Primit pentru publicare: 08 iul.2015
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 09 iul. 2015

Săptămâna (de)venirii mele sau actul filosofic prin poezie

Unul din atributele esenţiale ale poeziei a fost dintotdeauna cel al artei eliberatoare. O artă prin care cititorul să aibă prilejul de a evada din temniţa demiurgilor cei răi pentru a intra pe tărâmul jocului şi al fascinaţiei imaginare, poate chiar a basmului transcendent. Evident, această putere tainică de care se bucură poezia este posibilă şi datorită relaţiei privilegiate pe care o poate avea cu filosofarea. Nu o filosofare de dragul intelectului trufaş, victimă a rigidităţii conceptuale, ci o filosofare lirică, mistică şi stilistică. Astfel, prin poezie se poate realiza cu uşurinţă actul filosofării care contribuie nu doar la crearea unor lumi şi orizonturi imaginare, ci mai cu seamă la un adevărat banchet al inteligibilelor metaforice şi metafizice.

Toate acestea ne sunt dovedite de măiestria ideatică şi provocatoare a noului volum de poezii semnat de Liliana Petcu, Săptămâna (de)venirii mele, întruchipat într-un frumos colaj de versuri apărut la editura SINGUR din Târgovişte. Autoarea ne surprinde încă din titlu prin felul în care îl conturează: Săptămâna (de)venirii mele. Omul care vine şi devine, înţelegând astfel rostul fiinţei cuvântătoare. Intenţia poetei este aceea de a ne face să înţelegem că omul luat ca generic este un mister ontologic a cărui menire este să înveţe parcursul transformării sale în vederea îmbrăţişării celor mai alese virtuţi şi a redempţiunii divine. Nu în ultimul rând, prin utilizarea termenului săptămâna, Liliana Petcu ne determină să ne gândim la logica şi felul în care am fost concepuţi de undeva din Univers şi la faptul că nu totul s-a întâmplat într-o secundă pământeană, ci în timp:

 Aleg să mă adun în şapte zile.
Vreau să mă regăsesc în şapte clipe.
Fiecare clipă ar însemna o zi,fiecare zi ar fi o nesfârşită…limitare.
Şi, luat în şapte părţi, întregul l-aş aduna într-o săptămână, pe care aş vrea să o numesc «a (de)venirii mele».

De aceea omul, care a venit, trebuie să se împrietenească cu Timpul şi să nu mai cadă din Timp pentru a deveni. În fond, omul nu poate deveni decât în timp, şi de aceea titlul pe care autoarea volumului inspirat l-a ales, ne provoacă facultăţile intelectuale în cel mai profund mod.

Avem de-a face cu un volum de poezii pe care, citindu-l, ajungem să ne punem o serie de întrebări cu privire la absolut tot ceea ce ne înconjoară, dar în primul rând cu privire la identitatea noastră fiinţială

Virgula e pusă între Univers şi… noi
Ne aşteaptă desfătări, chirciri, stagnare…
Cresc adesea ierburi strecurate-n ploi
Şi uscate-n vânt cu urme de urcare
…………………………………………
Virgula e pusă între noi şi… EL
Căile ne poartă dintr-un ieri în mâine
Florile din anii adunaţi se frâng
Iar petale cad lăsând în urma lor un nume (Virgulă şi punct).

De fapt, Liliana Petcu, prin harul poetico-inventiv de care beneficiază, ne-a obişnuit cu asemenea demersuri încă din cele două volume precedente, Poezia cuvintelor (editura InfoRapArt, 2012) şi Zâmbete şi ziduri (editura Cetatea Cărţii, 2014). Însă, volumul de faţă, în forma în care a fost construit, fascinează ca urmare a complexităţii abordărilor de natură filosofică şi simbolistică prin care încearcă să surprindă atât latura capricioasă a omului, dar şi statutul acestuia de metaforă aurolară a Universului. Una din poeziile care mie personal mi-a atras atenţia, amintindu-mi într-un fel de principiul şcolii filosofice de la Eleusis conform căreia întotdeauna firul trebuie despicat în patru, ar fi cea care sugestiv se intitulează Maxima socratică:

Mă zbat mereu în starea de-nvăţare
cunosc, lipindu-mi dese etichete
ating cu gândul aripi cât mai sacre
cobor apoi timid mai multe trepte,

urc iar cu forţele voit crescânde
lupt aprig cu mulţimea unor dogme
aştept ca înţelesul greu dat de concepte
să îmi adape spiritul tot mai avid de vorbe…

În rândurile de mai sus spuneam că întrebarea fundamentală pe care ar trebui să ne-o punem ar fi cea referitoare la propria noastră identitate şi evoluţie fiinţială. Or, asemenea versuri nu doar că ne provoacă s-o facem, dar ne obligă într-un fel moral, atâta vreme cât suntem tributari asumării de sine, să ne întrebăm de unde venim pentru a şti încotro să ne îndreptăm. Altfel, după cum se exprima şi Sfântul Bernard de Clairvaux, omul, dacă nu are habar de unde vine, va trece prin viaţă fără să ştie şi va pieri ca un biet animal iraţional. Pentru a continua demersul logic cu iz de reflecţie teologală, poeta reuşeşte să creeze următorul tablou paradigmatic:

îmi clădesc visări abstracte
în concret le-aş contura
de n-aş fi închisă-n clipa
dintre-a fi şi-a regreta (Eu)

Urmărind cu atenţie calitatea secvenţială din cadrul acestui poem şi inteligenţa revelatoare de care Liliana Petcu dă dovadă, ne aducem parcă aminte de una din reflecţiile cioraniene ca punct culminant al iubirii metafizice, regretul este forma etică a remuşcării. Dar în cazul autoarei volumui de faţă, nu trebuie luată în considerare doar forma etică a regretului, ci şi natura sa constructivă, felul în care omul se poate remodala renăscând din regret pentru a nu mai fi deţinut în propriul EU.

Încă de la bun început am ţinut să precizez că volumul intitulat Săptămâna (de)venirii mele semnat de Liliana Petcu se identifică uşor cu actul filosofării seducătoare prin discreţia, echilibrul şi deschiderea cu care tratează varietatea şi complexitatea naturii umane. De fapt, aş îndraăzni să spun că poezia Lilianei Petcu este un izvor nesecat de simbolistică şi hermeneutică filosofică, în sensul în care caută să analizeze realitatea trăită dincolo de cele întâmplate:

Mă disipez în boarea serii
în patru zări mă risipesc
îmi iau forţa de la mare
şi printre flori mă regăsesc,
Culoarea lor mă înconjoară
polenul fin mi-e hrană-n zi
petalele îmi sunt cărare
pentru voinţa de a fi,
Mă disipez în patru colţuri
în noaptea asta pe sub cer
să mă compun apoi din stele
şi-o fină boare de mister (Disipare)

Mai mult decât atât, dată fiind intenţia mea de a corela demersurile poetice ale Lilianei Petcu cu cele filosofice, aş spune că aproape întreaga sa construcţie stilistică, tipică poeticii care va glăsui peste generaţii şi cu uşoare accente profetice, reprezintă traducerea în versuri a ceea ce evoluţia filosofică a secolului XX a cunoscut drept curentul personalismului etic nuanţat şi dezvoltat mai ales de cel care avea să devină Papa Ioan Paul II-lea. Potrivit curentului tocmai menţionat, şi a se lua în considerare mai ales opera Persoană şi act a lui Karol Wojtyla, omul trebuie înţeles doar în lumina experienţei sale personale care diferă net de experienţa celuilalt, ea constituind totuşi o lecţie fundamentală de viaţă pentru devenirea şi transformarea fiinţei în propriul său sine:

Cu palmele spre cer întinse
În şoaptă ruga o rostesc
Iar lumânările aprinse
Sfiosul fum şi-l risipesc,
Spre trupu-mi îmbrăcat în viaţă
Şi-nfăşurat în amintiri
De anotimpuri ce curg line
Peste veşmântul de-mpliniri… (Cu palmele spre cer)

Unul din conceptele-cheie de care Liliana Petcu, cu ajutorul imaginaţiei sale fine, se foloseşte în cadrul prezentului volum este viaţa. Cu alte cuvinte, poeta încearcă şi, consider eu, reuşeşte foarte bine, să surprindă o filosofie de viaţă atât de specifică înţelepciunilor orientale ce-şi găsesc ecou în cartea tibetană a vieţii şi morţii. Conform înţelegerii tibetane, viaţa este ca o ploaie care ne trezeşte din întunericul incertitudinilor şi care ne ajută să renaştem pentru a muri pământean şi a continua viaţa dincolo de viaţă. Cu alte cuvinte, viaţa are rolul limpezirii:

Foşneşte timpul la urechea mea
Iar eu, când răsuflarea-mi vrea,
îmi conturez în el amprenta,
E semnul fin, pe care cu sfială-l voi lăsa
Eternităţii albe care-mi va cripta prezenţa (Contur)

Încărcătura emoţională care caracterizează volumul Săptămâna (de)venirii mele este una aparte, întrucât este descrisă o gamă largă de trăiri, virtuţi, înţelegeri şi dileme dar ceea ce apreciez eu mai mult este curajul nedisimulat al Lilianei Petcu de a-şi asuma efectiv o poetică spirituală într-o lume în care Spiritului nu i se mai dă un loc al său, preferată fiind venerarea tuturor instinctelor şi carnalităţii umane. Autoarea nu impune absolut nimic, nici nu oferă o reţetă de viaţă general-valabilă, nu îşi asumă ambiţii redemptive, ci doar încearcă să ne cheme la reflecţie, la trezirea unei gandiri adormite sau mai bine zis anesteziate de pasiunea pentru abisurile şi trufia încornorată a cotidianităţii. Felul în care într-o lume a deziluziilor invocă graţia spiritului şi a divinităţii reaşează în centrul interogaţiilor retorice memoria Binelui şi a Raţiunii care în modernitatea europeană s-au bucurat de un rol privilegiat. Cu siguranţă, Liliana Petcu are puterea de a rechema şi de a readuce acel Bine şi acea Raţiune pe care postmodernii le-au dorit uitate.

Aş dori să închei prin a spune că în cele din urmă, acest volum ce poartă titlul Săptămâna (de)venirii mele reprezintă o pledoarie pentru conştientizarea metarealităţilor tainice, a pregătirii platoniciene pentru moarte în vederea Învierii hristice ca viaţă veşnică şi sper ca acei cititori de bună credinţă să aibă ocazia de a se lăsa învăluiţi de marasmul vesurilor line ale Lilianei Petcu:

Când te-am atins fără credinţă
cu spinii mi-ai străpuns dorinţa
tăcutul gest de pocăinţă
a fost să-mi plec adânc Fiinţa,
deşi din degete mi-au curs
petale roşii sângerânde
am înţeles că este timp
şi mă aştepţi cu-ngăduinţă,
……………………………….
te-am tot chemat cu ruga mea
în spinii reci mi-am pus credinţa
iar cu petale-am încrustat
cununi de lacrimi, pocăinţa (Spini şi flori).