Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Revista presei literare. Pornind de la caseta editorială –îngrijorările cititorilor

Primit pentru publicare: 28 dec. 2016
REVISTA PRESEI LITERARE
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 29 dec. 2016

Editor: Ion ISTRATE

 

 

Revista presei literare

Pornind de la caseta editorială –îngrijorările cititorilor

 

I-a trebuit lui Nichita Danilov o jumătate din spațiul destinat rubricii sale “Capete de rând”, “Opinii” din “Ziarul de Iași”, 19 decembrie 2016, ca vorbindu-ne de ceea ce a numit “O piraterie literară”,  să ne reamintească cât de importantă este pentru o carte caseta sa tehnică.

Cartea despre Cale și virtute (Tao Te Ching) de Lao Tse, scrisă în secolul VI î. Hr (mai exact IV și III) despre  a cărei text aflăm că “a influențat  profund toate sistemele  de gândire precum și religiile chineze”, text care,  “cu excepția Bibliei, de numai 5000 de caractere a cunoscut  cea mai largă popularitate, fiind tradus  în majoritatea limbilor – Tao Te Ching este un fluviu care adună apele culturii orientale și occidentale, devenind o comoară a înțelepciunii  lumii și că influența sa trece de la cercurile academice la societate , de la teorie, la Viața oamenilor de toate zilele (după Su Yan) ”, inclusiv pentru oamenii politici de astăzi, și din România  socotim noi, circulă ca traducere, dar, subliniază analistul, “nu are casetă tehnică în care să fie trecute  numele lectorului și al tehnoredactorului, nu se precizează nici Tipografia  la care a fost tipărită, nicăieri nu apare  nici sigla editurii. De aici tragem concluzia că haosul tranziției anilor optzeci a scos-o la lumina rampei, printr-un simplu hocus-pocus și a așezat-o pe masa editorului anonim”.

“Tao desemnează realitatea ultimă, misterioasă și insesizabilă a oricărei creații, temei al întregii existențe”, o aprecia Mircea Eliade; „Cartea lui Tao Tse este precum un izvor, precum o fântână pururea nesecată și plină de comori, nu ai decât să arunci o găleată și vei  intra în posesia lor”, scria Friedrich Nietzsche.

“Calea (Tao) care poate fi numită nu este Calea ultimă/ Numele dat Căii, nu poate fi numele veșnic./Fără nume este esența Cerului și a Pământului./Dând Căii un nume este ceea ce crează toate lucrurile”.

„De câteva zile am început să citesc câte puțin din Tao, este ceva extraordinar. Cum de am ratat așa ceva până acum?”, scrie la 1 decembrie 2011 Zaharia Ciprian, un cititor. „Lucrurile simple sunt cel mai greu de realizat pentru că sunt cele mai ingenioase”, este de părere un altul, Ilie Neacșu, 21 iulie 2011.

Avid după bani, de nimeni controlat, editura în cauză, gândește Nichita Danilov, a tras pur și simplu cartea la xerox, a legat-o rudimentar și a scos-o  la vânzare pe tarabă, nu însă înainte  de-a mâzgăli pe spatele ei  prețul de 130 lei, apoi l-a șters.

…”Cartea, desigur, prin valoarea ei, ar fi meritat o ediție de lux, astfel, costul ar fi fost mai mic, ținând seama că opera lui Lao Tse este un poem filosofic de dimensiuni reduse. N-a fost să fie așa, Tao a vrut să ni se arate într-o lumină piratată”, critică acțiunea și rezultatul Nichita Danilov.

Editorul clandestin (!) a scos o carte care afectează  tocmai ce nu ar fi vrut autorul ei: „Când frumosul este cunoscut ca frumos/Atunci este cunoscut și urâtul, ca urât./Când binele este cunoscut ca bine,/Atunci și răul este cunoscut ca rău”, lumea  n-are nici un sens sau dacă-l are nu trebuie  ținut seama de el. Trebuie evitat.

…”Era datoria Editurii Timpul să clarifice ce s-a scris în referințele critice, vol. III, p. 409. Dealtfel, editurii îi reproșăm nu numai lipsa notei editoriale, cum e uzanța, ci și lipsa casetei redacționale privind  autorii tehnoredactării, volumele fiind slab tușate, paragrafele neduse la capăt, neindicarea corectorului care a lăsat destule carențe, scriam în cronica făcută  volumelor „Paradigma Deșertului”, aproape o mie de pagini, autor Ion Gheorghe Pricop din Epureni-Huși, publicată în revista „Luceafărul”, 17 februarie 2016, apoi în volumul „Dacia preistorică. N. Densușianu prezentată de C.I. Istrati”, Editura Armonii Culturale, 2016,  p. 139 ș.u.

Și adăugam: “ Ieșirea în lume a Editurii Timpul de mână sau alături de autor pentru prezentarea și popularizarea volumelor este o necesitate, importantă ca și  latura industrială și comercială a evenimentului.

Tipărirea unei cărți înseamnă pentru oricare editură paternitate. Așa cum apar acum volumele, această paternitate nu-i nici recunoscută, nici afișată. De ce să fie lăsat autorul singur după ce i s-a tipărit cartea și și-a achitat costurile să iasă în lumea sa, care este și a noastră, întrebându-se, de ce , cine, când și cum și-a permis să-i ucidă satul, amintirile copilăriei și ale tinereții? Cu ce drept a(u) făcut-o și în numele cărui ideal?, întrebări la care se pot da răspunsuri complete și responsabile numai împreună”.

Rânduri la care, sătul de corectura cu pixul a textului tipărit, autorul îmi scria la 13 februarie 2016: Elementul cel mai important din materialul dumneavoastră este finalul. Acolo  unde spuneți lucrurilor pe nume, în legătură cu soarta scriitorului român actual. A ajuns, săracul de el, să facă mecenat. El cu problemele de creație, el cu finanțele, el cu rectificările pe text, el cu difuzarea cărții. Nu este asta o soartă de oropsit? De altfel, vă mărturisesc, am afirmat-o și ieri, la lansarea lucrării, petrecută la  Reprezentanța scriitorilor vasluieni, în urma necazurilor pricinuite de aspectele menționate de dumneavoastră, m-am hotărît să mă las de proză.
Este, într-adevăr, în intenția mea de a scoate o nouă ediție a trilogiei, numai dacă editurile românești, între timp, vor hotărî să-și angajeze personalul necesar, de care transformarea apariției unei cărți în evenimentul pe care îl merită are absolută nevoie.

Rânduri la care le adăugam pe ale mele, în aceeași zi: „Încep prin a vă atenționa, nici într-un caz să nu vă lăsați de proză, condeiul dvs nu și-a spus pe deplin cuvântul, are în el aur care nu trebuie lăsat în  străfunduri, ci etalat, arătat, eu m-am convins de mult că unele edituri nu-s decât niște încrengături care nu știu cum să mănânce banii celor ce scriu, așa că merg pe cont propriu de la scris-scris, corectură, inclusiv difuzarea către prieteni, în total sute, deși puțini”.

Intr-adevăr, aveam experiență, o editură care aparținea unui președinte de USR care editase cartea unui prieten al meu, pentru aceasta, câștigase un ban, în același an îl și declarase și îi înmânase carnetul de cotizații pentru activitatea viitoare de scriitor.

În cazul acum relatat, iată ce citeam în  Liber-Club-Huși, revistă de cultură nr. 4/ octombrie 2016: „Iași, 4 noiembrie, Uniunea Scriitorilor  Filiala Iași, pentru cărțile editate  în 2015. În stabilirea palmaresului a fost  desemnat  juriul alcătuit din criticii literari Cristian Livescu (Neamț), președintele juriului, Ion Holban (Iași), și Vasile Spiridon (Bacău). Între scriitorii nominalizați au figurat, la secția proză – Ion Gheorghe Pricop cu trilogia „Paradigma Deșertului” (Iași, Editura Timpul)..”, p. 38.

Și tot referitor la caseta editorială Opera Magna – Iași, referitor la Câte și mai câte… Nuvele, povestiri și versuri, 2000-2015, de Constantin Rusu Bucovineanu , în Luceafărul 20 decembrie 2016, scriam: „Comoara expresivă a limbajului neaoș, bucovinean, care însoțește întreaga scriitură a lui Constantin Rusu Bucovineanu, reprezintă particularitatea unui spirit care visează și care ne transmite undele sonore a cuvântului scris, încântându-ne urechea și potolindu-ne setea de frumos la unduirea izvorului gândurilor”, metaforizează actorul Constantin Tiron calitățile celui care îi apreciază ceea ce intitulează „Cuvânt către durere, credință și lumină”. „La o primă vedere, versul pare lipsit de podoabe artistice, hrănindu-se  din măiestria  simplității; paralelismul sintactic, prezent în mai toate poeziile, rescrise, parcă, întreaga poezie, redându-i viața simbolică în spațiul alegoric”, scrie și doamna profesoară Luminița Țăran. Aprecieri la care ne alăturăm, dar regretăm că editurile astăzi lipsindu-le corectorii, poate și „capul limpede”, dar nu uită a invoca sălbaticul Copyright, stâlcesc, siluiesc, în loc să păstreze și să înfrumusețeze prețiosul vocabular de autor, ce am constatat și eu la „Câte și mai câte” de Constantin Rusu Bucovineanu mai la fiecare pas.
                                                          *
A ajuns greu Nichita Danilov să explice pirateria cu cartea care ne-ar trebui în ediție de masă, domnia sa fiind mai preocupat de soarta scriitorului și a mijloacelor sale de existență – probleme de care nu se prea ocupă cei de la USR – dar  și de grija că în timp s-ar putea să nu mai avem nici carte, nici biblioteci, nici scriitori. Am citit, în următorii cinci ani, în Marea Britanie încă 340 de biblioteci publice s-ar putea închide, la noi cărțile lor sunt asigurate din donațiile celor pe care nimeni nu-i finanțează, iar în ce privește premiile, ca și Nobelul se acordă, așa, pe sub mână, pe baza prieteniilor clandestine. Cât privește tema, subiectul de carte, este în presă, cum face și Nichita, o fugă de la realitatea concretă către ficțiune și plângem că scrisul nu mai servește culturii, drumului nostru către viitor.

În ce ne privește, ca și viața trăită, am spus-o de mult în antologiile noastre, presa și cartea, prin ceea ce fac, servesc  oamenilor dacă au în ele realitățile vieții, inclusiv caseta redacțională sau editorială. Am citit despre o carte recentă, de mare actualitate, „Cer întunecat.  Fuga unui copil din Afganistan în Marea Britanie”  despre care autorul ei, un afganistan, Gulwali Passarlay împreună cu Nadene Ghouri , declară despre realitatea tratată. „Sunt foarte încântat că mi se publică volumul în România. Sper ca cititorii să parcurgă cartea cu mintea deschisă și să înțeleagă că refugiații sunt și ei ființe umane. Sper să înțeleagă de asemenea că putem fi diferiți, de diferite religii și din diferite locuri, dar că putem împărtăși aceeași condiție umană comună și valori pozitive. Mi-ar plăcea ca într-o bună zi să vizitez România, să vorbesc cu  publicul de acolo și să îi cunosc direct, și sper ca aceasta să se întâmple cât mai curând”.  

                                                  

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5