soluţia optimă este semnarea lucrării în ordine alfabetică.

Trebuie să se combată cu hotărâre criteriul protocolar, criteriul ierarhic, ca şi alte criterii neprincipiale (familiarism, nepotism, relaţie personală, apartenenţă politică, etc). O problemă conexă este şi aceea a cantităţii şi calităţii în scrisul ştiinţific. Valoarea unei lucrări nu se judecă în primul rând după lungimea ei, ci după calitatea ei. De asemenea, concizia şi claritatea în exprimare sunt cu adevărat imperative etice. Eleganţa în exprimare este compatibilă cu principialitatea, iar răstirea sau ofensarea în ţinerea discursului este compatibilă cu incisivitatea. În general, argumentaţia temeinică se impune de la sine, nu are nevoie de „ambalare” într-o frazeologie brutală. Tonul polemic antrenează reacţii afective de apărare care duc la rapida pierdere a obiectivităţii. Este neetic să ne fixăm în exclusivitate asupra defectelor şi punctelor criticabile fără a menţiona şi elementele pozitive ale lucrării.

Părtinirea în acest caz se manifestă prin subestimarea fie a părţilor pozitive, fie a părţilor negative. Criticul nu trebuie să piardă din vedere faptul că valoarea unei lucrări ştiinţifice nu este dată numai sau în primul rând de partea de adevăr pe care o conţine, ci de multe ori valoarea este dată de caracterul ei stimulativ pentru cercetări. Uneori, lucrări „eronate” au contribuit la pregresul ştiinţei tocmai prin aceea că au provocat o ripostă de mare importanţă.

 

Bibliografie:

1. Baudrillard,  Jean, Simulacre şi simulare, Editura Disegn şi Print, Bucureşti, 2008;
2. Bergson, Henri, Cele două surse ale moralei şi religiei, Editura Institutul European, traducere de Diana Morăraşu, Iaşi, 1998;
3. Husserl, Edmund, Criza umanităţii europene şi filosofia, Ed. Paideea, Bucureşti, 2009;
4. Săhleanu, Victor, Etica cercetării ştiinţifice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
5. Ethics of medical experimentation, „The Sciences”, vol 6, Nr 9, New York, 1967.

 

---